Polonezii și Napoleon

Autor 3452 vizualizări


De aproape două secole, polonezii, spre deosebire de alte popoare europene, au o relaţie specială cu Napoleon. În primul rând, nu-l consideră un invadator brutal, care şi-ar fi dorit să-i adauge alaiului faimei lui și să le reformeze statul, aşa cum este cazul spaniolilor, şi, cu atât mai puţin, să-i umilească, aşa cum dorea să facă cu ruşii. În al doilea rând, nu este nici abordarea germano-italiană, bazată pe recunoaşterea rolului Primului Consul şi apoi împărat în iniţierea procesului de unificare a statului, totuşi nec plus ultra (lat. nu poate fi depășit) , dacă este vorba de simpatie. În al treilea rând, spre deosebire de englezi, care-i sunt ostili din pricina blocadei continentale , precedată de încercarea de a debarca pe insule în 1805, dar sunt fascinaţi de campaniile sale, polonezii nu sunt pasionaţi într-un mod deosebit nici măcar de operaţiunile militare desfăşurate pe teritoriul fostei Republici. Nu este, în cele din urmă, nici abordarea celui dezamăgit de alianţa cu Napoleon care a produs doar pierderi, aşa cum este cazul Danemarcei, rămasă fără Norvegia, în urma alianței cu Napoleon.

Szymon Askenazy, istoric polonez din prima jumătate a secolului al XIX-lea, a încercat să definească astfel esenţa relaţiei dintre polonezi şi „micul corsican”: „Polonia l-a păstrat pe Napoleon în sufletul ei. Orice s-ar spune, aşa este, şi de acest lucru nu ne putem îndoi” . Se pune totuşi întrebarea dacă nu cumva afirmația de mai sus nu reprezintă decât proiecţia propriei imaginaţii a istoricului, o figură de stil demnă de o operă literară, dacă ne gândim că autorul a fost numit uneori ultimul reprezentant al şcolii romantice din istoriografia poloneză. 

Această sugestie trebuie categoric respinsă. Încă din timpul vieţii lui Askenazy, Polonia renăscută a organizat o ceremonie oficială pentru a marca un secol de la moartea „Împăratului Francezilor”. Aceeaşi Polonie i-a dedicat un monument, ridicat în centrul Varşoviei – nota bene – în piața care i-a purtat numele, şi care, distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost refăcut după 1989, pe același loc. În fine, polonezii sunt singurul popor care-l aminteşte pe Napoleon în imnul naţional și, mai important decât faptul în sine, este semnificaţia pozitivă a acestui fapt. „Napoleon ne-a arătat/ Drumul spre victorie” se spune în strofa a III-a a „Marşului lui Dąbrowski” , compoziţie muzicală simbol chiar şi în epoca comunistă, când pe de o parte se lupta cu trecutul nobiliar, iar pe de altă parte era condamnată orientarea către Vest a polonezilor, valabilă şi azi.

De la Legiuni la pacea de la Tilsit 

„Marşul lui Dąbrowski” reprezintă un foarte bun punct de pornire, de la care să plece dezbaterea privind relaţia dintre Napoleon şi polonezi. Începuturile acesteia sunt strâns legate de prima campanie italiană, condusă de Bonaparte, în numele Directoratului, împotriva Austriei și desfăşurată imediat după ultima împărţire a Poloniei.

În urma victoriilor rapide de la Lodi, Arcole şi Rivoli, dar mai ales ca urmare a cuceririi Mantovei, în februarie 1797, un număr foarte mare de soldaţi austrieci au fost luaţi prizonieri, între aceștia şi circa 8.000 de polonezi, obligaţi să lupte în rândurile detestatei armate habsburgice. Napoleon a fost de acord ca soldaţii polonezi să fie organizați în mai multe detaşamente militare – legiuni – care să apere recent formata Republică Lombardă, ulterior numită Cisalpină. Ideea creării unei forţe naţionale de apărare în afara granițelor nu era nouă. Încă din 1793, în acelaşi timp cu organizarea armatei din Italia s-a încercat o revigorare a sentimentului naţional printr-o mişcare din exterior. În iulie 1797, circa 200 de oameni, conduşi de Joachim Deniski, au trecut graniţa moldo-austriacă în Galiţia , dar în confruntarea de la Dobronowce (localitate din Ucraina – n.tr.) au fost repede înfrânţi, din pricina insuficienței numerice.

În fruntea legiunilor poloneze din Italia se afla generalul Jan Henryk Dąbrowski, cunoscut din timpul insurecţiei conduse de Kościuszko (1794) şi devenit curând nemuritor, datorită lui Józef Wybicki, compozitorul Marşului lui Dąbrowski – imnul naţional: „Marș, marș, Dąbrowski!/ Din Italia până în Polonia! / Sub comanda ta / Ne vom uni cu poporul nostru!”. Aceste cuvinte sunt definitorii în creionarea viziunii politice care a stat la baza formării legiunilor. Ajutorul militar acordat micului stat italian, abia creat, nu reprezenta vârful aspiraţiilor politice ale soldaților sau politicienilor polonezi. Ei erau convinşi că aceasta nu reprezintă decât o etapă în atingerea propriului ideal, și anume refacerea Republicii în graniţele de dinainte de prima împărţire. Peste tot se vehicula ideea că, la un moment dat, legiunile vor fi trimise în Galiţia, iar de acolo mai departe, în Polonia, pentru a o elibera de sub celelalte două ocupaţii străine.


Realitatea s-a dovedit a fi însă mult mai complicată. După încheierea războiului dintre Franţa şi Austria şi semnarea păcii de la Lunéville, în februarie 1801, detaşamentele poloneze, incluse în Legiunea Italiană şi Legiunea Dunăreană, au încetat să mai fie folositoare, atât ca forţe militare aliate, cât şi ca element de presiune diplomatică în timpul Congresului de pace de la Viena. La rândul său, Napoleon, cucerind puterea în Franţa, în urma loviturii de stat de la 18 Brumar (prin care este răsturnat Directoratul și Napoleon devine Prim Consul al Republicii – 1799-1804 – n.tr.), s-a concentrat mai mult pe politica internă, între altele asupra reformei sistemului juridic, neintenţionând pentru moment să se ocupe de „chestiunea poloneză”.

Înființarea unui număr mare de legiuni poloneze a avut totuși consecințe dezastruoase. La celălalt capăt al lumii, ca urmare a acțiunilor întreprinse de un conducător local, Santo Domingo și-a proclamat independența față de Franța. Dorind recucerirea insulei, Primul Consul a trimis acolo un corp expediționar, condus de generalul Leclerc, format din 20.000 de soldați. Între aceștia se găseau infanteriști polonezi, majoritatea țărani care, asemenea brigăzilor franceze 113 și 114, trebuiau să lupte nu pentru libertatea Patriei, idee destul de vagă, ci împotriva libertății altora – ceea ce, pentru multă vreme, a chinuit conștiința susținătorilor teoriei misiunii mesianice a Poloniei . Dimensiunile catastrofei sunt completate de cifre: din 6.000 de soldați polonezi, doar aproximativ 350 au mai revenit în Europa.

Santo Domingo a devenit – și rămâne până astăzi – cel mai greu argument împotriva legăturilor politice cu Napoleon, în sens larg cu Franța, și, pe o scară și mai largă (acest punct de vedere fiind promovat în perioada comunistă) cu Occidentul, înțeles în termenii Războiului Rece. Dincolo de cele anterior menționate, trebuie remarcat faptul că acesta este momentul în care rolul polonezilor în planurile politice ale lui Napoleon și-a atins limitele, ei fiind tratați ca simpli mercenari.

În scurt timp însă, a reizbucnit războiul între Napoleon și Europa conservatoare, care detesta revoluția și toate cuceririle ei. Mai întâi cu cea de-a treia coaliție, care s-a încheiat cu extraordinara victorie de la Austerlitz, apoi împotriva alianței ruso-prusace, din anii 1806-1807, când, pentru prima dată de la ultima împărțire (1795) a statului, chestiunea poloneză a fost discutată pe arena internațională.

Logica războiului împotriva coalițiilor următoare l-a dus pe Napoleon către estul Europei. Aflându-se în apropiere de Kalisz sau de Varșovia, a înțeles că se găsește într-o „zonă a morții”, controlată de Austria, Rusia și Prusia, iar singurul aliat și punct de sprijin rămâneau polonezii, numeroși pe acest teritoriu, împrăștiați – cu intensitate diferită – de la Vitebsk (oraș în Belarus, capitală a regiunii cu același nume – n.tr.) la Poznań. Așa s-a născut ideea chemării lor la luptă și – în același timp, dacă era posibil – fără a le face nici un fel de promisiune concretă. Această tactică a avut succes, dar, așa cum s-a dovedit, doar parțial, deoarece foștii locuitori ai Republicii au decis, odată cu declanșarea revoltei și crearea administrației locale, să aplice față de împărat politica „faptului împlinit”. Ca urmare a acestor acțiuni și încheierii păcii de la Tilsit, între Franța și Rusia, în vara anului 1807, pe terenurile ocupate de Prusia, după a II-a și a III-a împărțire a Poloniei, apare Ducatul Varșoviei – nucleul statului polonez.

Ducatul Varșoviei 

Le Duché de Varsovie – era denumirea în limba franceză a noului organism statal apărut pe harta Europei, „micul stat al marilor speranțe”, cum îl numește o cercetătoare în domeniu. Dimensiunile sale erau minuscule în comparație cu cele ale Republicii. Dacă la începutul secolului al XVII-lea, când se afla la apogeul puterii teritoriale, Republica ocupa cca. 1.000.000 km2, Ducatul Varșoviei, conform opiniei aceleiași cercetătoare – doar 104.000 km2, ceea ce reprezintă 10% din suprafața acesteia sau 14% din Regatul Polonez în granițele din anul 1772; oricum ar fi, în ambele cazuri teritoriul era unul foarte mic. Dacă, în schimb, ne referim la numărul populației, aici statistica este ceva mai bună, circa 18% din populația Republicii, de dinainte de împărțirile succesive ale statului, se găsea în interiorul granițelor noului stat.

În faţa apetitului nesatisfăcut de noi teritorii, trebuie totuşi să avem în vedere că, în situaţia în care circa 70% din vechea Polonie se afla în mâinile Rusiei, învinsă dar nu definitiv distrusă, se putea câştiga mai mult. Austria, un alt vecin puternic al Poloniei, nu a participat la război, dar ar fi făcut-o (ceea ce Napoleon n-ar fi dorit) dacă ar fi apărut posibilitatea retrasării graniţelor în favoarea ei. Noua Polonie a putut fi aşadar creată doar din teritorii ocupate de Prusia. Despre ce construcție curioasă era Ducatul Varșoviei stau mărturie următoarele versuri, foarte cunoscute în epocă: „Ducatul Varşoviei, rege saxon / Soldat polon, monedă prusacă / guvern, constituţie, Cod franţuzesc / Ţăran liber dar sărac lipit, / Soldat fără soldă, vesel / Îşi dă viaţa pentru o altă cauză [...]” .

În iunie 1807, pe baza Constituţiei acordate Ducatului Varşoviei de către Napoleon, puterea executivă este încredinţată lui Fryderyk August Wettyn, principe elector de Saxonia, devenit rege. Această decizie poate fi interpretată ca un act izvorât din respectul faţă de tradiţia poloneză, noul monarh fiind nepotul penultimului rege al Poloniei, August al III-lea, dar şi ca o dorinţă a lui Napoleon de a-i întări acestuia poziţia, ameninţat fiind de Prusia şi Austria, deoarece, nota bene, împăratul îl considera îndreptăţit să ocupe tronul.

Ducatul Varşoviei nu era un stat în totalitate independent, dar cu siguranță nu doar din cauza monarhului străin. Avea propria armată (chiar dacă până în toamna anului 1808 la conducerea acesteia s-a aflat mareşalul francez Louis-Nicolas Davout), din denumirea oficială a căreia – Armata Poloneză – s-a scos cuvîntul Patria, dar nu putea duce, nici măcar formal, o politică externă proprie. Funcţiile administrative erau ocupate de polonezi, dar anumite instituţii, cum ar fi de exemplu Consiliul de Stat, anterior necunoscut în Polonia, sau împărţirea administrativă a teritoriului în departamente, au fost copiate după modelul franţuzesc. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Codul Civil sau napoleonian, care constituie până azi baza dreptului civil în Europa Occidentală. Acceptat cu greu la început, într-un stat puternic legat de tradiţia catolică, Codul Civil era privit cu scepticism, în primul rând datorită legalizării divorţului.


Pe lângă problemele legate de obiceiuri şi tradiţii, politicienii polonezi mai aveau şi alte motive de îngrijorare. Trebuiau să găsească urgent 21 de milioane de franci, pe care Napoleon le ceruse să-i fie plătite din tezaurul Ducatului, în baza convenţiei de la Bayonne (localitate în sudul Franței – n.tr.), încheiată la 10 mai 1808, conform căreia Franţa preluase creanțele de care Prusia înfrântă dispunea în Polonia. Nu era o sumă deloc de neglijat, dacă ne gândim că un cal bun pentru cavaleria grea costa atunci 500 de franci.

Şi totuşi! În ciuda acestor observații întemeiate, epoca Ducatului este, în general, receptată pozitiv. De unde aşadar această simpatie? Pentru explicarea acestui fapt, ştiinţa şi tradiţia îşi dau mâna. Dr. Andrzej Nieuważny, un foarte bun cunoscător al epocii, spunea că, la începutul secolului al XIX-lea, „nimeni nu dădea mai mult ca Napoleon”. Această idee a fost exprimată şi de un politician polonez, care, răspunzând unei anchete realizate de un săptămânal de popularizare, privind cel mai important eveniment din istoria naţională de după 1795, a indicat tocmai formarea Ducatului Varşoviei, argumentând că a fost actul prin care s-a anulat rezultatul împărţirilor Poloniei; acestea au fost echivalente cu asasinarea politică a Poloniei şi, totodată, urmăreau ștergerea pentru totdeauna a numelui ei din istorie, prin semnarea în acest scop a unei convenții separate. Triumful lui Napoleon asupra marilor puteri care-și împărțiseră Polonia a fost asemenea unei partide de poker în care până atunci polonezilor nu le ieșise nimic!

Pe de altă parte, se crea posibilitatea – subliniată de adepţii teoriei clasice a modernizării – unei dezvoltări accelerate, fără ca polonezilor să li se ceară părerea. Un exemplu în acest sens, alături de Codul Civil, este rezolvarea, chiar dacă doar parţială, a problemei ţărăneşti. Cu toate că nu a fost inclus în textul Constituţiei, așa-numitul Decret din Decembrie 1807 garanta libertatea personală a fiecărui locuitor al ţării, prin urmare şi ţăranilor. Deşi nu le acorda acestora şi dreptul de proprietate asupra pământului, „scoţându-şi şi ghetele o dată cu cătuşele”, cum se spunea pe atunci, întoarcerea la starea de dinainte, caracteristică feudalismului, n-a mai fost ulterior posibilă.

Caracterul polonez al Ducatului a fost resimțit – la intensități diferite – și de locuitorii săi, așa cum o demonstrează evenimentele din 1809, unul dintre cele două momente importante din scurta istorie a statului. Napoleon se pregătea atunci să înfrunte cea de-a cincea coaliție, alcătuită împotriva sa de către Austria. O parte a forțelor acesteia, circa 36.000 de soldați au fost trecuți sub comanda arhiducelui Ferdinand d’Este, care trebuia să-i atace pe aliații polonezi ai împăratului. După traversarea râului Pilica (râu în centrul Poloniei, afluent al Vistulei – n.tr.), trupele dușmane s-au îndreptat în marș rapid spre nord, către Varșovia. La Raszyn, în prezent o suburbie a capitalei, acolo unde se întâlneau principalele drumuri care duceau spre oraș, calea austriecilor a fost blocată de 14.000 de soldați polonezi, aflați sub comanda prințului Józef Poniatowski.


Comandantul suprem al armatei poloneze este o figură legendară, care nu poate lipsi din nici o lucrare de istorie națională dedicată secolului al XIX-lea. Mai mult chiar: se poate susține cu succes teza că, în Polonia, prințul se identifică cu epoca napoleoniană mai mult chiar decât Napoleon însuși. Cu siguranță personalitatea lui, și nu cea a împăratului francez, este cea care contribuie la crearea imaginii pozitive a acestei epoci, în vreme ce lui Napoleon i se poate oricând reproșa ceva. În acest context, caracterul eroic al „acestui Bayard polon” – cum îl numesc francezii pe Poniatowski – nu poate fi pus sub semnul întrebării. Nu este mai puțin adevărat că o perioadă din viața lui ar putea fi rezumată prin două cuvinte: cheltuitor și afemeiat; dar aceste vicii pot fi puse în legătură cu realitatea, ca o reacție la pierderea țării, și pot fi cu ușurință iertate unui cavaler de către comunitatea poloneză, a cărei sensibilitate colectivă este – atunci când vine vorba de astfel de păcate – departe de rigoarea protestantă.

Prințul Poniatowski a decis – așadar – să-i înfrunte pe austrieci la Raszyn. Importanța momentului constă în botezul luptei pentru noua armată a ducatului, alcătuită preponderent din țărani care, cu începere din secolul al XVII-lea, nu mai participaseră în număr mare la lupte purtând culorile naționale.

Într-o interpretare clasică, polonezii au pierdut bătălia, deoarece au fost nevoiți să se retragă de pe câmpul de luptă. Dar operațiunea s-a desfășurat în ordine, în direcția capitalei, pierderile suferite fiind cu mult mai mici decât cele ale adversarului. Și chiar dacă Habsburgii au ocupat Varșovia, iar Poniatowski a fost nevoit să treacă pe malul drept al Vistulei, s-a dovedit curând că el era cel care controla situația, deplasând teatrul de război din Ducat în teritoriile poloneze, care fuseseră ocupate de Austria, după cea de-a treia împărțire. Perioada mai-octombrie reprezintă o serie de victorii militare (de ex. cea de aproape de Sandomierz), care i-a permis prințului să ocupe toată zona Cracoviei, inclusiv orașul. În conformitate cu prevederile păcii de la Schönbrunn, teritoriul cucerit a fost alipit oficial Ducatului, care din acest moment ocupa o suprafață de 157.000 km2 și avea 4.300.000 de locuitori.

În Spania 

Pe durata existenței Ducatului de la Varșovia, polonezii au luptat nu numai în țară, ci și în străinătate, în primul rând în Peninsula Iberică. Între anii 1808-1813, în timpul războiului de independență, numit în istoriografia spaniolă Guerra de la Independencia Española, conform celor mai recente cercetări, aproximativ 24.000 de soldați polonezi au participat la lupte. Unii dintre ei, excelenți comandanți, s-au remarcat în bătălii, ca de exemplu Józef Chłopicki, devenit ulterior dictator în timpul Insurecției din Noiembrie – mișcarea poloneză pentru independență din anii 1830-1831.

Polonezii nu au întreprins nici un demers în vederea participării la războiul iberic. Motivele pentru care au fost de acord s-o facă au fost diferite – fie angajamentul față de Napoleon, fie patriotismul sincer, fie dorința de a face o carieră; cei care locuiau în teritoriile ocupate nu au avut de ales. Un lucru este sigur, participarea lor nu era determinată de dorința de a rezolva vreo problemă a Poloniei cu Spania, căci o asemenea problemă nu exista.

În 1808, trei formațiuni militare poloneze și-au făcut apariția la poalele Pirineilor. Prima, inclusă în Garda imperială, a fost o unitate de cavalerie ușoară (szwoleżerowie) , un regiment de elită format din nobili și tineri aristocrați, aflați întotdeauna în preajma împăratului. Era urmată de Legiunea de pe Vistula, care reprezenta continuarea Legiunilor poloneze din Italia. Acestei unități de infanterie îi fusese adăugat un regiment de lăncieri (ulani), în rândurile căruia a luptat, printre alții, și stră-stră-străunchiul autorului articolului de față – Telesfor Kostanecki. Cea de-a treia unitate ajunsă în Peninsula Iberică a fost Divizia Poloneză, compusă din trei regimente de infanterie special selectate din armata Ducatului de la Varșovia. Napoleon a trimis în Spania tot ce a avut mai bun.


Date fiind împrejurările în care s-au desfășurat luptele, cei mai cunoscuți rămân până azi soldații din cavaleria ușoară. Momentul de care se leagă faima lor a avut loc într-o dimineață cețoasă, în ziua de 30 noiembrie 1808, în trecătoarea Somosierra, din munții Sierra de Guadarrama, de la nord de Madrid. După o șarjă executată la poalele munților, întinsă pe durata a câteva zeci de minute, al treilea escadron al regimentului a reușit să ocupe o poziție spaniolă strategică, apărată de cinci linii formate din baterii de artilerie, ultimul punct de rezistență în fața armatei lui Napoleon. Mai puțin de 250 de soldați, nu numai că au reușit să disperseze câteva mii de inamici – fapt care poate acționa psihologic asupra oricărui soldat imun la simptomele înfrângerii, ci au și pecetluit soarta campaniei, al cărei scop era acela de a relua controlul asupra peninsulei și a-l repune pe Joseph, fratele lui Napoleon, pe tronul spaniol.

Participarea polonezilor la acest conflict constituie în istoriografia națională subiectul unei dezbateri interesante, care încă se poartă. Două aspecte se conturează: pragmatic și moral. Cu ocazia aniversării bicentenarului bătăliei, adepții ideii de salvare a „substanței naționale” se declarau împotriva participării polonezilor la lupte care nu erau ale lor, în timp ce adversarii lor erau de părere că tributul de sânge plătit lui Napoleon a reprezentat o necesitate pentru renașterea patriei lor. Ca urmare, adepții primei orientări îi priveau pe spanioli ca apărători ai independenței, pe care – ce ironie! – erau nevoiți să și-o câștige împotriva polonezilor, care fuseseră lipsiți de ea recent. În schimb, ceilalți încercau să demonstreze că Napoleon dorea să elibereze țara de opresiunea feudală și a fanatismului religios. Dubla raportare la semnificația acelui eveniment a fost cel mai bine surprinsă de poetul Kantorbery Tymowski, într-o poezie compusă în 1815 și dedicată soldaților morți în bătălia de la Somosierra: „frumos dafin, de ce oare ai frunzele pătate cu sânge? / i-au înfrânt pe nefericiți, nefericiți ei înșiși “ .

Marile speranțe 

Primele înfrângeri suferite de francezi în 1808 în Spania l-au făcut pe țarul Alexandru să realizeze că armatele napoleoniene puteau fi înfrânte în câmp deschis, iar alianța dintre Paris și Sankt Petersburg, încheiată prin pacea de la Tilsit, nu era chiar definitivă. Se pare că, deja în primăvara anului 1811, războiul fusese hotărât de către francezi. O dată cu stricarea echilibrului dintre marile puteri europene, creștea rolul celor care puteau înclina balanța, ca de exemplu polonezii. Țarul Alexandru flirta cu ei, făcându-le diverse propuneri politice, dar, în ciuda tuturor dezavantajelor, ei preferau să rămână alături de Napoleon, care le dăduse deja ceva și nu întreprinsese nimic pentru împărțirea Poloniei.

Polonezii crescuseră în ochii „micului corsican“, nu numai rămânând de partea lui în toată această perioadă, dar și datorită faptului că, în 1809, Ducatul Varșoviei fusese capabil să-și apere independența fără ajutorul lui. Faptul că polonezii și-au reafirmat cu putere sentimentele anti-rusești, a favorizat decizia de a consolida flancul din Europa de Est, ceea ce a permis desfășurarea unor operațiuni militare în alte părți ale continentului, ca de exemplu, în Spania. Mai mult, în iunie 1812, Napoleon a fost de acord ca Seimul Ducatului să se transforme în Confederația Generală a Regatului Polonez, ceea ce reprezenta pe de o parte, încă un pas pe drumul înlăturării urmărilor împărțirii statului, deoarece se revenea la vechea denumire a țării, iar pe de altă parte – datorită instituțiilor Confederației – o întoarcere la vechile tradiții politice nobiliare. Conflictul care se apropia – așa se credea – avea să ducă la reluarea terenurilor pierdute din est.


La 24 iunie 1812, imensa mașină de război franceză, numărând o jumătate de milion de oameni, și-a început marșul, traversând granița, stabilită pe râul Niemen: războiul cu Rusia devenise realitate. De partea lui Napoleon mărșăluiau cel puțin 85.000 de polonezi, din care aproximativ 35.000 formau Corpul V, condus de prințul Józef Poniatowski.

Poetul național Adam Mickiewicz, în poemul „Pan Tadeusz”, caracteriza astfel – după mai bine de 20 de ani! – bucuria care a însoțit intrarea armatelor lui Napoleon în Lituania (din secolul al XIV-lea legată politic și cultural de Polonia, iar din secolul al XVI-lea devenită de facto parte a statului polon): „O primăvară! Cin’ te-a văzut atunci în țară,/ A luptei neuitate, bogată primăvară! […] În fapte mari bogată, de mari speranțe pline/ Frumoasă-nfățișare, de vis, te văd pe tine/ Din fașă-nlănțuită, ’n robie te-ai născut:/ Doar primăveri ca tine în viață am avut…“ . Este demn de remarcat că, pe malurile Vistulei, până azi, anul 1812 este sinonim cu „Pan Tadeusz”, la fel cum la Moscova este asociat cu romanul Război și Pace.

Simplificând lucrurile, putem spune că eficiența trupelor poloneze în această campanie a fost invers proporțională cu succesul Marii Armate. În timp ce la început francezii au ocupat întinderi mari din Rusia fără prea mult efort – dar și fără victorii majore asupra inamicului – cu atât mai mult în prima perioadă polonezii au fost de câteva ori sub așteptări. Punctul de cotitură – nu numai în acest context – a fost lupta de trei zile de la Smolensk, în care soldații conduși de prințul Poniatowski s-au remarcat prin vitejie și, așa cum a scris Marian Kukiel, important istoric al epocii, „au sângerat cât trebuia”, 2.000 dintre cele câteva mii de soldați participanți la luptă pierzându-și viața în fața zidurilor orașului. Napoleon le-a apreciat curajul și, în ciuda mustrărilor administrate anterior comandanților polonezi, a decorat cu Legiunea de Onoare 88 de polonezi dintre cei îndreptățiți la avansare.

În același timp, bătălia de la Smolensk ar fi trebuit să constituie – în opinia lui Clausewitz – finalul operațiunilor militare din anul 1812. Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat a fost o greșeală, după același teoretician militar, care a influențat soarta întregii campanii. Polonezii sperau și ei în sfârșitul războiului, dar din alte considerente. Chiar și în vremurile de maximă întindere teritorială, Republica nu depășise această limită, regiunea Smolensk reprezentând frontiera terestră, dincolo de care începea Rusia propriu-zisă.

Napoleon a decis totuși să-și continue marșul în imperiul țarilor. După lupta extrem de sângeroasă de la Borodino, în care au murit sau au fost răniți aproape 100.000 de soldați de ambele părți, Marea Armată a ocupat Moscova, iar unul dintre regimentele de husari polonezi a avut privilegiul de a intra primul în orașul cucerit.

Cu toate acestea, după o lună, când s-a dovedit că, în ciuda pierderii uneia dintre capitale, adversarul nu avea să ceară pacea, iar aprovizionarea armatei franceze începuse să lase de dorit în mod dramatic, Napoleon a ordonat retragerea, intrată în istorie ca un simbol al dezastrului militar. Însă manevra împăratului din timpul bătăliei de la Berezina – când, înconjurat de Kutuzov, Wittgenstein și Ciciagov, a reușit să scape – trebuie considerată o capodoperă a artei războiului. Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că, în aceeași bătălie, polonezii au luptat cu vitejie și au pierdut 3.000 de soldați, iar comanda corpului V s-a schimbat de două ori din cauza rănilor suferite, pe rând, de către generalii Zajączyk și Dąbrowski. Chiar și așa, polonezii au luptat pentru ceva mai mult decât soldații oricărei alte națiuni, inclusiv francezii, miza acestei confruntări fiind soarta patriei lor.

Credincioși până la sfârșit 

Pierzându-și armata și nevoit să continue războiul împotriva adversarilor care nu încetau să apară, Napoleon a trebuit să organizeze în grabă o nouă armată, apelând de această dată la veteranii lăsați la vatră. Creată la repezeală, aceasta nu era, așa cum se poate ghici, decât umbra celei experimentate și foarte bine dotate care pornise spre Moscova.

Confruntarea cu cea de-a VI-a coaliție, căreia, în afară de Rusia, Anglia și Prusia, i se alăturaseră din iunie Suedia și Austria, trebuia să se desfășoare pe teritoriul Confederației Rinului, sau Germania de azi. Polonezii – obligați, de asemenea, să se reorganizeze – se confruntau acum cu o dilemă dificilă. Napoleon începuse să piardă. Nu se știa dacă pentru o perioadă mai lungă sau în ce măsură, dar, cel puțin pentru moment, nu mai era un favorit al sorții. În preajma prințului Poniatowski și-au făcut din nou apariția agenții partidei pro-ruse (care în acel moment era grupată în jurul prințului Adam Jerzy Czartoryski), ce-l îndemnau pe ministrul de Război ca, dacă nu dorește să fie legat de țarul Alexandru, care avea Ducatul Varșoviei la picioarele sale, cel puțin să rămână neutru.

