Autor 22397 vizualizări


Din 1917 „se verifica vechea zicală că «omul este un lup pentru om»”, așa cum spunea Boris Pasternak. Cei din spate, cei din umbră, urechile pereților. Cei nemiloși, cei răzbunători, cei care și-au ridicat renumele pe cadavre. Cei din spatele istoriei – cei care au scris istoria. Ei toți au fost/sunt poliția secretă din Rusia. Au preluat puterea în 1917 și, de atunci, nu au mai lăsat-o din mâini. Au instaurat un regim al terorii, al violenței, al crimei. Au creat, aproape pe nevăzute, un stat polițienesc, devenit mai târziu model. Faptele, oamenii, momentele-cheie sunt aşezate sub lupă și lăsate la judecata istoriei de către Martyn Whittock în cartea Istoria secretă a poliției de stat a Rusiei sovietice. O cronologie revelatoare a renumelui sângeros al Rusiei secolului XX, o radiografie a modului în care un stat, susținut din umbră, devine arogant și mândru pentru crimele sale.  

Totul a început cu nevoia de control sau, mai degrabă zis, cu paranoia. Când bolșevicii lui Lenin au preluat puterea, în noiembrie 1917, știau că primii lor dușmani sunt contrarevoluționarii. Răsturnarea situației se putea întâmpla oricând, de oriunde, așa că noii lideri ruși și-au creat propriul instrument de infiltrare și anihilare a potențialilor dușmani: poliția secretă. S-a numit la început CEKA – și ei sunt cei care au stabilit regulile jocului pentru aproape un secol. Erau cei îmbrăcați în haine lungi, de piele, cu privirea ascunsă, dar totodată arogantă, cei care făceau așa-zisele „liste de dușmani ai poporului” și care executau scurt, mișelește, cu un glonț în ceafă.  

Cekiştii „au dus sălbăticia pe noi culmi” 

Deși și-a început activitatea în Petrograd, activitatea poliției secrete a pus repede monopol asupra întregii Rusii. Și nici nu a fost dificil, date fiind acțiunile bazate pe teroare și pe violență extremă. Poliția secretă a Rusiei este cea care stă în spatele termenului care și astăzi îngrozește: „Teroarea roșie”, o perioadă mânjită cu sânge a istoriei ruse, care a debutat cu asasinarea familiei imperiale Romanov. „Erau oameni care, așa cum au observat mulți dintre cei care i-au studiat, se sinchiseau prea puțin de soarta lor și cu atât mai puțin de a altora. Teroarea și represiunea aveau să varieze în intensitate, fără să cunoască însă întreruperi. În schimb, ele aveau să prindă rădăcini acolo, în ADN-ul statului sovietic. Și, pe măsură ce războiul civil înainta, represiunea și omorurile nu aveau decât să ajungă pe noi culmi. Teroarea Roșie a avut, probabil, date de debut și de încheiere oficiale, dar, în realitate, ea a devenit un mod de viață pentru partid, în general, și pentru CEKA, în particular”, concluzionează Martyn Whittock.  

„Au dus însă sălbăticia pe noi culmi. În Harkov, mâinile prizonierilor erau cufundate în apă clocotită; în Voronej, victimele goale erau rostogolite în butoaie căptușite cu cuie; în Kiev, o cușcă încălzită, plină cu șobolani, determina animalele disperate să-și croiască drum prin trupurile prizonierilor; în Odessa, victimele erau arse de vii în cuptor; în multe locuri, prizonierii erau constrânși să urmărească cum membrii familiei erau supuși unor atrocități. Cekiștii care au comis astfel de orori erau revoluționari dominați de dorința de răzbunare, tineri abrutizați de război și sadici care au găsit oportunitatea de a-și satisface înclinația spre cruzime într-o situație în care nu existau constrângeri și în care victimele erau neputincioase” – iată, așa cum descrie autorul cărții, comportamentul violent și acțiunile inumane care au servit drept model poliției secrete rusești din cea de-a doua jumătate a secolului XX.  

