Autor 7557 vizualizări


Graţie căii ferate, dintr-un oraş de provincie, tradiţional şi profund religios, Ploieştiul a devenit unul cosmopolit, cu adevărat european. Iar gara a fost poarta de intrare a acestui suflu nou în viaţa urbei şi, datorită numeroaselor vizite pe care le-a primit, a fost tribuna politică a vremii şi, uneori, chiar centrul lumii:ţarul Alexandru al II-lea şi Marele Duce Nicolae au venit, de pildă, la Ploieşti, în mai 1877, în contextul declanşării războiului ruso-româno-turc. Acest articol adună însă mai cu seamă istorii privind legătura dintre regalitatea română şi gara Ploieşti;căci timp de aproape şapte decenii, între 1872 şi 1938, trenul a fost mijlocul de deplasare favorit al familiei regale, iar spaţiul ploieştean a fost zona cea mai tranzitată de monarhi în călătoriile pe care aceştia le-au întreprins, în special din momentul stabilirii reşedinţei de vară la Sinaia. Stop-cadru:la un moment dat, mai marii oraşului, sătui de atâtea sosiri şi plecări de trenuri oficiale, care reclamau prezenţa lor în gară, decid să boicoteze „corvoada”;aşa că poliţia locală trece la sechestrări şi arestări, ca să se asigure că înalţii oaspeţi – în trecere cu trenul prin Ploieşti – vor avea totuşi parte de o primire pe măsură.

În spaţiul românesc, calea ferată a fost o inovaţie adusă prin intermediul agenţilor modernizării veniţi din Occident. Şi chiar dacă s-a instalat pe tărâm autohton cu un oarecare decalaj, generat de lipsa capitalurilor, ea a devenit în scurtă vreme atât de populară încât a fost îmbrăţişată de întreaga societate românească.Prima linie a fost construită în 1869, însă cea mai importantă realizare din prisma rolului economic, social, politic, a fost linia Bucureşti-Ploieşti-Galaţi-Roman, inaugurată pe 13 septembrie 1872. Cum s-a ajuns însă aici?

Construirea căilor ferate pe tărâm autohton – un proces dificil

Pentru că statul român şi-a câştigat independenţa faţă de Imperiul Otoman relativ târziu, prin Tratatul de pace de la Berlin din 1878, construcţia căilor ferate a fost un proces dificil, iar lipsa capitalurilor, a unei industrii naţionale, a determinat elita politică să apeleze la o soluţie folosită şi în alte state europene (Spania, Portugalia, Belgia, Italia) – aceea a concesionării construcţiei liniilor ferate şi a împrumuturilor pentru construcţia sistemului de cale ferată. Printr-un efort financiar deosebit – 60% din datoria publică a statului român contractată între 1870-1900, a fost angajată pentru construcţia de linii feroviare, statul român a răscumpărat de la concesionari liniile ferate, devenind proprietarul lor şi a creat prima mare întreprindere publică de stat, Căile Ferate Române, în 1883, întreprindere care a gestionat întreg sistemul feroviar românesc fără întrerupere până în zilele noastre.

Un lucru e cert:construirea şi mentenanţa sistemului feroviar au fost legate ombilical de atenţia şi efortul constant al regilor României şi aceasta încă din 1869, când e inaugurată prima linie feroviară Bucureşti-Giurgiu, şi până în 1947. Aparţinând, ca formaţie culturală, politică, etnică, spaţiului german şi, prin excelenţă, celui occidental, primii doi monarhi ai României, Carol I şi Ferdinand, susţin construcţia căilor ferate, pe deplin conştienţi de rolul cheie al acestora în ecuaţia economică, socială şi politică internă, dar şi ca o cale de consolidare şi afirmare a statului pe scena relaţiilor internaţionale europene. Al treilea rege al România, Carol al II-lea, se raliază şi el proiectului de modernizare feroviară desfăşurat până în preajma declanşării celui de-Al Doilea Război Mondial. Sub Regele Mihai, căile ferate intră într-un proces de refacere a distrugerilor generate de război.

Europa vine la Ploieşti pe calea ferată

Revenim însă la Ploieşti, în 1872, când în peisajul citadin apare gara;cea mai impunătoare şi mai mare construcţie a oraşului. O adevărată instituţie, care avea să schimbe urbea din temelii. Un oraş provincial, tradiţional, conservator, profund religios devine – prin intermediul căii ferate – unul cu adevărat european. Arhitecţi italieni, proiectant francez (Henry Gavand), antreprize franceze (Jean Marie et Compagnie), lucrători austrieci, germani – toate acestea dădeau senzaţia locuitorului contemporan cu fenomenul că Europa venise la Ploieşti pe calea ferată[1]. Gara devine astfel poarta de intrare în oraş a unui suflu nou, a unui mod de viaţă cu totul diferit:ploieşteanul caută să se îmbrace aşa cum a văzut la gară şi să vorbească aşa cum vorbesc domnii mari, în trecere prin gară. Mai mult, provincialul îşi depăşeşte frica ancestrală de tehnologie şi începe să călătorească şi el cu trenul, precum elitele. În opinia noastră, gara a fost locul unde s-a propagat cea mai spectaculoasă transformare generată de calea ferată în spaţiul românesc şi nu numai, o schimbare a mentalului colectiv şi a vieţii cotidiene. Iar construirea căilor ferate în secolul al XIX-lea şi-a avut câştigătorii ei:locuitorii principalelor oraşe pe unde trecea drumul de fier, îndeosebi cei din Bucureşti, Ploieşti, Sinaia şi din alte câteva aşezări urbane;privilegiaţii care asistau în direct la sosirea şi plecarea trenurilor din gări, la sosirea şi plecarea marilor personalităţi ale ţării care călătoreau cu trenul. Căci gara e tribuna politică a vremii, cinematograful încă neinventat din anii ’70 ai secolului XIX, locul unde omul obişnuit, locuitor urban sau rural, îi vede livepe oamenii despre care citeşte în gazete sau aude vorbindu-se în piaţă;este un spaţiu al socializării, care schimbă obiceiurile, moda, limba, loisir-ul.

