Autor 21733 vizualizări


“Pe mine, viaţa m-a răsfăţat foarte mult. Ai înţeles?“ Frida Marcu te priveşte cu ochii ei mici şi blânzi şi îţi surâde. Şi ce “răsfăţ“:ocuparea Basarabiei de către ruşi în 1940, anii de pribegie din timpul războiului, deportarea întregii familii în Siberia, în 1949. Că aşa se hotărâse de la Moscova, să-i ducă pe “culaci“ (chiaburi) “zapredelea respubliki“, în afara graniţelor Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti.

Ne-am întâlnit în mai multe rânduri să-mi spună de-a fir a păr povestea vieţii. “E un volum imens de amintiri...“ De fiecare dată, acelaşi ritual:am stat la masă, am băut ceai şi-am ascultat. În spate, o lampă înaltă, cu abajur crem şi lumină galbenă, şi-un fotoliu adus de la Novokuzneţk. Pe scaunul din dreapta, doamna Marcu vorbind, şoptind, murmurând. Pe masă, viaţa ei în câteva fotografii. Poveşti în ramă, paranteze, salturi înainte şi înapoi, “eu nu ştiu ce-o să înţelegi din tot ce-ţi spun“, avalanşă de nume, de localităţi, de clipe fericite înecate în teamă, în disperare...

Am simţit povestea ca pe o spovedanie. Care-şi cerea dreptul de-a fi spusă şi care rămăsese închisă, atâta amar de vreme, între baierele sufletului. “Ţi-am spus că eu am vrut să scriu o carte cu tot ce-a fost. Mă rog, nu ştiu ce-ar fi ieşit, dar aş fi numit-o «Tinereţe furată». Că am stat douăzeci de ani în Siberia, de la 22 la 42 de ani. Cei mai frumoşi ani mi-au fost furaţi. Ştii ce înseamnă asta? Şi pentru ce? Pentru ce? Ce-am făcut noi rău, de-am meritat să fim aşa pedepsiţi?“ Multe întrebări la care n-a primit nicicând răspuns, la care nici nu se mai străduieşte să capete răspuns. Le ia ca atare, le ia cum au fost. Şi când devin de nesuportat, cântă. Cântă şi plânge. “Când îmi vine să plâng şi nu pot plânge deloc, mă duc în baie, dau drumul la apă, cânt... şi-ncep să plâng“. Şi mai are un leac să ţină piept amintirilor dureroase:rugăciunea. “Eu spun şi dimineaţa când mă scol, şi seara înainte de culcare, spun rugăciunea pe care mi-am compus-o singură. Adică îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă simt bine, că sunt pe picioare, că am ce mânca, ce încălţa, că am îmbrăcăminte, că am acoperiş deasupra capului...“

Copilărie fericită, întreruptă brusc

Îşi începe povestea oficial:“Mă numesc Marcu Frida. M-am născut în anul 1927, în Basarabia, oraşul Leova, judeţul Cahul, pe malul stâng al Prutului. M-am născut într-o familie înstărită, cu depozit de cherestea:tata, originar din Bucovina, născut în orașul Storojineţ, mama, născută în Moldova, oraşul Huşi“.

Treptat-treptat, rememorarea capătă nuanţe, zâmbete:copila Frida era răsfăţată şi capricioasă, “aia nu mâncam, cealaltă nu-mi plăcea, mama trebuia să-mi pregătească totdeauna ceva special“, “îmi plăceau lucrurile mici, covrigeii, cesuleţele, îmi plăcea ciocolata «Ursul de Vatra Dornei»“. Îşi aminteşte glasul ascuţit al mamei, care-o striga “Frida!“ şi ştia că musai trebuie să-i răspundă, “mama era foarte severă şi fuga fugeam la ea!“, îşi aminteşte cum se căţăra pe umerii tatălui şi-l apuca de păr, “să-i fac coafura“, şi tatăl o îmbrăţişa şi o pupa, îşi aminteşte cum s-au răsturnat cu sania, ea şi tatăl, când se întorceau de la Huşi de la liceu, şi s-au amuzat copios, îşi aminteşte gustul pitei calde, făcute pe plită, pe care-o mânca la bunicul de la Huşi... “Perioada frumoasă s-a terminat în 1940, cu datul afară din casă. Au venit ruşii şi au ocupat. Ne-au dat câteva ore să ne luăm bulendrele...“ Şi gata, a trebuit să plece din casa aceea mare şi frumoasă, pe care o construiseră părinţii pentru cei trei copii şi pe care o tot desena Frida, când era la şcoală. S-au mutat în casa bunicilor şi “cu asta, la 13 ani, s-a încheiat copilăria mea!“