Marea Teroare

Prerogativele poliției secrete au devenit, odată cu războiul civil din perioada interbelică, de o cruzime extremă. „Împușcă pe loc, fără judecată, orice cetățean care refuză să-și spună numele”, așa suna ordinul numărul 171 al lui Tuhacevski. Poliția secretă, deja din anii ’30 cu o altă abreviere, OGPU, a primit în jurisdicție primele lagăre, Lagărele de Nord sau Solovki, locurile în care tortura și teroarea s-au născut pentru a fi mai târziu definitorii pentru regimul sovietic.  

Drumul către KGB al poliției secrete este punctat cu perioada stalinistă – colectivizarea și foametea. Sau, mai bine zis, cu responsabilitatea morții a aproape șapte milioane de oameni prin înfometare pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. Anii ’30 sunt anii când ia naștere statul polițienesc, anii când peste 30.000 de oameni mor zilnic, anii în care în dreptul poliției secrete istoria a trecut cuvântul genocid. Sfârșitul anilor ’30 s-a scris apocaliptic: Marea Teroare. Doar în perioada 1937-1938, peste opt milioane de oameni au murit prin împușcare sau au fost trimiși la moarte în Gulag. Vinovată se face „haita de lupi”, așa cum a numit Aleksandr Soljenițîn poliția secretă, NKVD.  


„În fapt, Gulagul a atins cea mai mare populație în 1950, când deținea un total de 2.561.351 de prizonieri. Aproape la fel de mulți trăiau într-un exil permanent, sub supravegherea organelor de securitate. Într-o acţiune extrem de răzbunătoare, poliția secretă a început să-i aresteze din nou, în 1948-1949, pe cei care primiseră în 1937 sau în 1938 o sentință de zece ani și care tocmai fuseseră eliberați. În maniera tragicomică a birocrației sovietice, aceasta i-a rearestat metodic, în ordine alfabetică”, explică Whittock. 

Continuitate 

Ultimul pas către celebrul KGB a fost în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când nicio moarte nu era moarte cu adevărat până nu era pecetluită de către poliția secretă. Chiar dacă longevivul KGB a fost înființat în 1954, reputația poliției secrete îi precedase și a devenit, în scurt timp, model (mai mult sau mai puțin impus) pentru tot Blocul de Est. Șirul represiunii, al terorii a continuat, adăugându-se și teribila perioadă a epurărilor. De aici, lucrurile par puțin mai clare sau mai degrabă familiare pentru cititorul român, căci practicile KGB-iste din timpul lui Brejnev și nu numai se regăsesc accentuat în Securitate. „(...) utilizarea poliției secrete rămânea o trăsătură-cheie a politicii și, în timp, ratarea în a face cu adevărat față eșecurilor politice și economice ale unei asemenea dictaturi avea să ducă la reafirmarea metodelor de represiune încercate și de încredere, în vederea menținerii regimului. În anii ’60 și ’70, aceste tendințe represive, rigide și sclerotice aveau să se accelereze și să se dezvolte în așa fel încât, în anii ’80, să amenințe însăși existența URSS-ului”, scrie Martyn Whittock. 

Cu toate că KGB-ul a luptat cu toate armele pentru supraviețuirea Uniunii Sovietice, nu i-a putut controla implozia din 1989. Singura variantă a fost asigurarea propriei supraviețuiri. Denumirile s-au schimbat, însă metehnele nu. Puterea a fost transferată de la sovietici la oligarhi, iar șef al statului a devenit un fost locotenent-colonel KGB. „Cekiștii” sunt (încă) eroi, ba chiar 20 decembrie, data înființării CEKA în 1917, este „Ziua membrilor serviciilor de securitate”: „În 2017, la centenarul de la înființarea CEKA, Putin a lăudat public organele de securitate pentru «demnitatea și onestitatea» lor, membrii ei «fiind întotdeauna adevărați slujitori ai statului și patrioți». Cuvântul «întotdeauna» subliniază continuitatea din timpurile sovietice. Făcând aceasta, «paravanul de protecție» între imagine și realitate a primit o şi mai mare validare oficială și încă un strat de izolație”.  

Acest articol a apărut în numărul 227 al revistei Historia, disponibil în perioada 15 decembrie - 14 ianuarie 2021 la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării), dar și în format digital pe platforma paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum