“Să vorbim sincer, America Latină este o societate bolnavă, bolnavă din punct de vedere politic, bolnavă din punct de vedere economic, bolnavă din punct de vedere spiritual. Fiecare boală se hrăneşte din celelate şi efectul de rău este total”.(1)

Cuvintele lui Peter Nehemkis redate mai sus exprimă realitatea şi constantele specifice continentului hispano-american. Lumea Americii Latine se confruntă cu probleme pe plan politic, economic şi spiritual nu începând cu sfârşitul războaielor de independenţă, adică din 1825, ci ele persistă încă de la colonizarea acestui pământ. Faptul că după războiul de independenţă, puterea politică ajunge pe mâinile creolilor, asta nu semnifică că viaţa pe acest continent s-a “însănătoşit”. Lumea de după războaiele de independenţă, caracterizată prin transformări de natură economică şi socială, ce sunt marginale, în care marea proprietate de tip colonial s-a consolidat, în care raportul de dependenţă între latifundiari şi “ţărani indieni” s-au menţinut şi încordat, în care Biserica Catolică a fost subordonată noilor puteri politice şi în care este sporit rolul armatei şi militarilor, a creat condiţiile apariţiei şi menţinerii fenomenului dictatorial.

Caudillismul, o formă de dictatură avant la lettre

Pe continentul latino-american, dictatura este o continuare a epocii caudillismului. Conducerea anterioară perioadei de liberalizare a luat forma cadillios, iar ce a urmat după, a luat forma dictatorilor. Faptul că fenomenul dictatorial reprezintă o evoluţie a caudillismului, se poate traduce prin adaptarea conducătorului la evoluţia factorilor ce influenţeză viaţa pe acest continent.

Caudillismul conform lui Leslie Manigat este un “regim de putere personală în mâinile unui autocrat”, care dispune de o anume carismă si de “o forţă materială (violenţă reală sau potentială), sprijinit de o clientelă personală şi abil în a se perpetua la putere excluzând contestarea politică şi asigurând  un arbitraj politic şi social, care garantează prietenilor şi partizanilor, în schimbul fidelităţii lor, protecţia puterii, funcţia, bogăţiile şi onorurile”.(2) Acest lucru este reflectat şi în romanul Amaliade Jose Marmol. Dictatorul Rosas îşi protejează relaţiile atâta timp cât aceştia contribuie la stabilitatea şi menţinerea sa în funcţie. Când aceşti “susţinători” trec de partea “unioniştilor sălbatici”, Rosas se foloseşte de orice mijloc şi în cel mai crud mod cu putinţă pentru a-i elimina sau pedepsi. De asemenea, în opera Domnul Preşedintea lui M. Miguel Asturias este reflectată aceeaşi realitate crudă:atâta timp cât Miguel Chip de Inger îi ascultă ordinele şi i se supune, el este considerat drept favoritul presedintelui;după ce se căsătoreşte forţat de circumstanţe pentru a salva viaţa fiicei unui general considerat periculos pentru preşedinte, el este pedepsit fiind închis în condiţii inumame cu scopul de fi distrus treptat.

Termenul de caudilloprovine din spaniolă şi reprezintă acei şefi militari ce aveau sarcina de a prelua şi menţine puterea, de a maximize câştigurile personale şi de a înfrânge pe rivalii săi. La origine, caudillo provine de la “dominarea oligarhică foncieră a haciendados”(3). Conducerea sa, aşa cum reiese atât din realitatea istorică cât şi din ficţiune, s-a manifestat prin acţiuni cu caracter represiv, acţiuni folosite cu scopul de a-şi elimina opozanţii. Puterea pe care a deţinut-o nu a împărţit-o cu nimeni, lucru demonstrat şi de către E. Bradford Burns care redă remarca pusă pe seama unui caudillo:« Niciodată nu am vrut şi nu mi-au plăcut miniştri care gândesc. Vreau doar miniştri care pot  să scrie, pentru că singurul care poate gândi sunt eu, şi singurul care gândeşte sunt eu »(4).Perioada ce a urmat războaielor de independenţă este o perioadă ce poate fi considerată “Epocă a Caudillilos, (5) epocă în care oamenii, atât civili cât şi miltari, şi-au organizat armate private de gauchosşi de llanerosşi au dus lupte pentru a acapara putere.

