Polonezii în exilul românesc (1939 – 1941) jpeg

Polonezii în exilul românesc (1939 – 1941)

📁 Al Doilea Război Mondial
Autor: dr Cristina Paiusan - Nuica

Relațiile româno-poloneze au fost marcate de suișuri și coborâșuri în perioada interbelică. De la alianța din 1921, la răcirea relațiilor începută în cel de-al doilea deceniu interbelic s-au schimbat guverne și s-au refăcut alianțe. Din 1932 răcirea raporturilor româno-poloneze s-a accentuat, iar atmosfera creată în jurul acestor relații a dus la acuze reciproce. Artizanul acestei răciri a fost colonelul Jozef Beck care, ironia sorții, a ajuns să-și trăiască ultimii ani de viață în România.

Jozef Beck și soarta Poloniei

Jozef Beck a fost un om politic controversat, cel care la 6 martie 1939 apărea pe coperta Times Magazine datorită abilității cu care se părea că va salva statul polonez de la amenințarea germană. Un apropiat al lui Jozef Pilsudski, colonelul Beck a fost și un sprijinitor al acestuia din 1914 de la organizare clandestină a Organizației militare poloneze, până la lovitura de stat din 1926 care l-a adus pe Pilsudski la putere.

De la șef de cabinet al ministrului afacerilor militare, la vice prim-ministru și ministru de Externe, în 1932, cariera militară, politică și diplomatică a lui Beck a evoluat în mod spectaculos. A fost un ministru de externe popular în Europa, artizan a două pacte de neagresiune, unul cu Uniunea Sovietică în iulie 1932, iar celălalt în ianuarie 1934 cu Germania lui Hitler. A militat pentru apropierea de Germania lui Hitler și a boicotat cu bună știință lucrările și regulile Ligii Națiunilor.

De aici și accentuata răcire a relațiilor româno-poloneze în perioada 1932 – 1936, perioadă în care Nicolae Titulescu a fost ministru de externe al României. După încercarea de apropiere de Germania, în primăvara anului 1939, când era evident că o conciliere polono-germană nu se va mai putea realiza, Beck a încercat să obțină garantarea frontierei vestice de la Anglia și reînnoirea alianței franco-poloneze. Dar tot dominoul creat de Beck s-a prăbușit în lunile august și septembrie 1939.

Colonelul Beck realiza ce a însemnat denunțarea Tratatului minorităților și dorința de a participa la sfâșierea Cehoslovaciei. Rolul negativ al colonelului Beck a fost evident în ultimele luni înainte de începutul primului război mondial, iar Polonia a plătit nesăbuințele unui ministru de externe care s-a crezut un vizionar al strategiilor internaționale. Beck a refuzat compromisul în numele păcii, compromis ce nu ar fi oprit tăvălugul Germaniei hitleriste, dar lipsa acestuia a favorizat definitivarea pactului Ribbentrop – Molotov și rapida rupere a Poloniei între Germania și URSS.

La 1 septembrie 1939 începea războiul germano-polonez, interveneau după 2 zile și Franța și Anglia. Războiul polonez devenea rapid un război mondial. Lovitura de grație a fost dată Poloniei de către Uniunea Sovietică, care la 17 septembrie ataca statul polonez la răsărit. Un nou sfârșit al statului polonez. O situație de criză generală a Poloniei și singura soluție viabilă refugierea președintelui, guvernului și a armatei poloneze pe teritoriul României. Oficiali, militari și civili au fost primiți de statul român – ajuns singurul aliat care a putut să-i ajute efectiv pe polonezi [1].

Încă din 15 septembrie 1939, statul român a organizat la frontiera româno-polonă servicii de ordine și ajutor care lăsau să treacă: copii, femei, răniți, refugiați politici. Începea povestea tragică a guvernului fără țară, a miilor de refugiați fără resurse, a tensiunilor româno-germane datorate protejării polonezilor, a acuzelor aduse aliaților români pentru că nu au ajutat armata Poloniei. Tezaurul Băncii Naționale poloneze a fost salvat în România, de unde a plecat spre Anglia prin portul Constanța.

Tezaurul polonez salvat cu ajutorul României

Povestea Tezaurului polonez a fost una tristă pentru relațiile româno- poloneze. Guvernul român a permis în mod tacit tranzitul prin țară a 70.000 de kg de aur, ce reprezenta aproape toată rezerva de aur a Băncii Poloniei [2]. Trenul de aur care a dus la Constanța cele 70 de tone de aur a trecut prin România la mijlocul lunii septembrie 1939. Aurul a fost îmbarcat pe un vas britanic la Constanța. În fața gestului românesc, guvernul german a protestat vehement, a afirmat că România încălca grav neutralitatea, iar presiunile germane asupra guvernului român au fost mari.

Exilații polonezi citind presa

emigranti jpg jpeg

Această poveste a continuat odată cu refugiul guvernului polonez care a adus cu el un transport cu aur polonez de 2738,104 kg. Aurul a fost depozitat de către Banca Poloniei la Banca Națională a României și a reprezentat o garanție pentru recuperarea cheltuielilor făcute cu refugiații polonezi. Guvernul german după alianța cu România a comunicat guvernului român că acest aur aparține de drept Germaniei.

Atitudinea justă a României a supărat și guvernul polonez aflat în exil, care cu ajutorul Polish Relief Commision a făcut o poprire, în decembrie 1940, pe conturile pe care Guvernul român și BNR le aveau în băncile americane. Documentele demonstrează că valoarea aurului polonez nu a acoperit nici jumătate din cheltuielile făcute de statul român. Recunoștință pentru salvarea în condiții grele a marelui tezaur polonez nu a existat [3].

Ultima parte a acestui episod s-a desfășurat în perioada 1945 – 1949, când a existat o comisie mixtă româno-poloneză de evaluare a tuturor bunurilor lăsate de refugiații polonezi în România, iar statul român a stat la masa negocierilor îndurând acuze nedrepte de spoliere a unor oameni pe care i-a salvat de la o moarte sigură.

Povestea unei retrageri

Ziua de 16 septembrie 1939 a adus haosul în Polonia, iar a doua zi, 17 septembrie, în timp ce armatele sovietice invadau Polonia, colonelul Beck cerea, la ora 11 dimineața, permisiunea de a intra în țară și de a tranzita România pentru președintele Moscicky, prim-ministrul Felicjan Slawos Skladkowski, comandantul suprem al forțelor armate generalul E. Rydz Smigly și pentru membrii guvernului polonez. Guvernul român le-a acordat permisiunea de a intra în România „oferindu-le fiecăreia dintre aceste persoane, dar firește nu în calitatea ei oficială, ospitalitate în țară sau înlesnindu-i tranzitul spre o altă țară neutră” [4].

La ora 23, președintele și întregul guvern polonez intraseră pe teritoriul românesc și se îndreptau spre Cernăuți. România era stat neutru, neutralitate recunoscută de către cele două puteri agresoare: Germania și URSS și în virtutea tratatului de alianță cu Polonia a acordat ospitalitate membrilor guvernului polonez. De asemenea „potrivit regulilor de neutralitate trupele polone care au intrat în țara noastră au fost dezarmate și internate. Aceleași măsuri se iau și față de trupele polone care se mai scurg și azi peste hotarul nostru” [5].

Guvernul român a cerut membrilor guvernului polonez să renunțe pe teritoriul românesc la calitățile lor oficiale și astfel, conform legislației internaționale, putea să se bucure de deplină libertate și să părăsească oricând teritoriul statului ospitalier. Dar polonezii înainte de a pleca spre România dăduseră un comunicat în care se spunea că „își mută reședința pe un teritoriu unde să poată asigura exercițiul suveranității polone” [6].

… și a unui guvern demisionar

Colonelul Beck înțelegea ca guvernul polon să acționeze ca structură guvernamentală de pe teritoriul României, act ilegal care aducea România în litigiu cu Uniunea Sovietică și Germania. Statul român a fost obligat să respecte regulile neutralității, așa că oficialilor polonezi li s-a fixat o reședință pe teritoriul românesc pentru toată durata a ceea ce se credea a fi războiul germano-polon. Autoritățile germane au insistat pe lângă cele române să nu-i primească pe refugiații polonezi, iar sovieticii au protestat, dar au declarat că „Uniunea Sovietică va duce o politică de neutralitate în relațiunile cu România” [7].

De la Cernăuți guvernul român a pus la dispoziția celui polonez trenuri speciale ministeriale, astfel președintele Moscicky, împreună cu familia și suita sa au plecat spre Piatra Neamț, mareșalul Rydz Smigly spre Craiova, iar membrii guvernului polonez spre Slănic Moldova. Colonelul Beck împreună cu membrii guvernului au fost cazați la Slănic, Beck cerând o întrevedere imediată cu ministrul de externe, Grigore Gafencu sau cu prim-ministrul Armand Călinescu arătându-și nemulțumirea că i s-a fixat ca domiciliu un orășel și față măsurile restrictive ale libertății: interzicerea deplasărilor prin țară, a comunicării cu colaboratorii săi, care i-au fost impuse lui și membrilor guvernului fără ca aceștia să aibă posibilitatea să protesteze.

Beck îi declara la 21 septembrie 1939 lui N. Dumitrescu, trimis al guvernului român la Slănic că guvernul polonez se simte prizonier și-i dădea un ultimatum lui Gafencu și guvernului român ca până la 22 septembrie 1939 de dimineață să fie primit de către ministrul român de externe „ și dacă Guvernul [român] va refuza să ia contact cu dânsul, întregul guvern polon va pleca spre București” [8].

Presa din România despre atacarea Poloniei

presa jpg jpeg

Beck a insistat pe lângă reprezentantul român că este în interesul guvernului român „să se debaraseze de guvernul polon a cărui prezență pe teritoriul său i-ar putea provoca pe viitor oarecări neplăceri”. În aceeași zi, 21 septembrie 1939, prim-ministrul Armand Călinescu a fost asasinat de către legionari. Nu ne îndoim de faptul că atitudinea față de polonezi a avut un rol important în acest asasinat care a îngrozit România și întreaga Europă. Problema statutului președintelui și guvernului polonez a fost una foarte serioasă.

Sovieticii acuzau România că permite ca guvernul polonez să-și desfășoare activitatea pe teritoriul său, că a permis unei mari părți a aviației militare poloneze să vină în România, că practic polonezii continuă războiul de pe teritoriul românesc, lucru inadmisibil conform oricăror reguli de neutralitate. Guvernul român, serios zdruncinat de asasinarea primului ministru, nu putea permite ieșirea din țară a unui guvern care anunțase că merge într-o țară aliată pentru a continua lupta.

În acest timp, pe teritoriul francez s-a format un nou guvern polonez în exil, a fost ales un nou președinte. Puși în fața faptului împlinit, președintele Moscicky și toți membrii guvernului refugiat și-au dar demisia. Într-o scrisoare adresată președintelui Poloniei W. Raczkiewicz, colonelul Beck îi impută modul în care cercurile poloneze din Franța au răsturnat regimul Moscicky – Beck și îi cerea o poziție fermă față de statul român, clamând rapida eliberare a fostului președinte și a foștilor miniștri și plecarea acestora în Franța sau Elveția [9].

Președintele și guvernul polon au rămas în România respectând regulile neutralității, neținând cont de presiunile permanente ale Germanei hitleriste și ale Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, presiunile colonelului Beck, care s-a declarat prizonier în România și care a încercat în repetate rânduri să fie primit de către ministrul de Externe, de către primul-ministru și de către regele Carol II, au fost numeroase și uneori supărătoare.

