Autor 5664 vizualizări


„Trăiască Războiul! În amintirea punerei (sic! – n.a.) armatei Române pe picior de război, asta-zi, 14 August 1916, ora 23.59 – contra Germaniei, Austro-Ungariei, Turciei și Bulgariei, spre îndeplinirea idealului naţional, adică întregirea României cu Transilvania, Banatul, Bucovina și restul quadrilaterului (sic! – n.a.) din josul Dunărei pînă pe linia Rusciuk – Varna (a se observa că din enumerare lipsește – din motive evidente, de aliere cu Antanta, deci, și cu Rusia – numele Basarabiei – n.a.)! – având de aliaţi pe:Franţa, Anglia, Rusia, Italia, Belgia, Japonia, Serbia, Munte-Negru și Portugalia. – Victorie aliaţilor!”

Aceasta este transcrierea textului scris, de mână, în diagonală, în partea din stânga de sus pe un exemplar din cotidianul „Adevărul“, datat 15 August 1916. Semnează următorii:Nae Dimitrescu (bunicul meu matern, cel care, după scris, dar și după ductul instrumentului de scris, probabil un toc cu cerneală, a redactat și a așternut textul – n.a.) şi, împreună cu el, V. (Vasile) G. Demetrescu și Policsenia (părinţii lui, străbunicii mei – n.a.), C. (Constantin – zis „Ciuricu”) Dumitrescu (fratele lui), Florica Dimitrescu și Victoria Demetrescu (surorile sale, mătușile mamei – n.a.) – adică întreaga familie paternă a mamei mele, atunci existentă – la care se adaugă Ch. De Smedt („Ch.” este prescurtarea numelui Charles;semnătura e pusă, mai întâi, în creion, apoi este repetată cu cerneală;ea apare sub cuvântul franţuzesc „Allié” („aliat”), scris, însă, după toate aparenţele, de același Nae Dimitrescu – n.n.), si Marie De Smedt – un cuplu de belgieni, prieteni cu bunicul meu, ce studiaseîn Belgia, care se aflau la conac, ca oaspeţi, dar, ţinând cont de devastarea Belgiei din anii aceia, implicit și ca unfel de refugiaţi de război. Înscrisul este datat, cu aceeașimână a lui Nae Dimitrescu, Duminică, 14 August 1916. Tot el întărește și cu cerneală data tipărită, în dreapta sus, a ziarului, dar – cu siguranţă, din motive de subliniere și emfatizare – o reia şi o transcrie şi de mână:Luni, 15 August 1916.

Din aceleaşi motive, cifra 15, corespunzând zilei, apare chiar de două ori. Menţionăm că ziarul „Adevărul“ apărea după-amiaza (cuprinzând, deci, ştirile dimineţii, precum istoricul Consiliu de Coroană, prezentat în titlu), purtând însă data de a doua zi, precum procedează şi astăzi, spre exemplu, în Franţa, prestigiosul cotidian „Le Monde“.

O altă mână a mai adăugat cuvintele:„Să dea Dumnezeu. Ura!!! Amintire și începerea războiului contra Germanilor”, iscălite cu același scris:Theodor Ciocâlteu, alături de care mai apare ceva indescifrabil (poate R. sau Z. Fotescu, o rudă), dar și o nouă dată, al cărei sens nu ne este, însă, prea clar – cu certitudine, o completare, câteva zile mai târziu:26 / 8 August 1916 (probabil, 26 august, stil vechi=8 septembrie, stil nou, dar din care a omis să mai specifice „septembrie” – n.n.).

Povestea ziarului.

 Acest număr istoric din ziarul „Adevărul“, ce poartă data intrării României în Primul Război Mondial, se află de fix o sută de ani și o zi în posesia familiei mamei mele, prof. dr. Florica Dimitrescu – Niculescu (n. 1928), lingvistă, membră a Academiei Române. Textul în cauză îi aparţine lui Nae Dimitrescu, tatăl ei, inginer, bunicul meu matern (1888–1953), și a fost scris exact atunci, în micul lor conac familiar de la Cojanu, lângă Buzău. El este cosemnat, cum am arătat, de toată familia lui în viaţă la vremea aceea. Spunem o sută de ani și o zi deoarece „Adevărul“, ziar pomeridian fiind, apărea cu o zi înaintea datei înscrise pe el, deci – cum putem lesne citi în însemnările manuscrise din susul primei pagini – ajunsese la destinatari încă de Duminică, 14 august.

Exemplarul acesta a fost păstrat cu sfinţenie, alături de numeroase fotografii și scrisori de familie, într-o casetă (pe care o ţin bine minte, „ascunsă” sub pat), de către una dintre semnatare, sora bunicului meu, dr. Florica Dimitrescu (1894–1988). Aventurile unui document istoric. Transmiterea acestui document până la mama și până la mine ţine aproape de domeniul miraculosului. Documentul fusese deja salvat de la pieire o primă oară, de către cealaltă soră a bunicului meu, Victoria Dimitrescu (1898–1985). Atunci, în 1916, avea doar 18 ani și își termina liceul, ca internă, la Școala Centrală din București (frecventată de ambele surori, în ajunul Primului Război). Ea îl salvase și-l adăpostise la sora ei Florica atunci când comuniștii au confiscat micuţul lor conac de la Cojanu (unde s-a și petrecut momentul patriotic în chestiune) și au dat foc în curte, după un obicei barbar des întâlnit, la tot ceea ce era în casă. Ea a reușit să ia cu ea, la repezeală, doar câteva desăgi cu preţioase cărţi (datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea) din biblioteca lor destul de bogată, dintre care unele, într-un fel sau altul, au ajuns până la mine, cu tot florilegiul lor de autografe prestigioase (gen Bolliac, Heliade ori Kogălniceanu) și de alte însemnări.

În 1988, la moartea Floricăi, devenită prin căsătorie Chiriacescu (soţul său a fost col. Grigore Chiriacescu, 1887–1973), preţioasa casetă „de sub pat”, cu ziarul în cauză – dat fiind că, între timp, și mama reușise să scape, în 1986, din infernul ceaușist și să se alăture nouă, mie și tatălui meu, prof. Alexandru Niculescu, aflaţi din 1983 în exil, la Paris – a parvenit în mâna unei nepoate de pe partea Chiriacescu, dr. Liana Murgu, din București. La revenirea noastră în ţară, după revoluţia liberatoare, aceasta ne-a înmânat caseta cu cele cuvenite nouă. Așa a ajuns și acest preţios număr din „Adevărul“, înapoi la noi.

Știrea cea mare:„Ceasul hotărâtor al Consiliului de Coroană”.

 Dincolo de valoarea sa afectivă și de familie, documentul este semnificativ, exact ca o ilustrare a acelui sentiment de entuziasm și de înflăcărare patriotică profundă ce cuprinsese societatea românească. O înflăcărare prezentă cel puţin la nivelul elitelor educate și de orientare liberală, și chiar cu aplecare spre stânga, cum era cazul familiei bunicului meu matern. Familia nu fusese neapărat bogată material, ci intelectual, căci timp de mai multe generaţii, cum îmi povestea adesea „tanti Florica”, bunicul investise în școlirea copiilor lor, și nu numai la băieţi, ci și la fete, ceea ce se întâmpla mult mai rar. Așadar, ne putem închipui atmosfera de exaltare din acea noapte memorabilă de duminică spre luni, 14-15 august, pe când România se pregătea să pășească, plină de speranţele desăvârșirii idealului naţional, la ceea ce începuse a fi numit „Marele Război”.

Adunaţi probabil în jurul unei mese, citeau cu nesaţ la o lampă – pesemne cu gaz sau „cu sită” – ziarul pomeridian proaspăt primit, apărut, după prânz, duminică 14 august, cu știrile dimineţii. Din povestirile transmise de strămătușa mea Florica, gazeta venea prin abonament, cu poșta, chiar surprinzător de rapid:de la București la sătucul Cojanu, la vreo 40 de kilometri de Buzău, cocoţat pe un munte, ziarul făcea pe drum numai vreo cincișase ore, dovadă că și sosise, până seara, la destinatar, cu „cele din urmă știri” (printre care, „cea mare”, de doi ani așteptată de liberali, a „Ceasului hotărâtor al Consiliului de Coroană”. Se găseau acolo, așadar, reunite două generaţii întregi ale familiei mamei mele, pe linie paternă:cea a bunicului meu – tatăl ei –, cu surorile și fraţii lui, și cea a părinţilor acestora, străbunicii mei, Vasile si Policsenia. Lipsea încă generaţia mamei mele, singura continuatoare a familiei (celălalt frate și cele două surori ale bunicului nu au avut copii), ce mai avea 12 ani până să se nască. Lor li se alătură un cuplu de prieteni belgieni, Charles și Marie De Smedt, despre care nu cunoaștem mare lucru, în afara relatării că Charles ar fi fost un prieten sau coleg al bunicului meu, de pe vremea studiilor sale de inginerie, la Charleroi – plus încă un prieten român, Theodor Ciocâlteu, care însă, în ciuda eforturilor mele, rămâne încă învăluit în mister, ca și adaosul său la înscris, datat 26 august/ 8 septembrie.

15 sau 28 august?

Principiul istoric al aniversării unei date petrecute pe „stil vechi” cere ca aceasta să se facă în ziua calendaristică exactă în care s-a petrecut evenimentul, potrivit calendarului aflat atunci în vigoare, şi nu în data „actualizată”, pe stilul nou. Aceea este data care s-a întipărit în memoria contemporanilor evenimentului şi aşa au transmis-o ei urmaşilor lor. Iată de ce continuăm să sărbătorim Unirea Principatelor pe 24 ianuarie, şi nu pe 6 februarie, cum ar rezulta transpusă pe calendarul nou, gregorian;ziua victoriei Revoluţiei de la 1848 a rămas 11 iunie (o dată aproape uitată, ce se cuvine grabnic revalorizată, dar cum bine sună numele străzii din Bucureşti, ce, singură, o mai comemorează!), nicidecum 23 iunie;la fel, 10 mai 1866 / 1877 / 1881 a rămas 10 mai, nu 22 mai, la fel ca zilele din vara 1917 ce amintesc marile victorii de la Mărăşti, Mărăşești, Oituz etc.