Autor 3553 vizualizări


Dacă nu ne limităm reflecția la medii imune la ispita lumescului – sihăstrii sau echivalente ale acestora – orice mare sărbătoare colectivă este un scenariu polisemic, în care se adună elemente ale sacrului și trăsături profane, ostentație și pietate autentică, sentimentul tragic al mărginirii ființei umane și aspirația nobilă către transcendent. Paștele e un exemplu dintre cele mai elocvente, alternând tragismul din Săptămâna Patimilor cu străvechi rituri și comportamente ale comensalității rituale. Fiind vorba de cea mai mare celebrare creștină, dar o celebrare care își află originea în Vechiul Testament și în riturile comemorative ale iudaismului timpuriu, poate încă pre-exilic, însoțită de un dublu discurs, al ritualului și al narațiunii, ciclul pascal ni se înfățișează ca un palimpsest a cărui descifrare este pe cât de complicată, tot pe-atât de pasionantă.

Cercetătorii au intuiția faptului că originea îndepărtată a acestor celebrări trebuie să fie pusă în legătură cu tradițiile și riturile înnoirii primăvăratice a universului religios, cultural și mental al neamurilor de păstori din Semiluna Fertilă – acea arie dintre estul Mediteranei, Siria și Egipt, și văile Tigrului și Eufratului, unde s-a născut civilizația. S-a propus chiar ipoteza după care riturile apotropaice al căror reziduu poate fi identificat în profunzime ar avea în vedere apărarea turmelor itinerante de furtunile fierbinți ale vântului shirocco.

 

A zecea plagă

Pe acest fond ancestral, semnalat de ofrande de plante și animale tinere, se grefează însă o tradiție aflată la limita dintre mit și istorie, și anume cea a ExoduluiIeșireaiudeilor din Egipt sub conducerea lui Moise. Pentru că Faraona refuzat să-i elibereze pe iudei din captivitate, Dumnezeu a trimis asupra Egiptului zece plăgi, cea mai cruntă fiind ultima:moartea tuturor fiilor întâi născuți. În noaptea aceea voi trece peste pământul Egiptului și voi lovi pe tot întâi-născutul în pământul Egiptului”.Pentru a-i feri pe iudei, Domnul le-a poruncit să jertfească un miel și să ungă cu sângele lui pragurile ușilor și ferestrelor acelor case în care locuiau.

Ieșirea[Exod.] 12, 1-11 prescrie regula sacrificiului:Mielul să fie de un an, parte bărbătească fără meteahnă;să luați sau un miel sau un ied, să-l țineți până în ziua a paisprezecea a lunii (Nisan) și atunci toată adunarea obștii fiilor lui Israel să-l înjunghie către seară. Să ia din sângele lui și să ungă amândoi ușorii și pragul cel de sus al ușii casei unde au să-l mănânce”.

 

Iarba amară și pâinea nedospită

Regula mesei rituale nu e mai puțin amănunțită:Și să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc;dar s-o mănânce cu azimă și cu ierburi amare”.

Câteva elemente tehnice:„iarba amară”, în ebraică marot, are o identitate destul de incertă. E echivalată cu hreanul, dar și – prin intermediul aramaicei – cu smirna;pe la noi ne-am gândi mai degrabă la pelin, a cărui asociere cu o sărbătoare de tip pascal ca Armindenii rămâne destul de sugestivă. În schimb, azima, pâinea nedospită, este cunoscutul matzos, a cărui preparare rituală este și azi extrem de laborios dictată de tradiție:nu doar că nu e voie să stea mai mult de 18-22 de minute înainte de a fi băgată la cuptor, că este înțepată în rânduri paralele ca nu cumva să facă bășicuțe, dar interdicția de a ține în casă orice aluat dospit cu drojdie este, în mediile respectuoase de tradiție, aproape obsesivă, gospodinele organizând adevărate vânători menite să elimine și cele mai mici firmituri ascunse prin vreun cotlon. Acest ritualism accentuat este, în opinia cercetătorilor, mai ales un rezultat al istoriei evreilor după alungarea din Iudeea, când, siliți să supraviețuiască și să-și păstreze identitatea religioasă în mijlocul unor comunități foarte numeroase și deseori agresive de o altă credință, își apărau cu îndârjire particularitățile pentru a nu se dizolva în mulțimea înconjurătoare.

 

Mielul fript bine

„Dar să nu-l mâncați nefript deajuns sau fiert în apă, ci să mâncați totul fript bine pe foc, și capul cu picioarele si măruntaiele.Să nu lăsați din el pe a doua zi, și oasele lui să nu le zdrobiți. Ceea ce va rămâne pe a doua zi să ardeți în foc. Să-l mâncați însă așa:să aveți coapsele încinse, încălțămintea în picioare și toiegele în mâinile voastre;și să-l mâncați cu grabă, căci sunt Paștile Domnului”.

Așa s-a celebrat sărbătoarea Pesah secole de-a rândul. Tradiția evanghelică amintește participarea lui Isus și a apostolilor la această masă rituală:ce altceva să fi fost Cina cea de Taină în seara de 14 Nisan, la Ierusalim? Dar aceeași tradiție conferă o dimensiune cu totul nouă, tragică și înălțătoare, acestor vechi celebrări, propunând identificarea mielului sacrificial cu Mesia care se jertfește pentru mântuirea oamenilor. Jubilația Învierii este indisolubil legată de tragismul Patimilor.

 

Miezul ascuns al fastului imperial   

Între nenumăratele ipostaze ale aceste jubilații, am ales una mai fastuoasă decât multe altele, nu doar pentru splendoarea ei, ci și pentru sensul ei ascuns.Un călător arab, Harun Ibn Yahya, ajuns la curtea imperială bizantină, fie în vremea lui Vasile I Macedoneanul (867-886), fie, mai puțin probabil, în cea a lui Alexandros (912-913), din aceeași dinastie, descrie procesiunea imperială de Paște. Împăratul Bizanțului străbătea orașul, de la Palat la bazilica Sfânta Sofia, într-o uluitoare desfășurare de fast:„Zece mii de bătrâni cu pletele fluturânde îi merg înainte purtând veșminte de brocart purpuriu. Îi urmează zece mii de tineri cu barba abia mijită, în catifea verde. Următorii sunt zece mii de servitori în brocart azuriu, care duc în mâini securi aurite. După ei vin cinci mii de eunuci în straie albe ducând cruci de aur, urmați de o sută de patricii îmbrăcați în brocart multicolor, cu cădelnițe de aur în care fumegă aloe. O sută de paji îi urmează, în veșmânt tivit cu panglici colorate și încrustat cu perle;ei poartă un cufăr de aur unde se află straiele de rugăciune ale împăratului. Apoi vine un bătrân ducând un lighean și un urcior de aur, incrustate cu perle și rubine. În fine, vine și împăratul, în straie de mătase țesute cu pietre scumpe și purtând pe creștet coroana. Are două cizmulițe, una neagră și alta roșie.

În urma împăratului pășește un ministru care, la doi pași odată, îi spune:«Adă-ți aminte de moarte și de jale!»La poarta bisericii, cel ce poartă ligheanul și urciorul se apropie, împăratul se spală pe mâini și atunci îi spune ministrului:«Sunt nevinovat de sângele tuturor acestor oameni, Dumnezeu nu mă va judeca pentru sângele lor, ți-am trecut ție păcatul»și îi dă ministrului veșmântul pe care l-a purtat până atunci. Împăratul ia apoi călimara lui Bilatas[1](sic!)– omul care a fost izbăvit de sângele lui Hristos, Isus, fiul Mariei – și o așează pe ceafa ministrului, spunând:«Să te porți cu dreptate asemeni lui Bilatas!»”.

Desfășurarea ostentativă de bogăție și glorie, încheiată surprinzător cu lepădarea de toate acestea în numele veșmintelor de rugă, dar și de accentul neașteptat pe tema puterii mântuite de păcatele transferate ierarhic – în jos – pun în scenă o sărbătoare a Învierii mult mai aproape de imaginarul puterii decât de imaginarul religios.

 

 

 



 

 

 


[1]E vorba de Pilat din Pont, evident:araba nu distinge prea clar între sunetele labiale bși p.