Noul guvern polonez format în exil acuza România că ține prizonier fostul guvern polonez, dar nici Franța și nici Anglia nu au întreprins nimic pentru a ușura poziția ingrată în care se afla România, acuzată la unison de germani, sovietici și polonezii din România și de către cei din exil. După acceptarea oficiala a demisiei președintelui Moscicky și datorită bolii sale grave, în decembrie 1939 guvernul român a facilitat plecarea acestuia în Elveția, de unde la 4 ianuarie 1940 trimitea o scrisoare ministrului român de Externe, Grigore Gafencu prin care-i mulțumea regelui, care-l găzduise în castelul său de la Bicaz și ministrului pentru ospitalitate [10].

Colonelul Beck și ceilalți membri ai guvernului au rămas pe teritoriul românesc. Diplomația română a trebuit să facă față acuzelor sovietice și germane, cum că românii i-ar favoriza pe polonezi, atât pe oficiali, cât mai ales pe miile de refugiați care primeau vize și plecau din România spre Franța, Anglia, Siria, Grecia, Turcia. În același timp, emigrația poloneză din Franța și din SUA, ataca guvernul român că nu-și îndeplinise datoria de aliat față de Polonia, care în fața dublei invazii germane și sovietice ar fi contat pe sprijinul armat al României, un fapt imposibil în realitate în condițiile în care Polonia nu s-a apărat în fața atacului sovietic. La 9 februarie 1940 în New York Times, baronul Ropp acuza România că „nici măcar nu i-a îngăduit [Poloniei] să-și reorganizeze forțele pe teritoriul românesc” [11].

Ambasada Poloniei la București a continuat să-și desfășoare activitatea până în octombrie – noiembrie 1940, când, odată cu intrarea trupelor germane în România, germanii au cerut „ca măsură de siguranță, ca Ambasada Poloniei să înceteze de a mai funcționa și să se ia măsuri de internare contra refugiaților poloni” [12].

Chiar în aceste condiții, românii au ușurat plecarea personalului Ambasadei poloneze din România. Polonezii refugiați în România s-au organizat, cu permisiunea statului român într-un Comitet Central și mai multe Comitete locale. În documentele din arhive, dar și în istoriografia românească ce tratează problema refugiaților civili și militari polonezi, numărul real al acestora diferă: de la 100.000, la 60.000, la aproximativ 50.000 din care circa 23.000 militari.

Această diferență se explică prin faptul că în lunile septembrie și octombrie 1939, o mare parte a refugiaților polonezi nu s-au înregistrat la intrarea în țară, nu din indolența autorităților române, ci pentru a li se da posibilitatea, atât civililor, cât mai ales militarilor să plece spre alte țări, să lupte în continuare pentru idealul național polonez. Astfel, cunoașterea numărului real de refugiați este dificilă, conform mărturiilor au fost militari care și-au schimbat tunica și pălăria și au plecat în calitate de civili mai departe, este adevărat fără armamentul din dotare pe care autoritățile române au fost obligate să-l rețină. Apoi valul refugiaților a continuat în mod clandestin, iar cei de la graniță au ignorat voit acest refugiu clandestin.

Credem că istoriografia română mai are multe de spus cu privire la problema refugiaților polonezi, la modul în care au venit și au plecat, la tratamentul aplicat acestora de către autoritățile române, ținând cont de presiunile și chiar amenințările la care a fost supusă România.

Refugiații de rând

Pe lângă personalități, pe teritoriul statului român s-au refugiat oameni de rând care au fugit de urgia germană și cea sovietică. Autoritățile române au creat un Comisariat general al polonezilor din România care se ocupa cu cereri, permitea vizitele acestora în țară, făcea inspecții, anchete, organiza conferințe, informa străinătatea cu privire la soarta polonezilor refugiați, colabora cu Crucea Roșie și YMCA organizații care le acordau ajutor și asistență sanitară, precum și alocații pentru toți refugiații în funcție de pregătire și necesități.

