Politică și cultură

Privit într-o perspectivă mai amplă, Senatus Consultum de Baccanalibusse vădește a fi fost un instrument menit să asigure soliditatea ordinii sociale în Italia, stăpânită acum, după victoria în al doilea război punic, de către romani. Mai mult, ca urmare a celorlalte victorii care marchează etapele avansării armatelor romane în estul Mediteranei – cele două războaie zise macedonene, 214-205 î.Hr. și 200-196 î.Hr., precum și primul război cu Antioh al III-lea „cel Mare”, regele seleucid (192-188 î.Hr.) – afluxul de oameni și de idei din Levant în spațiul familiar Romei putea să pară amenințător chiar și unor senatori mai puțin tradiționaliști decât Cato cel Bătrân, Marcus Porcius Cato Censor(234-149 î.H).

În decursul discuției noastre referitoare la obiceiurile culinare despre care ne vorbesc sursele antice, am amintit de multe ori disputa dintre imaginea idealizată a trecutului sever, aproape ascetic, al Romei începuturilor, și imaginea aproape caricaturală a exceselor, pe care în mod deosebit contactul cu lumea mediteraneeană în genere și cu cetățile grecești în particular le-ar fi răspândit ca pe o molimă în viața cotidiană a Urbei devenită o putere mediteraneeană. În chiar timpul războiului cu Hannibal, ca și în deceniile imediat următoare, Roma pare sfâșiată de-a dreptul de un conflict politic de mare amploare între două facțiuni ale elitei senatoriale, nobilitas.

Cine sunt nobilii

Trebuie să fac aici o scurtă paranteză pentru a desluși acest termen:ordinul senatorial era elita politică a cetății, dar, Roma fiind o societate cu mult mai ierarhică decât cea din cetățile grecești, și între senatori existau distincții de rang. Dacă deosebirile dintre patricieni și plebei deveniseră mai degrabă formale în sec. III î.Hr, familiile aristocratice, fie ele patriciene sau plebee, care numărau cel puțin un părinte sau strămoș fost consul se deosebeau acum tot mai evident de restul membrilor senatului. Cât despre cei așa-numiți homines noui, senatorii la prima generație, ei erau de fapt cazuri extrem de rare în perioada republicană:vreme de trei secole și mai bine numărăm cu totul doar cinci astfel de success stories, dintre care unul a fost Marius, iar altul – Cicero:în ambele cazuri e vorba, așadar, de personalități cu înzestrări cu totul excepționale și care, să nu uităm, beneficiaseră la începutul carierei de susținerea unor puternice familii de rang consular.

Conservatori și fileleni

Întorcându-ne la facțiunile politice de la finele sec. III și din primele decenii ale secolului următor, fiecare dintre ele cu clientela și susținătorii săi, constatăm persistența unui conflict care opune, pe de-o parte, o pleiadă de personaje politice de prim rang, cu succese militare și politice excepționale în acești ani dificili, și care se mândrește cu gradul său de asimilare a culturii și civilizației elene;pe de altă parte, un grup, poate la fel de prestigios, de aristocrați tradiționaliști, al căror discurs exaltă valorile fruste, dar pure, pe care s-ar fi întemeiat măreția Romei. Că este vorba, de fapt, de o luptă pentru putere în interiorul grupului politic cel mai puternic din Senat, între personalități care nu se mai deosebeau, ca în vremea luptelor dintre patricieni și plebei, nici prin calificarea lor religioasă, monopolizată cândva de patricieni, și nici prin anexarea, caracteristică pentru familiile din elita plebee, a suportului popular, o putem observa urmărind primele etape ale acestei înfruntări, încă din anii celui de-al doilea război punic. Atunci, personajele emblematice care se opun, nu atât în numele unor preferințe culturale, cât în opțiunile lor divergente în materie de strategie, sunt pe de-o parte Quintus Fabius Maximus, supranumit mai târziu Cunctator, „Zăbavnicul”, iar de cealaltă – Publius Cornelius Scipio, care va obține titlul onorific de Africanusîn urma victoriei finale contra lui Hannibal de la Zama, din 202 î.Hr.

O mare familie patriciană

Quintus Fabius – poreclit inițial Verrucosus, „cel cu negi”, din pricina unei excrescențe pe buza superioară – poate fi considerat epitoma acelei nobilitasde care vorbeam adineauri:aparținând vechii genspatriciene a Fabiilor, el era fiul unui fost consul, Quintus Fabius Maximus Gurges, nepotul altui Quintus Fabius Maximus Gurges, consul de două ori, și strănepot al altui Quintus Fabius Maximus Rullianus. Acesta, consul nu mai puțin de cinci ori, se distinsese cu deosebire în războaiele samnitice de la finele sec. IV și de la începutul sec. III î.Hr., în bătălia de la Imbrium, din 325, și mai ales în înfruntarea de mare răsunet de la Sentinum, din 296/5 î.Hr. Titus Livius susține că la această din urmă victorie romană a contribuit masiv și gestul extrem de deuotioal colegului de consulat al lui Fabius, Publius Decimus Mus, care, urmând exemplul părintelui său omonim, s-ar fi consacrat pe sine, împreună cu armata dușmană, zeilor infernali, înt-o ceremonie pe cât de înspăimântătoare, pe-atât de eficace. Istoricii moderni sunt destul de sceptici în legătură cu acest episod, dar, oricum ar sta lucrurile, consulul Fabius Rullianus a supraviețuit confruntării, obținând onorurile maxime ale întoarcerii triumfale la Roma. După Titus Livius, care e principala sursă pentru această perioadă din istoria Romei, „în cântece ostășești lipsite de podoabe artistice, soldații celebrau în chip egal și victoria lui Fabius, și actul de deuotio al lui P. Decius în memoria părintelui său...”

O asemenea tradiție familială contribuia desigur din plin la succesul politic al descendenților, dar se cerea și a fi onorată de aceștia. Q. Fabius Maximus Cunctator ilustrează perfect acest principiu. El devine foarte vizibil la Roma a doua zi după dramatica înfrângere de la Lacul Trasimenus, din 217 î.Hr., unde Hannibal decimase armata romană comandată de prea necugetatul Gaius Flaminius.

Mai întâi să-i împăcăm pe zei

Sub imperiul acestui dezastru, romanii și-au amintit de un cumul de semne de rău augur, în legătură cu care Fabius, în acel moment dictator– magistrat roman înzestrat cu puteri discreționare, dar ales pentru maximum 6 luni și doar în situații excepționale –, l-ar fi avertizat pe Flaminius, care deținea demnitatea secundă, de comandant al cavaleriei (magister equitum);Flaminius ignorase însă acest avertisment. Q. Fabius Maximus a început așadar prin a căuta să împace zeii, organizând sacrificii de mare amploare care închinau zeilor practic întreaga recoltă a acelui an din toată Italia, și cu deosebire o hecatombă de vite, capre, porci și oi. Mai mult, a cerut ficărui concetățean să cheltuiască în cinstea zeilor 333 sesterți și chiar 333 denarii(aceste cifre sunt transmise de Plutarh, care le pune în legătură cu unele speculații de caracter filozofico-matematic, cu privire la natura numărului trei – primul număr impar).

Cum a (re)inventat Fabius gherila

Dar marele merit al lui Fabius, cel care i-a și adus renumele de Cunctator, a fost acela de a adopta în înfruntarea cu punii o tactică pe care o putem pe bună dreptate considera tactica luptei de gherilă. Acest aspect merită mai multă atenție decât ne îngăduie spațiul prezentului articol, drept care îl vom relua în viitor.