Povestea responsabilului cu tatuarea prizonierilor de la Auschwitz. «Erai recunoscător dacă mai trăiai încă o zi!»

Autor 34470 vizualizări


Imaginea prizonierilor de la Auschwitz este parcă trasă la indigo, având anumite elemente definitorii: subnutriţi, fără păr, cu uniformă în dungi verticale şi cu un tatuaj, de obicei pe braţ. Odată ce erau aduşi în lagărele de concentrare, oamenii îşi pierdeau identitatea, ei devenind numărul imprimat cu cerneală. Din cei peste un milion de oameni care au fost închişi la Auschwitz în perioada 1940 – 1945 au făcut parte şi unii cu anumite îndemânări sau talente, de pe urma cărora naziştii au profitat. O categorie de astfel de deţinuţi era formată din cei care ştiau să tatueze, ei fiind păstraţi special cu acest scop. Dintre ei făcea parte şi Lale Sokolov, un evreu a cărui poveste a ajuns subiect de carte.

Deţinut cu numărul 32407

Lale Sokolov s-a născut în Krompachy, un oraş din Slovacia. Încă de mic îi plăceau limbile străine, lucru care l-a dus în lumea afacerilor şi care mai târziu avea să îi salveze viaţa. În primele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, când era managerul unui magazin din Bratislava, a auzit că toţi evreii din oraşul său natal sunt obligaţi să meargă în lagăre. Lale s-a oferit autorităţilor locale în schimbul părinţilor săi, spunând că este mai potrivit să meargă fiind mult mai tânăr. Credea că astfel avea să îşi salveze familia – ziua în care a fost luat de acasă a fost ultima dată când şi-a mai văzut rudele.


Transportat la Auschwitz-Birkenau, în prima tură cu prizonieri evrei, lui Sokolov i s-a dat numărul 32407. După numai câteva săptămâni a făcut tifos, dar a supravieţuit. Imediat după aceea, Lale a fost abordat de un prizonier francez, cunoscut drept Pepan, un tatuator, care l-a întrebat dacă şi-ar dori să lucreze împreună. Patru săptămâni mai târziu, Pepan a dispărut, iar Lale i-a ocupat funcţia, fiind resposabil cu tatuarea numerelor de identificare ale noilor prizonieri. Unul dintre motivele pentru care a fost preferat pentru această slujbă era faptul că ştia multe limbi străine: slovacă, germană, rusă, franceză, ungară şi poloneză.

Slujba nu fusese o opţiune; era obligat să accepte. Era, într-un fel, ferit din calea morţii. Am putea spune că o ducea chiar bine în comparaţie cu majoritatea prizonierilor. Mânca în clădirea administrativă, primea porţii suplimentare de mâncare, dormea singur în cameră, iar când îşi termina treaba sau nu erau prizonieri de tatuat, i se permitea să aibe timp liber. Cu toate acestea, nimeni nu era cu adevărat exonerat în ochii naziştilor. De multe ori, doctorul Mengele îl chema când îşi realiza experimentele medicale pe noi veniţi, spunându-i că următorul va fi el.  


Se pare că singurele locuri unde prizonierii erau tatuaţi erau la Auschwitz, şi în filialele acestuia Birkenau şi Monowitz, iar această procedură de identificare s-a realizat numai în perioada cuprinsă între toamna lui 1941 şi primavara lui 1943. Se pare că, iniţial, prizonierii erau mai mult „marcaţi” cu o ştampilă din metal care avea numerele realizate din zeci de ace mici, de aproximativ un centimetru, care înţepeau efectiv pielea oamenilor. Apoi, cerneala era scursă în rană, chiar în momentul când aceasta sângera. Nu după mult timp, cel responsabil cu tatuarea a primit un aparat asemănător cu cele de azi, cu un singur ac, cu ajutorul căruia urma procedura simplă, actuală, de tatuare.  

„Mi-am tatuat numărul ei pe inimă”

Lale Sokolov a tatuat prizonierii timp de doi ani. În iulie 1942, a sosit un grup de femei cărora le trebuiau date numele de identificare. Şi de aici povestea lui Lale se schimbă – şi-a cunoscut dragostea vieţii. Numele ei era Gita Fuhrmannova sau, aşa cum era cunoscută la Auschwitz, deţinut cu numărul 34902. Ajutat de ofiţerul SS care îl supraveghea, Baretski, el putea să îi trimită scrisori, iar duminica – ziua de odihnă a prizonierilor – se puteau întâlni. Încerca să facă orice pentru a-i uşura traiul: îi trimitea, când putea, mâncare, i-a schimbat locul în care muncea cu unul mai uşor.


În 1945, cu puţin timp înainte ca ruşii să sosească, naziştii au început să mute prizonierii. Gita, iubirea vieţii lui, era unul dintre ei. În cele din urmă, războiul s-a terminat şi unii dintre prizonieri au supravieţuit. Printre care şi Sukolov. El s-a întors în oraşul natal din Slovacia, plătindu-şi drumul cu bijuterii furate de la nazişti. Şi-a reîntâlnit sora, Goldie, iar casa părintească încă exista. Un singur lucru mai avea de făcut: să o găsească pe Gita.

Aşa că, Lale a pornit către Bratislava, oraşul prin care mulţi supravieţuitori treceau pentru a ajunge acasă. El a aşteptat la gară săptămâni în şir, până când un angajat l-a sfătuit să meargă la Crucea Roşie. Aproape de destinaţie a avut loc marea întâlnire: a întâlnit-o pe Gita. Câteva luni mai târziu s-au căsătorit şi au deschis o fabrică de textile.


Povestea nu s-a oprit aicim, căci cei doi soţi trimiteau bani înafara ţării pentru a ajuta un grup de israelieni. Când guvernul sovietic a aflat, Lale a fost condamnat la închisoare, iar afacerea lui naţionalizată. Aşa că cei el şi Gita au fugit din ţară, întâi la Viena, apoi la Paris, ca în cele din urmă să ajungă în Australia, la Melbourne, unde aveau să îşi petreacă tot restul vieţii. Acolo şi-au deschis o nouă fabrică de textile. Gita am murit în 2003, iar Lale a murit în 2006, la 90 de ani, nu înainte de a-şi spune povestea – mărturii care se regăsesc în cartea „Tattooist of Auschwitz”, scrisă de Heather Morris.

Sursă: bbc.com

""