Au existat mai multe centre mari și mici. Refugiații civili au fost transferați de la Cernăuți la Constanța, de unde le era mai simplu să plece pe mare. În anul 1940 centre de civili s-au făcut la Craiova și la Câmpulung, iar centrele unde se găseau refugiații militari erau: Târgu Jiu și Târgoviște. În lunile ianuarie – februarie 1940 a apărut o nouă problemă legată de polonezi și anume sosirea de refugiați polonezi clandestini, fugiți din teritoriile ocupate de către sovietici, pe care statul român îi primea, riscând un conflict major cu marea putere de la răsărit. Refugiaților li se acorda o sumă lunară cu care aceștia puteau supraviețui pe teritoriul românesc, suma era acordată în funcție de rang, statut social, studii, dar toți refugiații beneficiau de această sumă de bani care a variat în funcție de inflație. Acești bani trebuiau recuperați din cele 2738,104 gr de aur, precum și din valoarea materialelor luate de la trupele poloneze [13].

Ciuntirea României din vara anului 1940 și aderarea la Pactul tripartit (noiembrie 1940) au schimbat situația atât a românilor, cât și a refugiaților polonezi. Dacă regimul legionar a avut o atitudine ostilă față de refugiații polonezi, regimul generalului Antonescu a abordat problema refugiaților polonezi ca pe o problemă de onoare. Cu toate că aliații germani au blocat aurul polonez aflat în Banca Națională a României și au cerut repatrierea refugiaților polonezi, predarea lui Beck și a membrilor guvernului său, Antonescu a cerut liderului Germaniei: „Vă rog să nu pretindeți generalului Antonescu să-și dezonoreze epoletul” [14].

Au existat mai multe incidente legate de polonezii care s-au organizat pe teritoriul românesc. Incidentul care a dus la creșterea tensiunii între regimul Antonescu și reprezentantul german la București a fost fuga în Iugoslavia a generalului Rydz Smigly care și-a dat cuvântul de onoare că nu pleacă și a fugit când a avut ocazia. Horia Sima, aflat la Viena, l-a acuzat pe generalul Antonescu că ar fi înlesnit fuga generalului Smigly, dintr-o solidaritate de breaslă.

Refugiați de lux

Comportamentul fostului ministru de Externe, Jozef Beck a fost o problemă pentru relațiile româno-poloneze din această perioadă. Generalul Antonescu declara: „Dacă d-lor [Beck și Rydz Smigly n.n.] au prăpădit Polonia, eu nu pot să prăpădesc Țara Românească. Mie mi-l cer germanii să li-l dau, dar am răspuns că nu pot să fac acest lucru, pentru că e o chestiune de onoare pentru Țara Ronânească și eu nu vreau să mă dezonorez” [15].

Beck încercase de câteva ori să evadeze și continua să se plângă de proastele tratamente la care era supus. Mutat la Băile Herculane, acesta se simțea prizonier, izolat de colaboratori și adresa lungi memorii ministrului de Externe și șefului statului, fără a ține cont de situația în care se afla România. De la Băile Herculane, Eva și Jozef Beck au fost mutați la Govora, deoarece armata germană se stabilise în zona în care se afla ministrul polonez, iar după numeroase insistențe, familia Beck a primit aprobarea să se stabilească în București. Membrii guvernului polonez au costat statul român sume mari pentru perioada războiului.

Articole de presă referitoare la refugiații polonezi 

articole jpg jpeg

După plecarea fostului președinte polonez Moscicky, plecare datorată bolii acestuia, colonelul Beck și mare parte a membrilor guvernului au rămas în România. Dintre aceștia s-au remarcat câțiva refugiați de lux, cel mai cheltuitor, de departe, era fostul ministru polonez de externe. Spre exemplu în ianuarie 1941, doar colonelul Beck, soția și suita sa costau statul român circa 100.000 de lei pe lună, o sumă exorbitantă pentru o perioadă de criză cum a fost acela a războiului. Cu toate aceste privilegii, atât Beck, cât și soția sa s-au plâns de tratamentul la care au fost supuși. Au făcut nenumărate memorii pentru a li se permite plecarea din România.

Această stare de nemulțumire a lui Beck, dar și a altor foști miniștri polonezi se datora faptului că nu au fost lăsați să plece din România, considerându- se prizonieri de război. Foștii miniștri nu doreau să li se stabilească domiciliu obligatoriu într-o anumită localitate. Ei au fost mutați din 1939 și până în 1943: Cernăuți, Câmpulung Moldovenesc, de aici la Băile Herculane și apoi la Govora.

Mare parte a lor doreau să se stabilească în orașe mari, colonelul Beck împreună cu soția și suita doreau să locuiască în București, ca și Antoni Roman, fost ministru al Industriei și Comerțului și familia sa. Eugeniusz Kwiatkowski, fost ministru de Finanțe dorea să se stabilească la Sibiu pentru ca fiica sa să urmeze cursurile universitare, iar lista poate continua. Alegerile erau în funcție de climă, de prieteni personali, de existența unor biblioteci sau a unor universități etc.

Aceste cereri ignorau total situația în care se găsea guvernul român, aliat cu Germania și căruia autoritățile germane îi ceruseră în mod insistent și repetat repatrierea polonezilor, dacă nu cel puțin internarea în lagăre și ținerea lor sub strictă supraveghere. Presiunile germane și prezența unui număr mare de soldați germani pe teritoriul românesc, precum și actele de sabotaj încercate de refugiații polonezi au dus la câteva tentative de repatriere a refugiaților civili, dar germanii cereau să se întoarcă mai ales militarii.

Divizia juridică a Ministerului de Externe atrăgea atenția că „se comite o călcare flagrantă a dispozițiunilor convențiunii de la Haga din 1907”dacă polonezii vor fi trimiși fără consimțământul lor în teritoriul ocupat de germani. Mare parte a militarilor, estimați de unele documente la 60.000, după ce au fost dezarmați „cu consimțământul tacit al autorităților române au îmbrăcat paltoane și pălării civile și au continuat drumul spre Turcia, Siria, Egipt” [17].

Conform „Chestiunii internaților militari poloni” [18] în octombrie ‘39 au fost înregistrați 21.042 de militari, mare parte din aceștia „cu consimțământul tacit și uneori chiar cu concursul Guvernului nostru au părăsit țara”, în iunie 1940 mai erau 6.825 de militari, pentru ca la 1 februarie 1941, să mai fie 2.000 de militari, astfel că minimele concesii făcute Germaniei și lui Hitler au reprezentat mici incidente, față de politica consecventă, dar discretă a guvernelor României. O parte din trupele poloneze care au luptat în Franța, care se găseau în 1941 pe teritoriul britanic erau militarii ajutați tacit să plece. Nici refugiații civili polonezi nu au fost forțați să se repatrieze doar cei care doreau.

Generalului Antonescu nu a cedat în fața presiunilor germane care cereau ca refugiații civili polonezi „să fie aduși într-o regiune cât mai puțin periculoasă și ținuți sub permanentă supraveghere” [19] și nu de puține ori oficialii germani protestau față de „tratamentul excepțional” acordat foștilor miniștri.

Foto sus: Principele moștenitor Mihai al României, în vizită în Varșovia (1937), pe drumul de întoarcere de la încoronarea regelui George al VI-lea, 24 mai 1937, alături de ministrul de externe al Poloniei, Jozef Beck

