Autor 10259 vizualizări


În vara lui 1931, atunci când îl întâlnesc cercetătorii lui Dimitrie Gusti, preotul Ion Zamă e cu adevărat figura cea mai pitorească a localităţii basarabene Cornova. Şi, în acelaşi timp, un factor autentic de modernizare a satului, utilizând, ce-i drept, argumente de natură religioasă. Părintele Zamă îşi convinge, de pildă, enoriaşii să astupe gropile de pe uliţe ca să nu se împiedice în ele pe lumea cealaltă;şi îi determină să sape fântâni ca să nu fie lipsiţi de apă dincolo. Dar preotul încearcă să elimine şi pericolul unor potenţiale epidemii, făcându-i pe săteni să incendieze nişte grajduri în care se încuibase nu ştiu ce molimă. Cum îi convinge? Le spune că „a intrat dracu’ în ele”. Mai mult:părintele contribuie în mod activ la păstrarea „sănătăţii religioase” a locuitorilor, încercând să combată prin mijloace proprii răspândirea inochentismului, o mişcare religioasă puternică în Basarabia interbelică;dar acţionează şi pentru păstrarea „sănătăţii economice” a comunei, de vreme ce, sub ameninţarea filoxerei şi a manei, aduce mai întâi în sat vie altoită şi apoi stropeşte viile localităţii cu soluţie de piatră vânătă. Şi dacă sătenii nu vor să accepte în primă etapă soluţia, preotul îi convinge – vom vedea – cu argumentul „agheasmei” şi al botezului:via vine dintr-o ţară păgână şi trebuie, deci, creştinată.

În iunie 1931, sociologul Dimitrie Gusti îi scria profesorului basarabean Ştefan Ciobanu:„Mult Stimate Domnule Coleg, Mi-a părut foarte rău că nu te-am întâlnit la Sesiunea Academiei Române. Te rog foarte mult fii bun şi primeşte cât mai bine pe Dl. Doctor Georgescu şi pe Domnişoara Cotescu, care vin în numele Seminarului de Sociologie pentru a alege un sat nimerit în Basarabia în vederea cercetărilor noastre monografice, care în acest an vor avea loc acolo. Dorim un sat vechi răzăşesc, cu sătenii care să se cheme între ei Căpitane şi situat lângă o mănăstire. Ajută-ne deci cum poţi mai bine, recomandă-ne ce ştii mai bine (oameni şi sate) şi poate să ne indici şi ceva bibliografic, deşi noi avem o mică bibliotecă asupra Basarabiei. Pe la 3-4 iulie voi fi în Chişinău cu peste 45 de monografişti, m-aş bucura să te întâlnesc. Mă bucur mai ales că voi petrece vreo 35 zile în Basarabia. Cu cele mai vii mulţumiri şi cele mai cordiale salutări moldoveneşti (şi eu sunt doar moldovan!)”[1].

În scrisoarea cu pricina, Dimitrie Gusti îşi făcea cunoscute intenţiile de a organiza cea de-a şaptea campanie de cercetare într-un sat din Basarabia şi îl ruga pe profesorul Ciobanu să ofere sprijinul necesar alegerii unui asemenea sat celor doi trimişi ai Seminarului de Sociologie. Pe principiul „avem cercetători, căutăm sat”, D.C. Georgescu şi Marica Cotescu ajung la Chişinău pe 14 iunie, într-o duminică, şi părăsesc Basarabia două zile mai târziu, pe 16 iunie, când iau trenul spre Bucureşti din târgul Călăraşi. În urma acestei vizite-fulger, cei doi redactează un referat în care prezintă informaţii şi date statistice pentru mai multe sate basarabene, iar la final recomandă ca alegerea să se facă din următoarele patru localităţi:Ulmu (judeţul Lăpuşna), Pănăşeşti (Lăpuşna), Bravicea (Orhei), Cornova (Orhei)[2].

