Autor 125657 vizualizări


În comunism, nu doar bărbaţii s-au remarcat prin cruzime, ci şi femeile. Epoca de Aur a lui Ceauşescu a avut câteva femei-tartor care au urmat cu fidelitate modelul savantei. Pornind de la Elena Bărbulescu, sora dictatorului, care le-a făcut viaţa amară oltenilor, până la celebra torţionară care îi schingiuia pe deţinuţii politic, Margareta Hegheduş „Cap de Cal“, toate au rămas în istorie ca femei de temut.
Elena Bărbulescu, sora dictatorului Nicolae Ceauşescu, femeia în faţa căruia tremura un judeţ întreg. În judeţul Olt nu există persoană trecută de 30 de ani care să nu fi auzit de Elena Bărbulescu. Născută Ceauşescu, ea a fost sora preşedintelui Republicii Socialiste România, fapt ce a fost de natură să îi confere puteri enorme. Temută de cei mai mulţi, respectată de alţii, Elena Bărbulescu şi-a pus definitiv amprenta asupra judeţului Olt. Cei care-şi amitesc de ea spun că era femeia fără de care nu mişca nimic în judeţ.
Elena Bărbulescu s-a născut în anul 1928, în localitatea Scorniceşti. Înainte de a accede în viaţa profesională, sora preşedintelui Republicii Socialiste România a pornit de la statutul de simplă profesoară de istorie la Liceul Agroindustrial din Scorniceşti. Datorită înrudirii cu Nicolae Ceausescu, ea a înaintat foarte repede în cariera didactică, ajungând rapid directorul unităţii şcolare menţionate, iar, ulterior, inspector şcolar pe întregul judeţ Olt până în 1989.
Constantin Neacşu, fost primar al Scorniceştiului între anii 1979-1989, mărturisea, într-un interviu, care era atmosfera atunci când se auzea că „Doamna“ urma să vină în inspecţie sau într-o simplă vizită:„Când auzeam că «Vine Doamna!», tremuram toţi alături de profesorii noştri! Îmi amintesc cum, în timpul unei ore, a intrat intempestiv în clasă şi l-a pălmuit pe profesorul de la catedră în faţa noastră! Şi câte şi mai câte! După Revoluţie, «Doamna» mergea pe stradă şi ne căuta insistent privirea, salutându-ne“.
„Cap de cal“, una dintre cele mai crude femei-torţionar din ţară:tortura bărbaţii cu creionul în zona testiculelor până leşinau de durere

Dacă despre crimele care şocau prin cruzime ale torţionarului clujean Mihai Patriciu s-au a scris pagini întregi, prea puţine se ştiu despre femeile-torţionar din judeţul Cluj. Istoricul Gheorghe Petrov de la Muzeul de Istorie al Transilvaniei spune că Margareta Hegeduş, poreclită „Cap de cal“, îngrozea prin metodele sale de tortură:îi lovea pe cei anchetaţi cu creionul în zona testiculelor până aceştia leşinau de durere.

Dacă despre crimele care şocau prin cruzime ale torţionarului clujean Mihai Patriciu s-au a scris pagini întregi, prea puţine se ştiu despre femeile-torţionar din judeţul Cluj. Istoricul Gheorghe Petrov de la Muzeul de Istorie al Transilvaniei spune că Margareta Hegeduş, poreclită „Cap de cal“, îngrozea prin metodele sale de tortură:îi lovea pe cei anchetaţi cu creionul în zona testiculelor până aceştia leşinau de durere. „Cap de cal“ sau pe numele său real Margareta Anna Hegeduş a fost una dintre cele mai crude şi sadice femei-torţionar din România comunistă. Era o femeia înaltă, de 1, 90 metri, nu strălucea prin frumuseţe, dovadă şi porecla pe care a primit-o, „Cap de cal“. Nu a fost căsătorită niciodată.

„Era o unguroaică din Turda. O figură bărbătoasă şi foarte crudă. A luat parte la execuţia mai multor partizani din Munţii Apuseni“, spune istoricul clujean Gheorghe Petrov. Cruzimea acestei femei a arătat că sadismul torţionarilor nu era doar un apanaj al bărbaţilor. „Margareta Hegeduş era ofiţer de securitate. Era o femeie înaltă de aproape 1, 90, cu nişte braţe lungi şi o faţă lunguiaţă, de animal rozător. Această femeie pervertită îşi făcuse o dexteritate în chinuirea bărbaţilor, împotriva cărora aplica un supliciu barbar şi extrem de dureros:bătaia la testicule, până când omul cădea în nesimţire“, scrie memorialistul Ion Cârja, în lucrarea „Canalul morţii“.

Elena Tudor, „Diri“, directoarea puşcăriei de femei Mislea:„Protoplasme ce întindeţi pseudopode după mămăligă“

Mănăstirea din Mislea a fost, în perioada regimului comunist, închisoare de femei pentru deţinutele politic. Una dintre conducătoarele penitenciarului, Elena Tudor (1944-1953) şi-a atras poreclele de „Diri“ şi „Caligula“ prin duritatea limbajului şi comportamentul inuman, dar şi, mai târziu, când regimul a dezamăgit-o, prin fapte de umanitate surprinzătoare. Mănăstirea Mislea, aflată la doar câţiva kilometri de Ploieşti, a fost amenajată ca şcoală de corecţie şi loc de detenţie pentru minori, apoi ca închisoare centrală, pentru deţinutele de drept comun, completată, după 1944, cu o aripă specială, pentru femeile deţinute politic, legionare şi comuniste.

În anii ’50, majoritatea deţinutelor politic ajungeau la Mislea, la finalul unor anchete brutale şi procese nedrepte, după săptămâni întregi petrecute în beciurile de la Jilava sau în drumul spre alte puşcării din ţară. Experienţa „Mislea“ a fost relatată de Aspazia Oţel Petrescu, într-o carte-document, „Strigat-am către Tine, Doamne“. Pe atunci studentă la Cluj, a fost arestată în 1948 şi condamnată la 10 ani de muncă silnică, pentru apartenenţa la o mişcare legionară. Prin penitenciarul Mislea au trecut, mai târziu, şi Elisabeta Rizea (după 1961), dar şi Maria Antonescu, soţia mareşalului Antonescu (deţinută la Mislea între 1950 şi 1950), sau Arlette Coposu, soţia ţăranistului Corneliu Coposu. Între 1944 şi 1953, conducătoarea penitenciarului de la Mislea a fost Elena Tudor, „Diri“, prototip al „teroristei bolşevice“, cu o mare slăbiciune pentru discursuri urlate, dar şi pentru dalii, pe care le purta în coc sau la rever.

Alinturi pentru deţinute:„Neam, de traistă“, „A doua coajă de la mămăligă“, „Protoplasme ce întindeţi pseudopode după mămăligă“

Aspazia Oţel Petrescu relatează cu multă emoţie primul contact cu Elena Tudor. „Directoarea închisorii (...) a ţinut să ne facă o primire de pomină. Cu timpul, ne-am obişnuit cu faimoasele careuri şi cu discursurile urlate peste ziduri cu voce tunătoare. Destul de repede le-am descifrat ambiguitatea, dar atunci, la primul contact, directoarea ni s-a înfăţişat ca prototip al teroristei bolşevice şi ne-a înfiorat. Aveam în faţa noastră o femeie căpitan, luptătoare din ilegalitate, care ne vorbea cu voce dură, aproape bărbătească. Cuvintele biciuitoare erau impregnate de zeflemeaua (...). Era bondoacă, îndesată, lipsită de orice farmec feminin, la prima vedere părea chiar urâtă. Purta părul prins pe ceafă într-un coc din care cădeau şuviţe rebele. În special bucla căzută pe frunte îi dădea un aer de permanentă răzvrătire. Avea ochi negri foarte expresivi, o privire directă, sfredelitoare, plină de cinism şi sarcasm dar scăpărând de inteligenţă. Îi plăcea să poarte în păr sau la reverul hainei o floare imensă, roşie, care varia după sezon. Preferate erau daliile“, scrie Aspazia Oţel Petrescu.

Cea mai cunoscută torţionară a Securităţii din Banat a fost o spioană a lui Broz Tito

Bătrânii din Timişoara îşi amintesc despre Vidosava Nedici, ca fiind una dintre cele mai crunte angajate ale Securităţii. Emil Sebeşan era unul din cei care au cunoscut-o bine pe cea numită „sadica Vida“. Numele de Vidosava Neda provoca fiori în rândul timişorenilor care au avut ghinionul să fie anchetaţi între 1946 şi 1950. „Vida” lucra la Securitate în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată:bătaia peste testicule cu un creion. Aproape în toate mărturiile este pomenită drept „sadica Vida”.