NOTE

1. Problema posibilului ajutor dat Poloniei s-a discutat în Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939. Cu acest prilej Nicolae Iorga lua cuvântul și spunea câteva lucruri emblematice pentru modul de a gândi și de a acționa al românilor. Cuvintele lui Iorga au fost cvasi ignorate în momente de cumpănă de către Carol II: „Să nu facem niciodată o politică de frică. Să nu se creadă niciodată că ne vom închina puterii pentru că este putere. O asemenea închinare ar fi un act degradant și ar fi păcat de toate jertfele pe care le-am făcut în trecut și le facem și azi pentru țară. […] Sunt ușurat să știu, din declarațiile Ministrului de Externe, că nu avem un angajament față de Polonia pentru a o ajuta într-un conflict cu Germania și că avem astfel dreptul să rămânem neutri. Colonelul Beck care reprezintă o mândrie fără consecvență nu ne-a putut astfel împinge în toate aventurile. Neutralitatea este și o metodă. Ne cere onestitate și delicateță” în Consiliul de la Cotroceni din 6 septembrie 1939, în AMAE, fond România General, vol. 7, f. 172 – 180.
2. Raport al MAE din 13 februarie 1941 „Chestiunea aurului polon” în AMAE, fond 71 Polonia, dosar 61, f. 75 – 77.
3. Idem, p. 77.
4. AMAE, fond 71 Polonia, dosar 61, f. 2.
5. Telegrama nr. 58342 trimisă de Grigore Gafencu, ministrul Afacerilor Străine a României, adresată lui Dianu, ambasador al României la Moscova pe 18 septembrie 1939 în AMAE, fond România General, volum 7, f. 240.
6. Telegrama nr. 58741 din 20 septembrie 1939 în AMAE, fond România General, volum 7, f. 216.
7. Telegrama circulară nr. 58033 din 17 septembrie 1939 trimisă de către ministrul român al Afacerilor Străine, Grigore Gafencu către toate ambasadele și legațiile României cu privire la atitudinea Uniunii Sovietice în AMAE, fond România General, volum 7, f. 202.
8. Declarațiile făcute de dl.Beck, d-lui N. Dumitrescu la Slănic din 21 septembrie 1939 în AMAE, fond 71 Polonia, dosar 61, f. 16.
9. Doc 63, Scrisoare adresată președintelui Poloniei W. Racykiewicz de către J. Beck la 9 noiembrie 1939, în Polonezii în anii celui de-al doilea război mondial. Culegere de documente, alcătuitor, introducere, note și comentarii Anatol Petrencu, Chișinău, Cartdidact, 2004, p. 95-97.
10. “Je tiens a souligner tout particuliérement qu’ au cours de tout mon séjour en Roumanie j’ai eu a maintes reprises l’occasion d’apprecier votre bonne volonté, Monsieur le Ministre”, Scrisoare a lui Ignacy Moscicky adresată ministrului Gafencu din Freiburg la 4 ianuarie 1940.
11. Telegrama nr. 10854 a Legației române la Washington trimisă la MAE la 9 februarie 1940 în AMAE, fond 71 Polonia, dosar 61, f. 86.
12. Idem, Schiță a refugiului polonezilor din România din 2 iulie 1942, f. 145.
13. Aceste sume au fost estimate în octombrie 1942, de către Ministerul Finanțelor, Direcțiunea Generală a Mișcării Fonduri, Serviciul Plăților Speciale, adresa nr. 38772/942 conform acesteia cele 2738,104 gr în valoare de 578.000.000 lei, iar materialele luate de la trupele poloneze de Ministerul Apărării Naționale erau în valoare de 563.800.000 lei, un total de 1.141.800.000 lei. Conform acestui document până în luna octombrie 1942, această sumă se depășise cu 33.730.000 lei. În luna septembrie 1942, suma cerută pentru cei 2946 de refugiați polonezi civili și militari era de 8.300.000 de lei în AMAE, fond 71 Polonia, dosar 61, f. 159 – 160.
14. Polonezii în anii celui de-al doilea război mondial. Culegere de documente, alcătuitor, introducere, note și comentarii Anatol Petrencu, Chișinău, Cartdidact, 2004, doc. 82, p. 128.
15. Ibidem, p. 125.
16. Raport al Diviziei juridice a MAE, „Chestiunea trimiterii în Germania a militarilor poloni internați în România” în AMAE, fond 71 Polonia, dosar 61, f. 55 – 58.
17. Idem, „Chestiunea internaților militari poloni” din 13 februarie 1941, f. 79. 1 Ibidem.
18. Idem, Notă verbală a Legației Germaniei la București adresată MAE la 7 februarie 1941, f. 64 – 65.