55 de cercetători la Cornova, în vara lui 1931

Doisprezece sate basarabene au beneficiat – în referatul trimişilor Seminarului de Sociologie – de fişe amănunţite;iar noi reţinem câteva fragmente din fişa dedicată Cornovei, punctând şi amănuntul că aceasta este prima apariţie în documentele monografiştilor a părintelui Ion Zamă;preotul servise drept informator:„Cornova. Clădiri 373. Gospodării 371. Locuitori 1589. Distanţa de Călăraşi, 44 km;de Orhei, aproximativ 65 km. Satul, aşezat pe valea Culei, în apropiere de Năpădeni (Bălţi), pare a fi un foarte vechi sat răzăşesc. (...) Familii originare:Şoimăreştii şi Miticeştii, înzestraţi de Ştefan cel Mare (?). Moşia, de 2500 deseatine, a mers pe bătrâni. Se cunosc genealogiile şi delniţele. Împărţirile s-au marcat pe teren prin pietre de hotar, astăzi inexistente. Sat bogat, gospodării frumoase, şcoală nouă, 2 biserici, una de piatră şi alta de lemn ridicată la 1802 şi în care astăzi nu se mai oficiază. (Preotul are odăjdii vechi rămase de la înaintaşi). (...) Satul are vii, livezi şi pământ de agricultură. Apă potabilă. Moşia răzăşească se învecineşte cu moşia mănăstirii Hârjauca, reşedinţă ocazională a I.P.S.S. Mitropolitului Basarabiei. Mănăstirea a avut o veche şcoală bisericească moldovenească”[3].

Ştim astăzi că localitatea Cornova, din judeţul Orhei, a fost preferată celorlalte;iar campania de cercetare a satului s-a desfăşurat în perioada 25 iunie-13 august 1931, beneficiind de prezenţa a nu mai puţin de 55 de monografişti[4]. În acest context şi cu acest prilej l-au cunoscut cercetătorii lui Dimitrie Gusti pe Popa Zamă, preotul din Cornova, pe-atunci în vârstă de 65 de ani...

Preotul s-a substituit autoritătilor sanitare ale vremii

Despre preotul acesta, cu nume pur românesc şi trimiţând la o licoare (bahică sau nu, asta contează mai puţin), s-a scris mult, şi în epocă, dar şi după aceea. Cercetătorul Henri H. Stahl a publicat în 1932, în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”, un fragment de convorbire cu preotul, despre Inochentie şi inochentism – mişcare religioasă care câştigase mulţi adepţi în Basarabia după Primul Război Mondial[5]. Şi tot în 1932, în ianuarie, preotul din Cornova a fost invitat la Bucureşti, să conferenţieze la Institutul Social Român[6]. Dar figura preotului le-a rămas în minte multora dintre participanţii la campania basarabeană, câţiva dintre monografişti evocându-l pe Ion Zamă chiar şi în interviuri de istorie orală realizate în anii 1980. Şi tot în anii 1980, preotul care îşi încheiase socotelile cu viaţa în 1944 a mai trăit un pic, evocat fiind de Henri H. Stahl în volumul său de memorii[7].

Adunate laolaltă, aceste surse de informaţie, cu autori diferiţi şi născute în perioade diferite, alcătuiesc un portret viu, în mişcare, al preotului din Cornova:parcă-l vezi pe Ion Zamă, cu mâinile împreunate deasupra straielor negre, cu faţa încadrată de părul alb şi cu o sclipire şireată în colţul ochiului. Pentru că, trecând în revistă informaţiile care-l privesc, ai senzaţia că preotul a rezolvat multe dintre problemele localităţii folosind cel puţin o brumă de şiretenie, ascunsă sub hainele unor argumente de natură religioasă. Vezi, de pildă, discursul preotului, rememorat de Henri H. Stahl, atunci când a fost nevoie de măsuri radicale vizând nişte grajduri care ameninţau sănătatea localităţii:„(...) când a fost să-i convingă pe săteni să ardă câteva grajduri în care se încuibase nu ştiu ce epidemie, i-a covins că intrase dracu în ele şi că dracu nu poate fi scos decât cu focul”[8]. Şi tot în direcţia păstrării igienei satului a acţionat popa Zamă şi atunci când şi-a convins enoriaşii să astupe gropile din drum şi să sape fântâni în sat. Potrivit lui I.I. Fărcăşanu, preotul Zamă „ne-a povestit cum a dres drumurile şi a astupat gropile, spunându-le că o să se poticnească în ele pe lumea cealaltă;cum au făcut fântâni, ca să nu le fie sete acolo, fiindcă se îngrijesc mai mult de ce va să fie decât de ce este (...)”[9].

Iniţiind realizarea unor măsuri edilitare (astuparea gropilor din drum şi construirea mai multor fântâni în sat) sau eliminând pericolul izbucnirii unor epidemii prin incendierea grajdurilor cu probleme, preotul s-a substituit autorităţilor sanitare ale timpului şi a reprezentat el însuşi un exemplu pentru cornoveni, cât priveşte igiena personală şi a familiei. Monografistul Mihai Pop reconstituie din memorie caracteristicile gospodăriei lui Ion Zamă, care, la 1931, cuprindea şi un fel de duş improvizat:„Şi popa Zamă avea o curte în sistem tătăresc, adică avea o casă centrală a lui, cu o verandă în faţă şi cu toate acareturile, şi avea un duş în curte, unde punea pe unul să scoată apă din fântână, şi dădea drumul pe o ţeavă, şi venea la duş, acolo, dar în curtea lui erau unsprezece clădiri deosebite”[10].

I-a convins pe săteni că Inochentie de la Balta era un şarlatan

Dar preotul a contribuit şi la păstrarea „sănătăţii religioase” a cornovenilor, acţionând – prin modalităţi aparte, personale – pentru a-i convinge pe săteni că părintele Inochentie de la mănăstirea Balta era un şarlatan. La începutul secolului al XX-lea, inochentismul câştigase mulţi adepţi în Basarabia, mai cu seamă pentru că Inochentie slujea în limba română, într-o perioadă în care limba de cult în bisericile basarabene era rusa[11];iar sătenii, mai cu seamă ei, se găseau în imposibilitatea de a înţelege slujbele religioase. Într-o asemenea stare de spirit, dar şi pentru că locuitorii Cornovei mergeau în număr mare la mănăstirea în care slujea Inochentie, părintele Zamă a decis să-i facă o vizită şi să înţeleagă cauzele mişcării devenite fenomen. Cităm in extensodin convorbirea cu Henri H. Stahl, din timpul campaniei monografice din 1931:

„Am şezut eu trei zile în Baltă. Mă duceam dimineaţa la biserică şi slujea Inochentie în toată ziua;cât am fost eu, de două ori a slujit el. Apăi, când slujea el, acolo în biserică, la uşă, era o masă unde se scriau liturghiile. Şi movilă de aur, bani de aur ruseşti, de 5 carboave, de 10 carboave, se strângeau. Mare venit se făcea acolo, mulţi bani se grămădea!... Am şezut cât am şezut şi mi-am luat copchila – că era o copilă bolnavă acolo –, am luat-o, m-am dus de am luat bună ziua de la părintele Inochentie şi i-am spus că foarte bine mi-a plăcut la mănăstire şi vreau şi eu să mă dau la mănăstire. «Poate părinte, la bătrâneţe, ne-am cumpăra câte o moşioară, că aici este chip de făcut bănişori». Şi aşa am văzut eu pe Inochentie. Şi când am venit acasă, am venit la Călăraşi, la gară şi m-am dus la protopop, la părintele Alexandru, blahocinul nostru şi i-am povestit povestea:«Părinte protopoape, du-te şi spune Înalt prea Sfântului să închidă mănăstirea, că prăpădim toţi moldovenii;se duc toţi acolo. Că acolo este amăgeală mare, nespusă, o şarlatanie. Acolo nu sunt nici moaşte, nici nimic. Acolo se bat călugării în buzunar şi scot dracii cei de miazănoapte şi cei de miazăzi». Protopopul oleacă s-a jignit când a auzit aiasta şi începe a-mi aduce exemple:«Cum? Dar nu ai fost la Iaşi» – că atunci nu puteai merge la Iaşi –, «du-te acolo, la Iaşi, şi ai să vezi moaştele Sfintei Paraschive».

— Da, colo poate să fie, dar aici nu este nimic. (...)

Asta se întâmpla pe la 1905-1906, cam pe aici. Îşi vindeau casele moldovenii, la Rădeni – la noi, în Cornova, puţin –, vindeau casă, oi, pământ şi se duceau acolo. Înnebunise lumea. Eu de atâta m-am dus, că cornovenii mei se duceau toţi:ia să mă duc şi eu! Şi apoi am venit să le propovăduiesc;am început să le explic şi a le spune şi s-au potolit. De plecat, au plecat mulţi, dar dacă le-am spus eu, apoi oamenii s-au mai potolit, s-au trezit.

(Întrebare:Dar ce făceau acolo, părinte, la Inochentie?)

— Ce făceau! Nebunii. Ţipau, vedeau pe Sfântul Duh, vedeau pe Hristos;halucinaţii fel de fel. Spuneau că l-au văzut pe Sf. Duh când slujea el:ieşea dintr-însul ca un fluture.

Şi am început eu a spune, chiar acolo în gară, că nu este drept, că eu n-am văzut. – Dar ei:«ei, tragi tutun şi de atâta!»

Veneau femei de pe la Baltă şi spuneau că Arhanghelul s-a arătat, că au grăit cu Maica Domnului, mai ştiu eu ce spuneau? Fel de fel de nebunii.

(Întrebare:Şi unde propovăduia Inochentie?)

— În biserică propovăduiau. Pe dânsul, norodul îl sfinţea. El, poate, nici nu a avut intenţie să fie sfânt. Dar spunea cuvântări bunişoare (că eu l-am ascultat:grăia binişor).

(Întrebare:Şi cam ce vorbea?)

Spunea de Duhul Sfânt, că Duhul Sfânt a venit într-însul. Asta spunea. Că sălăşluieşte într-însul Sfântul Duh. Şi iată, au început oamenii a zice că el este Sfântul Duh. Erea:Dumnezeu Tată, Fiul şi Inochentie. Aşa erea de amù, pentru ei.

(Întrebare:În Cornova sunt inochentişti?)

— Pe aicea nu prea sunt;dar prin Năpădeni sunt”[12].

„Şi în biserică le-am vorbit şi le-am arătat cărticica unde scria cum se înmulţeşte via...”

Dar preotul acţionează şi pentru păstrarea „sănătăţii economice” a Cornovei. Lovite de filoxeră, viile localităţii sunt în pericol să dispară. Tot preotul intervine salvator, aducând viţe altoite din străinătate şi convingându-i pe săteni să înlocuiască via bolnavă cu una nouă:

„Afară de asta, cornovenii se mai ocupau mai principal şi cu viile. Vie indigenă se chiamă, nehultuită, cum era atunci. Se povestea că viţa aceea a fost adusă de la Odobeşti, din România. Era vin mult şi roadă bună. Dar dacă era vin mult, era şi vin ieftin, 20 de copeici vadra, ba şi 15. Da tot, ba cu pământul, ba cu via, mergea treaba. Şi m-am ocupat şi cu vitele şi dacă am câştigat puţin, am cumpărat puţină moşioară, azi 5, mâine 10, apoi 20 de deseatine şi am făcut, slavă Domnului, că am azi o bucată de pământ. Dar dă Dumnezeu şi vine filoxera şi începe a nimici viile. Statul rus a făcut o comisiune de oameni care veneau şi căutau viile, să nu se molipsească, şi le tăiau pe cele ce le găseau molipsite. Le turna o otravă la rădăcină. Dar norodul a făcut mare bucluc, nu voia să taie viile. Aşa că ei, în Cornova, nu s-au mai arătat. Dar filoxera şi-a făcut treaba ei, aşa că, în vreo 2-3 ani, toate viile s-au dus. Dar eu primeam nişte jurnale despre viticultură. De pe la Odesa. Şi de acolo am cunoscut că este vie hultuită în Franţa. Şi c-un alt boier din Năpădeni, procurăm noi tocmai din Franţa vreo 6-7000 de butaşi. I-am primit la gară şi i-am pus. Oamenii s-au uitat:«ce talpă de gâscă pune preotul? O să mai fie dintr-asta vie? N-o să mai fie?» Dar eu am aşteptat vreo doi ani şi când am gustat poama aceia, alta mai dulce nu era pe la noi. Şi pe urmă, încetul cu încetul, încep să mai cumpăr. Şi încep a face pepinieră. S-a mai uscat din ea, dar tot am strâns vreo 10 vedre de cel vechi şi vreo 20 de cel bun. Aşa că, văzând oamenii că eu fac vie, mă întreabă şi pe mine. Dar eu, la aceia care au fost alături cu via mea, la toţi le-am cumpărat butaşi. Şi în biserică le-am vorbit şi le-am arătat cărticica unde scria cum se înmulţeşte via, aşa că oamenii au prins şi astăzi sunt toate viile acoperite”[13].

„Oameni buni, le spun, strochiţi via cu chiatra asta...”

Iar atunci când viile, din nou viile, sunt lovite de mană, preotul vrea să le stropească folosind soluţie de piatră vânătă. Oamenii îl opresc;le-a zis Inochentie – acelaşi Inochentie – că „iese sângele din poamă”. Pentru îndărătnicia cornovenilor influenţaţi de călugărul de la mănăstirea Balta, popa Zamă găseşte din nou o soluţie:„aghesmuirea” viilor bolnave.

„Trebile începeau a merge bine. Via începea a rodi şi a da poame bune. Veniturile încep a se mări şi eu tot mai cumpăram câte o bucăţică de pământ. Dar astă bucurie nu a fost lungă. S-a ivit altă boală. Începea a se usca frunza şi a chica poama;mana!

Ce să facem noi? Şi tot într-acele cărţi cetesc eu că sunt nişte pulverizatoare şi chiatră vânătă pentru treaba asta. Mă duc şi cumpăr pulverizatoare. Mă duc la Chişinău şi procur eu. Găsesc şi chiatră vânătă şi mă apuc de strochit viile. De vreo doi ani, se prăpădea totul. Dar dacă am strochit via, poama era bună. «Oameni buni, le spun, strochiţi via cu chiatra asta». Zic:«părinte, nu!» Că atunci se ivise un călugăr, Inochentie, de care aţi auzit dumneavoastră, la Balta, şi acela spunea că este păcat de strochit via, că iese sângele din poamă… Spuneau cornovenii că chiar ei au văzut cu ochii lor. «Am văzut, părinte, că aşa este». Ce să fac eu? Le spun:«oameni buni, este cu adevărat ce spuneţi dumneavoastră, dar este un leac. Chemaţi-mă pe mine în vie să vă fac o aghiazmă». Şi încep a veni mahalagiii la mine, a-şi face aghiazmă şi la urmă poftesc pe toţi. «Veniţi să vă dau aghiazmă», şi am mers cu dascălul după mine, cu aghiazmă în pulverizatoare prin vii.

Aşa, au început iar a avea oamenii vii. Şi mi-a mers vestea că popa de la Cornova ştie leacul viilor. Unde mă duceam, mă întreba. Şi eu le spuneam tot:«Este numai ăsta leac, de stropit cu aghiazmă de a mea»”[14].

 

Cercetătorul Henri H. Stahl despre preotul Ion Zamă

„Popa Zamă folosea învăţăturile bisericii în cele mai neprevăzute forme”

„Dar personajul cornovean cel mai scump amintirii mele e tot popa Ion Zamă, un frumos bătrân cu ochii sclipind de inteligenţă, cu faţa luminată de un statornic surâs, pe jumătate ironic, pe jumătate îngăduitor. După plecarea echipei monografice din sat am rămas multă vreme, în continuare, la Cornova, cu Golopenţia, Mihai Pop, Hary Brauner, Lena şi Zizi Constante, apoi singur. Mă învoisem cu părintele Zamă să iau masa acasă la dânsul. Dimineaţa, la prânz şi seara, stam deci la masa, întotdeauna îmbelşugată a părintelui Zamă. Cu glasul lui domol povestea tot soiul de lucruri, de multe ori cerute de mine, deseori amintiri şi gânduri, aşa cum îi veneau în minte. Atât de bogat era vocabularul său, atât de limpede expunerea, atât de mare darul său artistic, încât mereu îl asemuiam, în gând, cu singurul de care îmi aducea aminte, cu Ion Creangă!

„Pentru mine, urcat a fost, de atunci, Sfântul Ilie la cer”

În 1932, l-am şi adus la Bucureşti să ţină o conferinţă în cadrul Institutului Social Român. Am stenografiat atunci splendida lui cuvântare, aşa cum de altfel şi la masa lui din Cornova, am tot luat note după povestirile lui, una din ele, precum darea de seamă a anchetei pe care a făcut-o la mănăstirea din Bălţi, ca să se lămurească asupra sectei inochentismului, am şi publicat-o în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială. Dar pe multe nu le-am putut nota decât în memorie, aşa că voi povesti şi eu din ele, câteva, reduse însă din păcate doar la o simplă schemă, lipsite de duhul popii Zamă, care te ştia purta aşa cum vrea, de la râsul în hohote până la sentimentul unei adânci amărăciuni.

E ciudată, dar şi semnificativă, istoria acestui preot care, fiind fără îndoială dacă nu ateu, în tot cazul deist, era totuşi un admirabil duhovnic şi părinte sufletesc al enoriaşilor lui. Povestea cum, în Seminarul din Kiev fiind, tânăr încă, începuseră a-i pica în mână câte un Spencer («Spenţeraş», cum îi spunea), un Darwin şi altele, care îi zdruncinaseră credinţa. Astfel că, la o «ascultare», şi-a permis să aibe îndoieli cu privire la Sf. Ilie, care s-ar fi urcat la cer. Dat în judecata episcopului, acesta l-a certat şi i-a arătat că, fiind copil de om sărac, e păcat ca mintea lui să se prăpădească în sărăcie, când mai cuminte era să rămână la Seminar şi să se facă preot. L-a convins, aşa că «pentru mine, urcat a fost, de atunci, Sfântul Ilie la cer», trăgea dânsul o profană concluzie, cu o faţă spăşit simulată.

„Inovaţiile” părintelui:ciorba de post din care se scosese găina, slujbă pentru ploaie – doar dacă era de acord barometrul

Cu oarecare batjocură, dar cu cele mai bune intenţii, popa Zamă folosea învăţăturile bisericii în cele mai neprevăzute forme. Cum filoxera distrusese viile regiunii, în locul lor popa Zamă a comandat să-i vie din Algeria viţă americană, altoită apoi cu soi local (de excelentă calitate, de altfel). Dar viţa de soi nou trebuia stropită cu piatră vânătă, iar nu lăsată în neîngrijire, ca viţa terasă, anterioară. Le-a spus, dumineca în biserică, de pe amvon (când avea obicei să ţină cuvântări de îndrumare gospodărească mult ascultate de săteni, care veneau la slujbă mai ales ca să-l audă vorbind), că viţa pe care a adus-o venea dintr-o ţară străină – păgână, turcească;aşa că trebuia botezată ca să fie şi ea creştină. A ieşit deci în câmp cu butoiul cu apă cu piatră vânătă, a umplut cu ea vermorelul, l-a luat în sate şi cu diaconul lângă el a început să stropească via, cântând «În Iordan botezatu-te-ai tu Doamne...!» De asemenea, când a fost să-i convingă pe săteni să ardă câteva grajduri în care se încuibase nu ştiu ce epidemie, i-a convins că intrase dracu în ele şi că dracu nu putea fi scos decât cu focul.

Profesorul Gusti, care luase şi el masa de prânz la dânsul, era mereu surprins şi jignit de surâsul ironic şi sceptic al popii Zamă. Cum era cam vreme de secetă, veneau ţăranii să-l roage să facă o slujbă de ploaie. Popa Zamă se ridica încet de la masă, se ducea la barometru, bătea în el şi constata că acele stau pe loc. Se întorcea atunci la poporul din curte şi le spunea că-s atât de păcătoşi că nu vrea să le facă slujbă decât dacă... şi dacă..., punându-le condiţii de gospodărie comunală. «Să mai veniţi peste câteva zile». Atunci, dacă barometrul era de acord, făcea sfeştania.

Mirându-se profesorul Gusti de ce bună ciorbă de fasole ştie să facă, popa Zamă:«Vă place? Nu-i de mirare. Venea el de la Chişinău şi mitropolitul să mănânce ciorbă de post la mine».

— Şi cum o faceţi?

— E foarte uşor. Iei o găină cât de grasă, o tai, o fierbi. Apoi scoţi cu grijă găina, să nu rămână nici os, nici carne, pui fasole, o fierbi şi iese o foarte bună ciorbă de post.

„Dacă nu aş fi fost preot, mai puteam eu scăpa pe bietul omul acela?”

Mereu sâcâit să spună dacă nu ar fi putut ajunge la aceleaşi rezultate – căci prin acţiunea lui transformase satul dintr-unul sărac într-unul bine gospodărit şi temeinic înstărit – fără să facă apel la religie, popa Zamă era de părere că dacă ar fi fost mirean nu ar fi putut avea în faţa lor nici «har» şi nici «putere», atât de adânc erau ei pătrunşi de învăţămintele religiei (interpretată mai mult magic decât ortodox).

Şi ca să mă convingă, mi-a povestit că de câtăva vreme urmărise cum unuia din oamenii lui din sat, tânăr încă, îi mergea din ce în ce mai rău, atât gospodăreşte, cât şi ca fel de trai. A pus atunci la cale să-l spovedească. Dar acesta, la biserică, nu mai venea. L-a rugat atunci, fiind iarnă, să vină cu sania, să-l ducă până în satul vecin, unde ar fi avut ceva treabă. Au plecat spre seară şi, pe drum, l-a iscodit şi a aflat că omul nu se mai înţelegea cu soţia lui. Copii nu aveau, iar soţia era o rea şi o uliţarnică, de o ştia tot satul. Iar el se îndrăgostite de o fată cuminte, cu care s-ar fi putut înţelege. Popa Zamă a dat soluţie hotărâtă:«las-o pe femeia aceea şi ia-o pe ceastalaltă». Dar omul s-a codit, cutremurându-se la gândul că ar fi să facă un greu păcat. «Păcat?», i-a zis atunci popa Zamă. «Întoarce caii şi hai înapoi în sat». A tras la biserică, a aprins luminile, s-a îmbrăcat în odăjdii şi a făcut o slujbă menită să ia asupra lui păcatul. Şi mă întreabă popa Zamă:«dacă nu aş fi fost preot, mai puteam eu scăpa pe bietul omul acela?»

Slujea la biserică cu un deosebit fast, respectând tipicul în tot ce avea dramatic şi teatral. Dar mai ales ţinea câte o predică, întotdeauna în chip de naraţiune, dând frâu larg darului lui de povestitor.

Ca să explice poporenilor «ce este creştinismul», de pildă, spunea aşa:că într-o noapte, în Egipet, nişte cărăuşi, trudiţi de drum, se opriseră;făcuseră foc, apoi se culcaseră pe sub căruţe. Unul din robii aceia l-a întrebat pe altul:

— Ai auzit?

— Ce să aud?

— Că a venit un om şi a spus că toţi oamenii sunt deopotrivă în faţa Domnului. Că robii ca şi stăpânii sunt toţi fiii lui Dumnezeu, unul ca şi altul şi că va veni dreptatea pe pământ, curând, cu o înfricoşată judecată de apoi...

Ascultau sătenii, cu sufletul la gură, veniţi la biserică mai mult de dragul lui. Cei care nu putuseră veni, întrebau:«azi ce a vorbit părintele?» şi dacă răspunsul era:«azi n-a vorbit nimic», ridicau din umeri spunând:«apoi azi nu a fost frumos».

La Cornova, revoluţia rusă a început cu un Te-Deum de sufletul ţarului

E greu să judeci un om, căutând să afli ce-i în sufletul lui. Din unele vorbe, din surâsuri, din sclipirea ochilor lui aveai impresia că un zbucium lăuntric îl frământă totuşi. Povesteau enoriaşii lui că, atunci când a clădit şi s-a târnosit biserica cea nouă, monumentală, a mai făcut o ultimă slujbă la biserica din lemn, cea veche, şi că, plecând de acolo, îşi ştergea lacrimile. Mai povesteau oamenii că, pe la sfârşitul celui dintâi război mondial, când s-au întors acasă cornovenii din armată, au adus ştirea că «acum e revoluţie» şi s-au dus la popa Zamă întrebându-l ce şi cum să facă mai bine. Popa Zamă a fost de părere că dacă ţarul a murit, într-adevăr că nu mai sunt lucrurile cum au fost. Dar, ca să se cheme că în adevăr ţarul nu mai este, se cuvine să i se facă toate cele de cuviinţă unui mort. Aşa că popa Zamă a început revoluţia cu un Te-Deum de sufletul ţarului! De altfel popa Zamă îmi spunea:«să ştii că bolşevismul este şi el tot o religie».