  François Chevalier în lucrarea Caudillos et Caciques en Ameriqueîl redă pe caudilloastfel:“Intolerant cu privire la orice contestaţie, faţă de orice opoziţie, el este abil să se perpetueze la putere. Un astfel de sistem autocratic, prin natura lui, nu lasă nici un loc, nici chiar “o perspectivă” pentru partidele politice, “pentru că totul se baza de sus în jos pe puterea personală”. (6)Caudillosnu permit existenţa opoziţiei, şi orice tentativă de a se crea partide politice, ce ar putea să-i limiteze puterea şi să-i împiedice să guverneze autocratic, reprezintă o ameninţare la adresa puterii sale personale şi este eliminată folosind orice mijloc cu putinţă. Caudillismul poate fi considerat drept o formă arhaică a dictaturii care a avut drept reprezentanţi pe Antonio Lopez Santa Anna în Mexic (1829-1855), Juan Manuel Rosas în Argentina (1829-1852), Jose Antonio Paez (1830-1863) şi Antonio Guzman Blanco (1870-1888) în Venezuela, Rafael Nunez în Columbia, Manuel Estrada Cabrera în Guatemala (1898-1920).

 

De lacaudillos, la dictator este doar un pas

Este incorect să considerăm conducătorii de la începutul secolului al XX-lea drept caudillos, deşi, conform lui Leslie Manigat, aceştia s-au adaptat noilor schimbări produse în viaţa oamenilor hispano-americani, unii recurgând la adoptarea de reforme economice şi sociale. Cauza principală care ne determină să realizăm această distincţie, stă în modul diferit atât a caudillos, cât şi a dictatorilor de a se impune şi de a conduce. Dacă dictatorii sunt conservatori şi se susţin pe o bază armată, caudillos, se susţin la putere prin carisma lor şi se evidenţiază prin întreprinderile pe care le fac pentru a contribui la dezvoltarea societăţii într-un anumit grad. In The Latin American Political Dictionary, Getulio Dornelles Vargas (1930-1945) şi Juan Peron (1945-1955) sunt înfăţişaţi ca reprezentanţi ai fenomenului caudillismului pentru secolul al XX-lea. Este adevărat că trăsături precum:conducere personală a unei personalităţi carismatice, conducere represivă prezentă într-un grad mai mic, folosirea forţei armate pentru a obţine şi menţine puterea şi pentru a pune capăt ciocnirilor între diferite grupuri de militari, centralizarea autorităţii sunt fundamentale atât pentru perioada caudillismului cât şi pentru cea a dictaturii. Insă, este necesar a se face cel puţin două nuanţări, cu privire la trăsăturile comune enunţate mai sus. In primul rând, epocii dictaturii îi corespunde o conducere represivă mult mai dură în raport cu cea a caudillos, fapt ce reiese cel puţin din limitarea şi ulterior interzicerea partidelor politice. Iar, cel de-al doilea aspect pleacă de la forţele militare, care dacă în secolul al XIX-lea erau divizate şi se luptau pentru putere, în secolul al XX-lea, cu precădere în perioada dictatorilor, se observă o creştere a eficienţei grupului military, datorat schimbărilor sociale. Ceea ce putem percepe nou în cadrul sistemului dictatorial se vede în maniera de conducere şi de impunere a personalităţii dictatorului. O dată ce a preluat puterea, el devine un “agent activ” în a comanda şi nu doar în a rezista, folosind represiunea pentru a se menţine la putere şi pentru a se impune pe toate planurile.

Evoluţii şi particularităţi

Termenul de dictatură precum şi cel de caudillism  cunosc o evoluţie în ceea ce priveşte semnificaţia lor. Iniţial, termenul de dictatură a fost creat în cadrul vocabularului polic al Romei Antice şi reprezintă un magistrat cu puteri depline, numit în timp de criză militară sau civilă, de război sau revoltă. Magistratul era numit de un consul la recomandarea Senatului şi confirmat de Comitia Curiata. Deţinea puterea timp de 6 luni, putere deplină ce îi transforma pe ceilalţi magistraţi în supuşi faţă de dictator. Intre semnificaţia dată acestui termen în Roma Antică şi cea dată în secolul al XX-lea în America Latină, nu există o concordanţă perfectă. Dictatura din secolul al XX-lea este un regim care se naşte şi se meţine cu ajutorul forţei, reprezintă un regim politic cu caracter autoritar şi arbitrar, în cadrul căruia libertăţile fundamentale ale omului sunt aproape inexistente şi care poate fi considerat ilegitim pentru că preluarea puterii nu se face pe cale legală. Singurul lucru ce se poate regăsi în ambele perioade constă în faptul că în ambele cazuri este vorba de un guvernant care conduce cu ajutorul unui regim autocratic, ce are caracter excepţional. Sensul care îi este dat acestui termen în America latină este de formă de guvernământ, în care cineva este împuternicit să dicteze toată acţiunea politică şi să ceară ascultare de la toţi cetăţenii. (7) Dacă caudillosdeţineau puterea pe viaţă, dictatorii crează impresia că respectă constituţia în ceea ce priveşte perioada mandatului lor. Insă, realitatea arată că de fapt se folosesc de toate mijloacele pentru a se perpetua la putere, pierderea puterii lor realizându-se fie prin destituire în urma unor revolte, fie prin asasinare. In studiul Dictatorship and democracy in Latin America, Russel H. Fitzgibbon afirma că « dictatorii nu părăsesc scena în linişte şi în mod voluntar”. (8)In mod normal este nevoie de eforturi mari pentru a readuce la locul lui pe dictator.  Atâta timp cât armata şi oamenii care îl sprijină la conducere sunt partizanii conducerii lui, acesta se impune în toate aspectele vieţii, inclusiv în viaţa intimă a familiei. Dictatorul ca opozant al democraţiei, era susţinătorul credinţei că oamenii “nu erau pregătiţi pentru democratie”. Răsturnările produse de cetăţeni în căutarea libertăţii vor demonstra contrariul, arătând că această credinţă reprezintă o “falsă filozofie dictatorială”.(9)

 

Dictatura, o tranziţie constantă în America Latină

 

Fenomenul dictatorial a apărut drept mijoc de împiedicare a “contaminării democratice” (10)într-o periodă în care se manifestau curente anti-oligarhice, anti-lafundiare şi anti-clericale. Ele au fost considerate drept dictaturi conservatoare pentru că urmăreau menţinerea ordinii stabilite. “Politica de lacăt” aşa cum este numită de Leslie Manigat reprezintă “elanul revoluţionar care este blocat, dar al cărei decompresii se face asupra economiei”. Valenilla Lanz îi va da numele de “cezarism politic”.(11)

Dictatura a reprezentat în lumea hispano-americană un regim personal, idee întărită de Haro Tecglen, care afirmă că « dictatura este, înainte de toate, un Dictator ».(12) Puterea pe care o deţine se datorează în mare parte personalităţii sale şi în mică măsură funcţiei în sine. Nu poate exista dictatură fără dictator. Persoanele care ajung să preia puterea nu sunt încă de la început dominate de convingerea că aceasta poate fi transformată astfel încât să devină personală, ci ulterior respectivele personalităţi, folosindu-se de diferite mijloace şi asigurându-şi realegerea, vor realiza acest lucru.

Parte a procesului istoric care realizează tranziţia Americii Latine “de la perioada veche semifeudală până în zilele moderne de azi”(13), dictatura a reprezentat o constantă a acestui continent.

NOTE

1 Tulio Halperin Donghi, Histoire contemporaine de l’Amerique Latin, , traduit de l’espagnol par Amy Amberny, avant-propos et notes de Jean-A. Meyer, Paris, Payot, 1972, p.8.

2 Leslie Manigat, L’Amerique Latine au XXe siecle 1889-1929, Paris, Editions Richelieu.,   p. 76.

Ibidem, p.38.

3 E. Bradford Burns, Latin America. A Concise Interpretive History, second edition, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-Hall, Inc., 1977, p.97.

4 Ernest E. Rossi, Jack C. Plano, The latin American Political Dictionary, Oxford, England, ABC-Clio, 1980, p. 128.

5 Leslie Manigat, op. cit., p.38.

6 Roger Scruton, A dictionary of political thought, London, Pan Books in association with the Macmillan Press, 1983, p.127.

7 Russel H. Fitzgibbon, Dictatorship and democracy in Latin America, publicat în « Royal Institute of International Affairs 1944- », Vol. 36, No. 1 (jan 1960), p.56.

8 Tad Szulc, Twilight of the Tyrants, illustrated with photographs, San Francisco, Henri Holt and Company, 1959, p.21.

9 Leslie Manigat, op. cit., p.313.

10Ibidem, p. 313.

11 Moreno Fernando Turner, L’image de la dictature dans le nouveau roman hispanoamerican, thèse de doctorat  sous la direction de Verdevoye Paul,   France, 1980 p.27, (lucrare inedită).

12 Tad Szulc, op.cit., p.22.

13 Prin  cuvântul “azi”, Tad Szulc face referire la anul 1959.