Autor 4756 vizualizări


Secolul al XVIII-lea este considerat un secol al preindustrializării, în acest răstimp descoperindu-se nenumărate invenții ce vor ajuta la industrializarea rapidă a acestei țări. Secolul al XIX-lea, și în special prima sa jumătate reprezintă momentul de expansiune al Revoluției Industriale, Marea Britanie reușind cu succes să exporte modelul său de economie și țărilor din apropierea sa geografică – Franța și Belgia.

Preindustrializarea și industrializarea rapidă a Marii Britanii a avut repercursiuni și asupra demografiei țării, populația crescând într-un ritm foarte rapid fața de țările continentale, speranța de viața urcând la cote nemaiîntâlnite, iar creșterea nivelului de trai a înlăturat unele rețineri ale indivizilor în a-și întemeia o familie. Succesul revoluției industriale din Marea Britanie, deși cu o populație mai mică cu aproximativ o treima decât cea a Franței s-a datorat densității mai mari și a unei populații aflate într-o expansiune rapidă și continuă, ceea ce a provocat apariția unor zone compacte ca bazinul Londrei sau zona Manchester-Liverpool[1].

 

 

Marea Britanie

Ca în toate societățile europene, problemele de ordin demografic sunt determinate de o serie de factori:cei electivi – care se referă la diferitele comportamente demografice (individuale, familiale sau individuale) și de cei coercitivi – solul, clima, energia, bolile, fenomenele naturale precum cutremurele, inundațiile, etc. Un alt factor al problemelor demografice este și refracția indivizilor fața de instituția familiei sau a căsătoriei din cauza condițiilor grele de trai și a incapacității materiale de a susține o astfel de acțiune.

În Anglia preindustrială, membrii claselor înalte sunt puțin dispuși să-și stabilească o familie, și acest lucru nu se datorează lipsei fondurilor, ci din contră:veniturile peste medie ale acestor indivizi le permit să întrețină nenumărate relații ilicite, pe care să le ascundă de ochii lumii[2].

Pe măsură ce coborâm spre baza societății moderne preindustriale, temeiul financiar este cel care începe să primeze în fața unei eventuale căsătorii, căci aceasta presupune niște cheltuieli ce vor reduce baza materială disponibilă per individ, un lucru ce poate provoca și o schimbare a clasei sociale frecventate pentru ambii parteneri[3]. Problema principală a unui bărbat înainte de a se implica într-o căsătorie o reprezintă siguranța capabilității sale financiare în cazuri urgente:dacă un muncitor ce câștiga 2 șilingi sau 18 pence pe zi putea avea un trai decent, chiar un nivel de trai peste medie, de unul singur, situația se schimbă radical în eventualitatea întemeierii unei familii, căci venitul său se va împărți la mai multe suflete[4](soția va fi casnică, având grijă de casă și copii), astfel că în momente de mare cumpănă (o infirmitate, un dezastru natural), el nu va putea să-și mai întrețină familia și va asista descumpănit la decăderea sa, nu doar socială, ci și morală.

O altă categorie socială a Marii Britanii preindustriale o reprezintă servitorii, care, deși beneficiază de un confort aproape la fel de ridicat ca și stăpânii lor, au rețineri și mai mari în a se căsători pentru că există o strânsă dependență de patronii lor, iar o eventuală căsătorie fără a avea un capital suficient pentru demararea unei afaceri nu le surâde.

În Anglia și Țara Galilor secolului al XVIII-lea, un magistrat – Dr. Short – a propus „să se pună impozit și amenzi mari asupra celibatarilor, din care să fie întreținuți săracii căsătoriți“[5]. În ciuda acestei opinii, Malthus consideră că celibatul sau căsătoria la vârste înaintate provoacă reducerea mortalității infantile, și așa destul de ridicată în Marea Britanie a acelui secol, și mai ales în marile orașe.

În ceea ce privește mortalitatea generală a Marii Britanii, ea se ridică la aproximativ 1 din 49 de indivizi, aceste date fiind, desigur, lipsite de anumite liste de nașteri, decese sau botezuri, alte liste sunt incomplete, dar chiar și cu o completare a acestor date, valoarea mortalității nu ar depăși valoarea de 1 din 40 de indivizi. La o privire individuală mai atentă asupra parohiilor, putem observa că în anumite parohii decedează anual în jur de 1-2% din populație, iar nașterile ajung în anumite cazuri la o proporție de 2 la 1 sau chiar 3 la 1 față de decese[6].