„E adevărat că a fost foarte dură cu unii. Metoda ei era bătutul la testicule. În special cu ceu care erau împotriva sârbilor. Bătea de rupea pământul. Îmi amintesc că a fost o dată şi după mine, dar ea nu m-a anchetat. Pot să spun că pentru mine a fost pozitivă”, a povestit Emil Sebeşan, acum trei ani, pentru „Adevărul“. Sebeşan, supravieţuitor al „experimentului Piteşti“, a cunoscut-o foarte bine pe „Vida” cu care s-a revăzut la începutul anilor 2000. „În 1945-1946 am cunoscut-o la Becicherecul Mic, locul unde s-a născut. Eu făceam curte unei fete de acolo. Ne-am reîntâlnit acum zece ani, la o nuntă, tot la Becicherecu Mic. I-am spus atunci de comportamentul ei. A spus că nu discută cu mine problema asta. Şi că nu am ce să îi reproşez eu”, a mai spus Sebeşan. Vidosava Nedici a devenit funcţionară şi traducătoare de limbă sârbă la Siguranţă, apoi la Securitatea din Timişoara, în 1946.

Din 1949, a fost mutată la Securitatea din Bucureşti, cu gradul de locotenent. A fost arestată în 1950 ca spion iugoslav, condamnată la moarte, dar nu a fost executată. „A trăit la Viena, dar de acolo s-a mutat la Belgrad. Vorbea perfect limba română”, a mai spus Sebeşan.

Niculina Moraru, primul-secretar al Vrancei cu apucături de ţaţă

Între 1985 şi 1989, la cârma judeţului Vrancea s-a aflat o femeie despre care cei care au cunoscut-o spun că nu-i păstrează o amintire frumoasă. În momentul în care Niculina Moraru a fost investită în funcţiile de prim-secretar al Comitetului Judeţean Vrancea al P.C.R. şi de preşedinte al Consiliului Popular Judeţean Vrancea (se practica şi, atunci, cumulul de funcţii), aceasta era, pentru vrânceni, o ilustră necunoscută.

Ei au aflat doar că era de meserie inginer agronom şi că era de baştină de prin părţile Urziceniului. Adică din Bărăgan. Vrâncenii care îşi mai aduc aminte de Niculina Moraru spun că profesional, deci ca inginer agronom, era la ea acasă. Ştia meserie. Şi chiar făcea paradă de acest lucru. Agronomii vrânceni mai povestesc şi astăzi că „tovarăşa prim” făcea „lecţii” cu şefii de fermă şi preşedinţii de C.A.P. din judeţ, mai ales cu cei care lucrau în „cultura mare” (cultivatori de grâu, secară, orz, orzoiacă de primăvară, porumb, floarea-soarelui etc.), pe care îi scotea la tablă şi le punea întrebări de genul:„Ştii, tu, dragă, cu ce începe agricultura? Nu ştii! Agricultura începe cu arătura! Să ştiţi de la mine!“

Din punct de vedere profesional, Niculina Moraru era „beton” şi putea da lecţii multor ţărani. Tovarăşa prim-secretar era o susţinătoare înverşunată a lui Nicolae Ceauşescu. Într-o şedinţă de partid, „tovarăşa prim” a făcut imprudenţa să proclame că „indicaţiile tovarăşului Nicolae Ceauşescu sunt literă de lege pentru cetăţeni!”. Un agronom care a reţinut „indicaţia”, dar fiind obligat să respecte o lege care prevedea contrariul indicaţiei, ne-a relatat dialogul cu prim-secretara, care a decurs aşa:„-Tovarăşa-prim, eu respect indicaţia tovarăşului Ceauşescu, dar legea nu-mi permite să fac ceea ce-mi cereţi dumneavoastră!“ Tovarăşa Moraru a luat foc.

Deţinutele erau puse la aceeaşi muncă grea ca deţinuţii, care ei înşişi de multe ori cedau sub corvezi. Femeile săpau, cărau cu roaba, descărcau piatră din vagoane şi o duceau la punctul indicat de brigadieri. Supravieţuitorii relatează chinurile umilitoare la care erau supuse, inclusiv în perioadele vulnerabile.

La acest articol au contribuit Mugurel Manea, Florina Pop, Dana Mihai, Ştefan Both, Sînziana Ionescu şi Ştefan Borcea.

Citeste mai mult: adev.ro/mk0u96