Ceea ce copleşea în toată purtarea lui era o nemărginită dragoste de oameni. Se simţea solidar cu ei;mai mult încă, răspunzător de soarta lor, de aici şi de apoi. Chiar dacă oamenii lui intrau în păcat, el nu putea fi decât tot alături de ei, orice ar fi făcut, fie şi «revoluţie»! Cu gândul că totuşi va putea aduce mai multă blândeţe şi mai multă înţelegere între oamenii cei mulţi, de care îl lega şi un sentiment de milă.

Dacă alta i-ar fi fost viaţa, mă întrebam ce ar fi putut să ajungă popa Zamă? Un om de ştiinţă? Un filosof deist? Sau un om politic, cu mentalitate de «despot luminat»? Daruri cu totul deosebite ar fi avut pentru oricare din aceste destine, care nu i-au fost însă date, în traiul lui din satul îndepărtat şi oropsit al Cornovei.

L-am mai întâlnit o ultimă oară, peste zece ani. Era bolnav şi cu tristeţe mi-a spus:«Ei! de amu nu ţi-oi mai putea povesti»;curând după aceea a şi murit”.

 

(Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, pp. de completat;intertitlurile aparţin redacţiei)



[1]în Grigore Botezatu, „Alegerea satului Cornova pentru cercetări sociologice”, în Dimitrie Gusti şi colaboratorii, Cornova 1931, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Vasile Şoimaru, Editura Quant, Chişinău, 2011 p. 584.

[2]Informaţii extrase din referatul întocmit de Arh. M. Cotescu şi D. Georgescu, datat 18 iunie 1931, identificat în H.H. Stahl, „Tehnica monografiei sociologice” (studiul lui Stahl e reprodus în D. Gusti, T. Herseni, H.H. Stahl, Monografia. Teorie şi metodă, Editura Paidea, Bucureşti, 1999, pp. 300-304).

[3] Ibidem, pp. 302-303.

[4] H.H. Stahl, „Şcoala monografiei sociologice”, în Mircea Vulcănescu, Tr. Herseni, G. Vlădescu-Răcoasa, Em. Bucuţa, Ion Zamfirescu, H.H. Stahl, Apostol D. Culea, O. Neamţu, D. Gusti şi Şcoala sociologică de la Bucureşti, Institutul Social Român, Bucureşti, 1937, p. 199.

[5]H.H. Stahl, „Despre Inochentie şi inochentism”, fragment de convorbire cu Părintele Zamă, din satul Cornova, publicat în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”, an X, nr. 1-4 [ianuarie-decembrie] 1932, pp. 175-182.

[6]Conferinţă susţinută în 20 ianuarie 1932, în amfiteatrul Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, în cadrul ciclului de conferinţe organizat de Institutul Social Român.

[7] Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.

[8]Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri..., p. 167.

[9] I.I. Fărcăşanu, „Din nou cu Popa Zamă”, în Dimitrie Gusti şi colaboratorii, Cornova 1931..., p. 475.

[10] Mihai Pop, „Arhiva de folclor... la şura de fân”, în Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, pp. 303-304.

[11] Veaceslav Ciorbă, „Viaţa bisericească sub stăpânirea ţaristă”, „Historia”, anul XII, nr. 125, mai 2012, pp. 33-36.

[12]H.H. Stahl, „Despre Inochentie şi inochentism”, fragment de convorbire cu Părintele Zamă, din satul Cornova, reprodus în Dimitrie Gusti şi colaboratorii, Cornova 1931..., pp. 90-97.

[13]Ion Zamă, „Conferinţă ţinută în 1932 la Institutul Social Român”, reprodusă în Dimitrie Gusti şi colaboratorii, Cornova 1931..., p. 428-429.

[14] Ibidem, p. 429.