Prințul Poniatowski a ales totuși să-i rămână fidel lui Napoleon. Credința și onoarea au fost termenii cu care și-a motivat atitudinea. Cu siguranță însă, aceasta a fost determinată și de argumentul rațional, căci un politician versat, așa cum era Poniatowski, nu avea cum să nu-și dea seama că din înțelegerile cu rușii nu obții prea multe, iar în contextul dat polonezii nu prea aveau ce-i oferi țarului. Dincolo de semnificația politică, decizia lui Poniatowski a reprezentat totodată și declarația apartenenței Poloniei la civilizația latină, vest-europeană, prin care se anula într-un fel argumentul înrudirii lingvistice, invocat nu o dată de susținătorii partidei pro-ruse.


În luna mai 1813, prințul Poniatowski a pleacat în fruntea armatei sale din Cracovia, care îndeplinea rolul de capitală, Varșovia fiind ocupată, spre Saxonia, unde se afla Napoleon. Nu vom ști niciodată dacă, în cazul în care joncțiunea polonezilor cu francezii ar fi avut loc cu o săptămână mai devreme (și dacă mareșalul Ney ar fi condus bătălia spre izbândă), cele câteva mii de soldați polonezi ar fi dus la victoria asupra coaliției în bătălia de la Budziszyn (Bauzen, Saxonia) și la succesul întregii campanii, și, prin urmare, la supraviețuirea Ducatului Varșoviei. Armistițiul, cu care a fost de acord Napoleon, a fost folosit de adversarii acestuia în vederea reorganizării trupelor și pentru recrutarea de noi soldați; tot atunci, Suedia și austriecii, care încă ezitau, s-au alăturat coaliției.

Lupta finală din această campanie s-a desfășurat în zilele 16-19 octombrie, la Leipzig, în așa-numita Bătălie a Națiunilor. Prințul Józef Poniatowski, comandantul Corpului VIII din Marea Armată, a fost numit, în prima zi a bătăliei, mareșal al Franței, devenind astfel singurul străin intrat în rândurile elitei superioare a Imperiului. Nu i-a fost dat însă să se bucure prea mult de această onoare, pentru că, la 19 octombrie, în timpul retragerii dramatice a francezilor, trădați în prealabil de către corpul saxon, prințul a fost rănit de mai multe ori și s-a înecat în apele râului Elster.

Moartea prințului încheie în mod simbolic epoca napoleoniană în Polonia, deoarece este momentul dispariției celei mai importante figuri din statul creat de Napoleon și, de asemenea, a celui mai mare susținător al alianței cu genialul corsican, primul și ultimul conducător de la care, în perioada de mai bine de un secol de absență a statului polonez de pe harta Europei, „am avut parte și de ceva bun”, ca să-l cităm, din nou, pe istoricul Askenazy. Faptul că prințul a reprezentat cea mai proeminentă figură politică de la granița secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea și a fost artizanul singurei campanii militare poloneze victorioase din secolul al XIX-lea îi mărește gloria.

Resturile trupelor poloneze l-au escortat pe Napoleon la Fontainebleau unde, în aprilie 1814, acesta și-a semnat abdicarea; de asemenea, l-au însoțit pe Elba și, apoi, în bătălia finală de la Waterloo. Un polonez, pe nume Piątkowski, a mers împreună cu împăratul chiar pe insula Sfânta Elena. Polonezii i-au fost aproape lui Napoleon până la sfârșit.

Sfârşit 

Poate că cel mai important simbol al vremurilor evocate mai sus, nemenționat până acum, este Maria Walewska. Legenda „soției poloneze a lui Napoleon“ a prins viață în prima jumătate a secolului trecut, când povestea ei a devenit larg cunoscută datorită lucrării istoricului Frédéric Masson, dedicată femeilor din viața lui Napoleon, pentru ca apoi să devină subiect de romane de dragoste, iar în final să fie ecranizată. În 1937, în filmul produs de Studiourile Metro-Goldwyn-Meyer, rolul frumoasei poloneze a fost interpretat de nimeni alta decât Greta Garbo.

Maria Walewska este un personaj interesant, nu numai datorită poveștii romantice de dragoste, petrecută anume parcă pentru a fi imortalizată în literatură sau film, dar și pentru că relația ei cu Napoleon poate fi ușor – desigur, cu o oarecare simplificare – privită ca un simbol al relației dulci-amare dintre împăratul francez și polonezi. Este interesant de remarcat că de această paralelă se folosesc atât adepții, cât și adversarii acesteia, printre cei din urmă numărându-se, între alții, și comuniștii Republicii Populare Polone, care au menționat sau au ignorat diverse aspecte.