Această mortalitate ridicată în rândul orașelor era suplinită prin aducerea/venirea de locuitori din mediul rural, estimându-se că doar pentru Londra era nevoie de o completare anuală a populației în jurul cifrei de 6000-10 000 de persoane[7]. De altfel, între 1650 și 1750, populația capitalei engleza sporește cu 250 000 de persoane, dar nu datorită sporului natural (care este negativ de cele mai multe ori), ci datorită imigrației intense.

Speranța de viață a copiilor este mai mică în zona Londrei, unde jumătate din copiii născuți mor înainte de a atinge vârsta de 2 ani. Ca o comparație, acest prag este de 3 ani în Viena și Stockholm, 5 ani în Manchester și Norwich, și chiar 10 ani în Northampton[8].

Mortalitatea infantilă și juvenilă este foarte ridicată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după cum demonstrează Massimo Livi Bacci:doar 165 de copii dintr-o mie ating prima aniversare. Și raționamentul continuă:dintr-o mie de copii care ajung la prima aniversare, doar 104 mai ajung la a cincea[9]. Desigur, valorile diferă în funcție de mediul în care activăm – în mediul rural din Devon există sub 100‰ cazuri de mortalitate infantilă, pe când zone urbane mai extinse ca Banbury sau Gainsborough, mortalitatea ajunge si la 200 sau chiar 300‰[10].

Proporția nașterilor față de populația Angliei era de 1 la 28 conform estimărilor doctorului Short, dar în anumite comitate, precum Suffolk, ea ajunge și la 1 la 33. Același Dr. Short a estimat la mijlocul secolului al XVIII-lea proporția nașterilor față de decese ca fiind de 11 la 10[11].

Proporția nașterilor față de căsătorii scade în ultimii 5 ani ai secolului XVIII – 347 la 100 – față de anul 1760, când se înregistrau 362 de nașteri la 100 de căsătorii[12].

În Observations on the Results of the Population Actse consideră că durata de viață în Anglia a crescut după anul 1780 în proporție de 117 la 100, ceea ce provoacă o discuție asupra acestui fenomen care nu putea avea loc într-un timp foarte scurt, și este pus pe seama intensificării comerțului exterior, ceea ce duce la decese ale cetățenilor englezi în țări străine[13].

În secolul precedent industrializării – secolul al XVII-lea, populația Angliei trece de la 4 la 5 milioane, o creștere slaba, dar care se apropie de media europeană, și în contextul migrațiilor către Lumea Nouă care sunt evaluate la aproximativ 200 000 de persoane[14].

În secolul al XVII-lea populația engleză aproape se dublează, trecând de la 6 milioane în 1750, la 7 milioane în 1770, 8 milioane în 1788, 9 milioane către anii 1797-1798 și ajungând la 9, 2 milioane la 1800 dupa Pierre Chaunu. Densitatea se schimbă și ea în cele două secole, crescând de la 27-33 de locuitori pe km2în secolul al XVII-lea la 37-39 de locuitori pe km2, datorită și creșterii populației de la 5 la 5, 8 milioane locuitori. Acest nivel se va menține până în 1740, când începe să crească, atingând valori de 40 în 1750 și 50 în 1780.

Conform lui Massimo Livi Bacci, populația Angliei crește la fiecare 50 de ani în ritmul următor:1700 – 2, 5 milioane locuitori, 1750 – 5, 3 milioane (spor anual de 4, 9‰), 1800 – 5, 3 milioane (10, 1‰), 1850 – 6, 6 milioane (4, 4‰)[15]. Același autor menționează ca populația engleză s-a triplat între 1550 și 1800, de la 3 milioane la 8, 6 milioane, pe când cea a Europei se dublează, iar cea a Franței crește cu doar 50%[16].

J.D. Chambers oferă alte date privind populația Angliei după cum reiese în următorul tabel[17]:

 

An

Populație

1750

6 253 000

1760

6 665 000

1770

7 124 000

1780

7 581 000

1790

8 216 000

1800

9 168 000

 

Totalul populației la cumpăna secolelor a scos în evidență faptul că ritmul de creștere este mai accelerat decât se credea, iar în 1810 s-a constatat o populație de 10 488 000 persoane față de 9 168 000 persoane în 1800, ceea ce arată o creștere de 1 320 000 în 10 ani[18].

Totuși, în cei 10 ani s-au totalizat 2 878 906 de botezuri și 1 950 189 de decese, iar calculul excedentului de nașteri ne arată o cifră de doar 928 717 persoane, ceea ce nu explică evoluția populației în sensul menționat mai sus, acest lucru ducându-ne cu gândul la faptul că ambele registre au fost inexacte[19].

Pentru a determina populația între 1780 și 1810 avem două surse:în primul rând populația conform Preliminary Observation to the Population Abstract– care își bazează calculul doar pe numărul de nașteri și un calcul făcut de Robert Malthus care calculează populația după excedentul de nașteri ținând seama și de omisiunile din registre si de decesele din străinătate, adaugând o proporție de 1/6 la nașteri și 1/12 la decese. Astfel, avem tabelul următor cu evoluția populației[20]:

 

Anul

Populația conform Preliminary Observation....

Populația calculată cu omisiuni

1780

7 953 000

7 721 000

1785

8 016 000

7 998 000

1790

8 675 000

8 415 000

1795

9 055 000

8 831 000

1800

9 168 000

9 287 000

1805

9 828 000

9 837 000

1810

10 488 000

10 488 000

 

Analizând prima coloană a tabelului, observăm că creșterea populației este inconstantă:între 1790 și 1795 ea crește cu 380 000, iar în următorii 5 ani cu doar 113 000, ceea ce ne indică o mortalitate mai ridicată decât în anii precedenți, iar mai apoi, între 1800 și 1805 populația să crească cu 660 000 de persoane[21].

Luând în calcul a doua coloană, cu omisiunile de rigoare și în acest caz, observăm o creștere continuă și constantă a populației, ceea ce ne indică faptul că registrele parohiale aveau într-adevăr lipsuri, și continuă să aibă[22].

Pe baza registrelor parohiale de secol XVIII s-a putut stabili că primii născuți erau concepuți înaintea nunții într-o proporție de 10 pâna la 30%, situație valabilă nu doar pentru Anglia, ci și pentru Germania sau Franța, ceea ce determina o încheiere mai grabnică a legământului[23].

Recensămintele moderne debutează, cum era de așteptat, în Anglia în anul 1801, asta după ce Anglia a fost prima țară ce a realizat un registru cadastral – Domesday Book– în 1086. Din acel moment, la fiecare 10 ani un astfel de recensământ este organizat pentru a cunoaște mai bine situația demografică a țării. Desigur, ele nu au avut niște valori sigure, iar populația din 1801 și 1811 a fost rectificată în 1821. Astfel, în 1821 s-au dat noi cifre pentru populația Marii Britanii:în 1801 trăiau 10 942 646 locuitori, în 1811 – 12 596 803 locuitori (o creștere de 15%), iar în 1821 au fost recenzați 14 391 631 indivizi – o creștere de 14, 25% față de nivelul din 1811[24].

Massimo Livi Bacci înaintează cifre asemănătoare, considerând populația Marii Britanii ca fiind de 10 834 000 persoane la 1800, ea aproape dublându-se până la 1850 – 20 796 000, ceea ce însemna o medie anuală de 13, 2%[25]. În secolul al XIX-lea, natalitatea scade de la 37, 7% în 1800 la 34% în 1850, dar același lucru se întâmplă și cu mortalitatea:27, 1% față de 22, 5%. În același timp crește și sporul natural (de la 10, 6% la 11, 5%) și speranța de viață de la 36, 9 ani (în intervalul 1750-1759), la 37, 3 ani (1800-1809), și 40 de ani (1850-1859).

Populația feminină crește și ea de la 5 492 354 în 1801, la 6 262 716 – o creștere de 14, 02% în 1811, ajungând în 1821 la 7 253 728 femei, în creștere cu 15, 82% față de anul 1811[26].

Datorită acestor recensăminte, s-a putut stabili proporția căsătoriilor față de populație, care a crescut de la 122, 2 în 1801, la 126, 6 în 1811 și 131, 1 în 1821[27].

Dezvoltarea tehnologică și industrială duce și la creșterea veniturilor muncitorilor, Anglia fiind lideră la acest capitol. Venitul pe cap de locuitor a sporit considerabil, cu peste 20% între 1785 și 1820, în acest ultim an ajungând la un nivel de 1756 de dolari (la valoarea dolarului din 1990)[28]. De altfel, industrializarea a condus și la căderea agriculturii britanice:în 1688, aproximativ 75% din populația activă era implicată în munci agricole, iar până la 1841 acest procent a scăzut la 26%, Marea Britanie considerând mai avantajos importul de produse agricole din Franța și Belgia.