“Evacuaţia“:1941-1944

Cedarea Basarabiei, în iunie 1940, a însemnat începutul coşmarului pentru românii de peste Prut. Pe care istoria urâtă şi încurcată i-a chinuit, i-a încercat, i-a aruncat de colo-colo. Naţionalizarea casei familiei Velţer, numele de fată al Fridei, a fost urmată, un an mai târziu de “evacuaţie“. Aşa numeşte Frida Marcu cei trei ani petrecuţi în pribegie, în timpul războiului. “Au venit să ne spună de la administraţia locală că trebuie să plecăm din oraş, că o să fie lupte crâncene! Cine-a venit? Nu mai ştiu. Oricum, n-am plecat de bunăvoie, de plăcere!“ Accentuează. “Să plecăm şi să lăsăm tot, că se apropie frontul!“. Se apropiau trupele româno-germane. Au plecat pe jos puhoi de oameni, zeci de mii, cu căruţe, cu cirezi de vite gonind, să scape de iureşul războiului. Rememorează, cu ochii minţii, traseul pribegiei, nebunia:cu o căruţă au ajuns în Cimişlia unde-au stat într-o casă părăsită, “erau o serie de oameni plecaţi deja“, au traversat Nistrul, au ajuns la Tiraspol, au plecat apoi c-un vagon de mărfuri şi-au ajuns în Ucraina, unde-au rămas o lună de zile, într-un colhoz, au pornit-o mai departe spre Krasnodar, în Caucazul de Nord, “atunci au început bombardamentele, zi de zi, de două-trei ori pe zi, şi bombardau deasupra noastră, iar noi eram în vagoane, un eşalon întreg!“.

De drumul ăsta, dintre Krasnodar şi Stalingrad, se leagă cea mai cruntă amintire a Fridei, cea care o chinuie cel mai mult acum, când se gândeşte la ce-a fost, la ce-a trăit. “Când am urcat în tren, să plecăm mai departe din Krasnodar, tata era foarte bolnav. Şi a murit aşa, parc-a adormit. Era în braţele mele şi eu n-am plâns deloc. Eu, care l-am iubit aşa de mult... Dar acuma, acuma simt atâta... atâta remuşcare!“ Strânge pumnul şi loveşte-n masă, cu furie aproape. “De ce n-am plâns?! Îmi pun întrebarea. Acum, când dau de pomană, eu în primul rând spun «pentru tata». A vrut aşa să moară, să fie îngropat undeva să nu ştie nimeni de el, să nu te poţi duce“. Ştie doar numele staţiei în care-a fost coborât trupul:Remontnoe. Atât. “Au venit în vagon, nu ştiu de unde, nu ştiu cine, şi mama s-a dus cu ei şi a predat...“
 

Foametea

În Stalingrad au ajuns în 22 decembrie 1941. Patru. Nu cinci cum plecaseră. “Ţin minte că se spunea c-au venit un milion de evacuaţi din toată Uniunea Sovietică. Şi din Evacopunct, ne-au distribuit în diverse colhozuri din diverse raioane. Noi am nimerit în colhozul «Vesna», regiunea Kikiviţe, şi-am stat acolo până în mai 1944, când s-a dus mama şi a luat o aprobare, că putem să ne întoarcem la domiciliu“. Povesteşte cu detalii, cu gesturi, cu expresii, cu încrâncenare, de parcă s-ar fi întâmplat totul chiar ieri. “Primul an în colhoz a mai fost cum a mai fost, dar pe urmă am murit de foame, că se-apropia frontul şi mergea totul către armată“. Dimineaţa, trei bucăţele de cartof fiert cu puţină apă, la prânz, cartofi uscaţi în cuptor, seara, de cele mai multe ori nimic. “Ajunsesem groaznic!“

De foamete a suferit familia Velţer si după ce s-a întors acasă, la Leova, mergând în spatele frontului, printre tancuri distruse şi cadavre, prin oraşe bombardate, ruinate. “În ’46-’47, în Basarabia a fost cumplita foamete, când au murit sate-ntregi şi când pâinea era car-te-la-tă!“. Silabiseşte, ca să înţeleg gravitatea situaţiei:“muncitorii primeau 400 de grame de pâine pe zi, funcţionarii – 300 de grame, şi stăteai la o coadă interminabilă ca să primeşti porţia“.

Operaţiunea „Iug“:6 iulie 1949

N-avea de unde să ştie Frida atunci, dar foametea zădărnicise, pentru o vreme, planul monstruos al autorităţilor sovietice de-a deporta mii de basarabeni departe, în Siberia. O primă campanie de deportare avusese loc deja, în iunie 1941, cu doar câteva zile înainte de recucerirea teritoriului de către armatele româno-germane şi-i vizase pe aşa-numiţii “duşmani de clasă“:foşti moşieri, proprietari de întreprinderi, ofiţeri, foşti membri ai partidelor politice, reprezentanţi ai clerului şi intelectuali. În 6 iulie 1949 a urmat cea de-a doua strămutare masivă de populaţie din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească.

Operaţiunea “Iug“ (Sud), aşa a rămas cunoscută în istorie campania prin care-au luat calea Siberiei peste 45.000 de basarabeni. Printre ei, şi cei patru membri ai familiei Velţer. Erau vizate-acum “familiile de chiaburi, familiile foştilor moşieri şi ale marilor comercianţi“.

Deportarea urma să se facă “pe veci“ averile confiscate, iar în cazul evadării din surghiun, vinovaţii urmau să fie trimişi la ocnă pe 20 de ani. Aşa spun documentele. Pe-atunci, însă, mare lucru nu se ştia. Unde mergeau? De ce? Pentru cât timp? Frida şi ai ei ştiau doar că pleacă. Că sunt forţaţi să plece. “Când ne-au ridicat, ne-au dat două ore să ne pregătim, să ne facem bagajele! Mari bagaje... Că venisem din război şi n-aveam nimic:eu îmi spălam cămaşa seara – una singură aveam – şi-o îmbrăcam dimineaţa. Aşa că atunci când au venit să ne ridice şi-au văzut că n-avem mare lucru, s-au minunat:«Cum, atâta aveţi? Cred că am greşit», «N-aţi greşit, ăştia suntem...» Am plecat cu zero în Siberia. Păi, ne întorsesem în ’44 din evacuaţie şi în ’49 ne-au deportat...“

“Nenea Stalin ne dă bombonică...“

Cu mintea de-acum, adaugă, rememorează:“Din localitatea noastră au plecat foarte mulţi. Dar asta nu înseamnă că toţi am fost «culaci». Chiabur în limba rusă-i «culac»“. Tăios, continuă:“Ne-au deportat ca s-aducă-n locul nostru ruşi! Ăsta a fost motivul!“. Şi ţine să explice:“Fac o paranteză, ca să vezi. În ’46, au fost alegeri. Şi au luat toţi funcţionarii din primărie să participe, să se ducă fiecare pe un anumit număr de străzi, să înregistreze fiecare casă, cine, unde locuieşte, să adune date... Şi am fost şi eu, că lucram atunci în cadrul primăriei. Şi-am intrat într-o casă din mahala. Nu ştiu câţi copii aveau, da’ mulţi! Părinţii nu erau acasă, doar copiii. Erau două sau trei paturi, da’ ce paturi, ca la armată. N-am văzut aşternut!

N-am văzut nici masă. N-am văzut scaune... Nu ştiu cum trăiau. Şi erau pe pereţi două portrete mari:unul cu Lenin şi unul cu Stalin. Şi când am ajuns la ei, unul din copiii ăştia mi-a spus – că era în timpul cartelelor:«Nenea Stalin ne dă bombonică şi nenea Lenin ne dă pâinică!» Adică, ce se întâmpla... Părinţii primeau pâinea, pe cartelă, şi ascundeau după... portretul era înalt... după portretul lui Lenin. Şi bomboane... se dădeau bomboane în loc de zahăr... şi-ascundeau părinţii după portretul lui Stalin, după tablou... Şi uite, şi ei au fost deportaţi! Ei, îţi pun întrebarea ţie:«De ce? De ce au fost ei deportaţi, când n-aveau de nici unele?!» Pentru că asta era politica Uniunii Sovietice! Să scoată cât mai mulţi moldoveni din Basarabia şi s-aducă-n locul lor ruşi! Dar că noi am suferit, asta n-a interesat pe nimeni...“.

Cinci ani şi jumătate în Bureat-Mongolia...

În vagoane de animale, cu zăbrele, au pornit pe-un drum al cărui capăt nu-l ştiau. După o lună, au ajuns în oraşul Novosibirsk şi după încă alte câteva zile în Bureat-Mongolia. Republica sibe­­riană Bureat-Mongolia. Unde Frida şi familia ei au rămas cinci ani şi jumătate. Ţine minte ploaia de la sosire. Ţine minte pereţii groşi, din bârne, ai barăcii în care-au locuit la început. Ţine minte gerurile cumplite din păduri, unde bărbaţii tăiau copacii, iar femeile, ramurile. Şi ţine minte c-au marcat-o valurile de oameni surghiuniţi:„Au fost foarte mulţi veniţi! Şi din Moldova, şi din ţările baltice, şi din ţările Caucazului... Au fost gruzini, au fost azerbaidjani, au fost armeni, au fost din Lituania, Letonia, Estonia, au fost foarte mulţi nemţi. Erau acolo şi descendenţi ai foştilor deportaţi, că pe vremea ţarului, tot în Siberia se deporta!“.
Avea 22 de ani când a ajuns în republica bureaţilor cu ochi mici. O lume a dezrădăcinaţilor în care fiecare încerca să-şi facă un rost. Să se prindă cumva într-un loc, să respire, să ia viaţa de la capăt. La început, a fost dezordine, haos, nebunie. Simt asta din tonul doamnei Marcu, din înşiruirea de nume, de localităţi, de amintiri:Tegda, Kurba, Horinsk, Hasurta, Ulan Ude... Încet-încet, lucrurile se aşază, încep să capete un sens. Şi-ncep şi eu să înţeleg. După o perioadă petrecută la muncă în pădure, Frida a fost angajată contabilă la un trust comercial din localitatea Tegda, pe malul râului Kurba.

„Când am venit, ne-au luat pe toţi la rând:unde ne-am născut, ce-i cu noi, ce specialitate are fiecare... şi când s-a ivit posibilitatea, mi-au oferit să fiu contabilă la un trust comercial care asigura mâncarea la unităţile de muncă din păduri“. Erau timpuri grele:se ducea, periodic, cu bilanţul în Ulan Ude, capitala Bureat-Mongoliei, şi pleca tot timpul cu soldatul după ea. Ca nu cumva să fugă. Şi semna în fiecare săptămână, la comandament. Semna că n-a plecat. Ridică o fotografie dintre cele câteva răspândite pe masă:“Uite, aici era în 1954, când lucram acolo, în Tegda, la contabilitate“. O tânără cu păr negru, sprijinindu-se de spătarul unui scaun. În altă poză, alături de câţiva colegi bureaţi, într-o pădure siberiană. “N-am prea multe fotografii de-atunci“. Doar câteva vederi cu “Amar mânde Ulan Ude, “Salutări din Ulan Ude“, şi amintirile. Câte mai sunt.

Alt set de vederi şi alte amintiri. Dintr-o altă etapă a vietii, tot în Siberia, la Novokuzneţk. Zice că fratele le-a purtat noroc. Că dacă nu pleca el la facultate, n-aveau cum să iasă din Bureat-Mongolia. “Când a terminat fratele facultatea şi a primit repartiţie la Novokuzneţk, am avut şi noi dreptul să-l urmăm pentru unificarea familiei. El a terminat facultatea în ’54 şi noi am venit la Novokuzneţk în ianuarie 1955“. Într-o vedere, Piaţa Maiakovski, dincolo combinatul siderurgic, în cealaltă Teatrul Dramatic, Palatul Metalurgiştilor, Piaţa Suvorov... “Novokuzneţk e tot în Siberia, dar e un oraş modern, elegant, frumos. Că a venit şi-o soră a mamei în vizită la noi şi nu-i venea să creadă cum arată orașul. Dar noi pân-am ajuns aici, prin câte n-am trecut...“

Are o vorbă dulce, cântată, melodioasă Frida Marcu:  v-urile apoape că nu se-aud, n-urile sunt înmuiate. Un om care-a vorbit atâta vreme-n limba rusă are un fel aparte de-a vorbi româna. “Mă mir şi eu că am putut să-mi revin la limba română după 30 de ani de vorbit rusa“. Da, 30. Din 1940, de când au venit ruşii şi-au ocupat Basarabia, iar limba română a fost eliminată din şcoli, până în 1969, atunci când Frida a lăsat în spate Siberia şi-a ajuns la Bucureşti, în urma căsătoriei cu un ziarist român de la Agerpres. Ei, şi-aici e o poveste lungă şi încurcată:Frida şi-a cunoscut soţul în 1967, când îşi vizita o mătuşă, la Bucureşti. Atunci s-a şi logodit cu Petre Marcu, atunci a văzut şi marea pentru prima dată. “Ne-am logodit la Bucureşti şi ne-am căsătorit la Novokuzneţk, un an mai târziu. Că un an a durat să ni se aprobe căsătoria. Şi încă un an ca să mi se aprobe plecarea definitivă în România“. I-au mai rămas, însă, rude în Siberia. Şi două morminte. Mama şi fratele, care s-au pierdut cu anii, mama, de bătrâneţe, fratele, într-un accident.

“Reabilitirvana...“

Povestea n-ar fi completă, însă, fără foicica aceea de hârtie pe care-o ţine strâns în mână şi pe care se zăresc mai multe rânduri de litere bătute la maşină. Mi-o traduce şi accentuează cu putere fiece cuvânt. “Sora mea a scris mai târziu la Chişinău şi-a primit asta. «Spravka» înseamnă adeverinţă. Scrie aici că în urma... «postnavenie»...hotărârii Consiliului de Miniştri din 28 iunie 1949, numărul 509, am fost deportaţi la 6 iulie 1949  «zapredelea respubliki». În afara graniţelor republicii. Auzi, în afara graniţelor! Că sunt mii de kilometri până-n Siberia:că până la Ural e atâta şi de la Ural încă pe-atâta. După aceea, scrie:«Reabilitirvana!». Ştii ce înseamnă asta? Că şi-n româneşte se foloseşte. Că am fost reabilitaţi! Auzi, parc-am făcut cine ştie ce crime... Dar stau şi mă-ntreb:de ce-am fost eu învinuită ca să fiu reabilitată? Dac-am fost reabilitată, înseamnă c-am făcut ceva, o tâmpenie, o prostie! Trebuia să scrie aici:«pentru cutare şi pentru cutare!» Ce-am făcut noi rău indiferent cărui sistem?! N-am făcut nimănui niciun rău! Ne spunea să stăm smirnă, stăteam smirnă! Proşti eram! Mi-aduc aminte când a murit Stalin... tu!, am plâns! Ca proasta am plâns! Stau şi mă întreb acum:de ce-am plâns?!“

Şapte sute şaizeci şi doi minus...

Încheie cum a început, după ceasuri bune de poveşti, răspândite în mai multe zile. Cu-aceleaşi uimiri, c-un firicel de bucurie, de recunoştinţă, strecurându-se-n mirarea ei:“Eu stau şi mă întreb cum de-am supravietuit. Eu mă minunez! Slavă Ţie, Doamne...“ Zâmbeşte. O viaţă complicată, încurcată, răsucită. Frida Marcu a rămas, însă, un om profund optimist. Cu faţa senină şi caldă, cu ochii albaştri şi blânzi, cu părul alb, pieptănat cu grijă într-o parte. Caută să-şi petreacă timpul frumos şi liniştit. Râde mult, se-ntâlneşte cu prietenele şi merge în timpul săptămânii la un club, unde socializează cu oameni de vârsta ei. Se bucură de fiecare întâlnire şi nu mă lasă să plec înainte să-mi explice ce-i cu numărătoarea aceea uriaşă, aşezată pe un colţ al mesei. Aflu că abacul – aşa se numeşte – nu lipsea din tolba niciunui contabil odinioară şi că, într-adevăr, funcţionează ca o numărătoare. Numai să-i cunoşti secretele. “Ia zi o scădere, o adunare, să vedem dacă mai ştiu“. Mă conformez. Şi-aleg una grea:“762 minus 529...“ Şi fac socoteala repede în carneţel. Doamna Marcu trage cu îndemânare câteva bile dintr-un rând, câteva din altul, mută o bilă dintr-o parte-n alta şi gata. “233!“, zice repede cu zâmbet victorios. “Atâta face“, recunosc. “Încă una, ca să mă conving:492 plus 152...“ Răspunsul vine înainte s-adun eu în carneţel. “644“. Râde-n hohote. “Păi da, uite, bilele de pe rândul ăsta sunt mii, astea-s sutele, astea-s zecile, astea-s unităţile, astea-s zecii de mii, sute de mii... Ai înţeles? Nu-i greu deloc... Nu mai vrei o cană cu ceai?“