 

Scoția

În a doua regiune componentă a Marii Britanii – Scoția, registrele sunt puține și pline de omisiuni, dar se pot trage câteva concluzii.

Speranța de viață la naștere se situeaza între 40, 3 ani și 46, 6 ani, și doar o zecime din copiii mor în primul an de viață[29]. Mortalitatea este și ea mai mică decât în Anglia și Țara Galilor, având o valoare ce variază între 1 din 45 și 1 din 55.

Situația claselor de jos din Scoția s-a ameliorat în secolul XVIII, chiar dacă prețul alimentelor a crescut, deoarece și prețul muncii a crescut proporțional, chiar mai mult, ceea ce a dus la creșterea puterii de cumpărare, astfel încât scoțienii consumau mai multă carne pe cap de locuitor decât înainte[30].

De asemenea, se observă și în Scoția o tendință refractară în ceea ce privește căsătoria:mulți nu fac acest pas nedorind să piardă luxul în care trăiesc, alții ca urmare a unificării fermelor și emigrării multor tineri în afara țării etc. În alte zone, populația a scăzut ca urmare a invențiilor tehnologice ce cereau mai puțină forță de muncă. Alte zone, precum insulele din vest și unele regiuni muntoase, au simțit creșterea populației datorită diviziunii proprietăților, și nu întemeierii de manufacturi.

În acea perioadă se pare ca tinerii erau încurajați de moșieri să se căsătorească, pentru ca aceștia din urmă să dispună de mai multă forță de muncă. În perioada de sfârșit al Evului Mediu au fost instituite niște reglementări – country acts– ce obliga perechea ce se căsătorea să dețină 40 de lire scoțiene, regulă ce se aplica din vremea regelui Iacob al VI-lea[31].

Căsniciile din Scoția sunt foarte fertile – 6 copii la căsnicie, uneori chiar 7 sau 7 1/2, existând desigur și familii cu mai mulți copii.

 

 


Bibliografie

 

1. Chambers, J.D., Population, Economy and Society in Pre-Industrial England, Oxford University Press, Oxford, 1972.

2. Chaunu, Pierre, Civilizația Europei Clasice, Ed. Meridiane, București, 1989.

3. Chaunu, Pierre, Civilizația Europei în secolul Luminilor, Ed. Meridiane, București, 1986.

4. Livi Bacci, Massimo, Populația în istoria Europei, Ed. Polirom, Iași, 2003.

5. Malthus, Robert, Thomas, Eseu asupra principiului populației, Ed Ștințifiică, București, 1992.

 


[1]Pierre Chaunu, Civilizația Europei Clasice, Ed. Meridiane, București, 1989, pag. 290.

[2] Robert Thomas Malthus, Eseu asupra principiului populației, Ed. Științifică, București, 1992, pag. 172.

[3]Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, pag. 173.

[6] Ibidem, pag. 175.

[7] Ibidem, pag. 177.

[8] Ibidem, pag. 175.

[9] Massimo Livi Bacci, Populația în istoria Europei, Ed. Polirom, Iași, 2003, pag. 134.

[10] Massimo Livi Bacci, op. cit., pag. 135.

[11] Robert Thomas Malthus, op. cit., pag. 178.

[12] Ibidem, pag. 179.

[13] Ibidem, pag. 178.

[14] Pierre Chaunu, op. cit., pag. 290.

[15] Massimo Livi Bacci, op. cit., pag. 16.

[16] Ibidem, pag. 113.

[17]J.D. Chambers, Population, Economy and Society in Pre-Industrial England, Ed. Oxford University Press, Oxford, 1972, pag. 108.

[18] Robert Thomas Malthus, op. cit., pag. 183.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem, pag. 185.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem, pag. 187.

[23]Massimo Livi Bacci, op. cit., pag. 128.

[24] Robert Thomas Malthus, op. cit., pag. 189.

[25]Massimo Livi Bacci, op. cit., pag. 156.

[26] Robert Thomas Malthus, op. cit., pag. 190.

[27] Ibidem, pag. 192.

[28]Massimo Livi Bacci, op. cit., pag. 151.

[29] Robert Thomas Malthus, op. cit., pag. 193.

[30] Ibidem, pag. 194.

[31] Ibidem, pag. 195.

""