Într-o gară românească, Occidentul se întâlneşte cu Orientul

Se poate spune şi că spaţiul gării era o expoziţie vie, în mişcare;locul în care Europa occidentală se întâlnea cu cea orientală. Peste tehnologia feroviară avansată a timpului, reprezentată de locomotive din toate marile fabrici ale Europei sau Americii, peste impunătoare uniforme feroviare calchiate după cele germane şi peste decorurile somptuoase ale gării, imitând pe cele franţuzeşti, se suprapunea spectacolul vânzătorilor de dulciuri turceşti, al lăutarilor, al călătorilor şi marginalilor. Iar suprapunerea lumilor atât de diferite avea loc pe fondul aromelor emanate de restaurantele cu ţuică fiartă şi sarmale, dar şi al inconfortului oferit de praful străzilor nepavate. Totul era fascinant pentru românul de rând, dar şi pentru occidentalul venit aici pentru prima oară. Dick de Lonlay, plecat de la Paris şi înrolat ca voluntar în armata rusă în timpul conflictului ruso-româno-turc din 1877-1878, sosit la Ploieşti, remarcă, în volumul său de memorii, gara tot timpul împodobită cu drapele, ghirlande de flori, praful de pe străzi, dar şi raportul dihotomic al urbanismului occident vs. orient:„Ainsi que toutes les villes de l’Orient, Ploieşti, avec ses 40, 000 habitants, occupe une imense etendue de terrain tout entrecouppé de jardins et d’enclos, qui en France pourrait contenir une population du double de la sienne”[2].

Albastru închis pentru vagoanele regale

Prin intermediul gării şi a numeroaselor ceremonialuri pe care le găzduia, viaţa politică autohtonă s-a schimbat, a devenit accesibilă şi naţională;pentru că, spre deosebire de de epoca anterioară, când numai elita locală avea privilegiul de a asista la evenimentele politice, acum sunt implicate şi prezente şi masele, atunci când personalităţile timpului (regi, politicieni, capete încoronate ale Europei) sosesc în spaţiul gării sau susţin discursuri.Gara a devenit, dintr-o dată, un loc al festivităţilor şi sunt abundente documentele de arhivă sau relatările din ziare despre festivităţile organizate în gară cu prilejul trecerii unor oaspeţi iluştri.

Tiparul propriu-zis al desfăşurării ceremonialului este acesta:la intrarea trenului în gară, atmosfera vibrează de ovaţiile participanţilor, se intonează imnul, soldaţii dau onorul, au loc discursurile de întâmpinare, se oferă pâinea şi sarea, se rostesc discursuri protocolare de bun venit şi de răspuns. Toate personalităţile, cu excepţia ţarului Rusiei, sosesc în vagoanele ministeriale ale CFR, ataşate trenurilor accelerate, sau cu trenul regal, condus de fiecare dată de directorul CFR, participant important la aceste ceremonii, în timp ce alţi şefi de stat călătoresc cu celebrul Orient Express, care opreşte în gările regale de la Sinaia, Bucureşti, precum şi la Ploieşti. Când, în Orient Express, călătoresc personaje regale, venite în vizite oficiale, trenul este asimilat celui regal şi se bucură de toate privilegiile unei astfel de garnituri:prioritate la deplasare, măsuri extraordinare de securitate pe tot parcursul traseului[3]. Când membri ai familiei regale române călătoresc în străinătate, fie se deplasează direct cu trenul regal, fie statul român încheie convenţii cu companiile feroviare şi statele prin care se călătoreşte, ca vagonul regal să fie ataşat la trenurile locale;aşa s-a întâmplat, de pildă, în 1934, cu ocazia călătoriei reginei Maria, la Viena, când vagonul regal a fost ataşat la trenurile accelerate pe teritoriile Ungariei şi Austriei[4]. Regalitatea avea rezervată inclusiv culoarea vagonului;vagoanele erau, astfel, uşor de distins, prin culorile specifice, spre deosebire de vagoanele CFR[5]. Culoarea distinctivă era albastru închis, iar un singur vagon, cel de provenienţă englezească, avea culoarea lemnului.

Hibe în securitatea suveranilor:agenţii de pază au aparate de fotografiat, iar elevii vor să înmâneze petiţii

Rămânem în această zonă a regalităţii şi insistăm asupra ceremonialurilor dedicate suveranilor români în spaţiul gării din Ploieşti, dar şi în gările apropiate. Căci trenurile regale treceau cu o frecvenţă săptămânală în zona Ploieşti-Predeal, iar trecerile erau atent monitorizate de Chestura Poliţiei Ploieşti, care a deţinut un adevărat mers al trenurilor regale pentru anii 1919-1938. Spre exemplu, o circulară de serviciu consemna că:, , luni 25 Maiu (1925 n.n.) la orele 15, 1/4, va sosi la Sinaia, M.S. Regele şi Regina cu un tren regal, pentru a-şi lua reşedinţa de vară. Comunicându-vă cele ce preced, vă rugăm să binevoiţi a lua măsuri de pază şi siguranţă pe tot parcursul trenului, prin circumscripţia dvs....”, iar măsurile constau în „pază şi siguranţă a liniei, a podurilor de cale ferată, precum şi în staţii de trecere şi oprire"[6] .Pe traseul liniei erau mobilizaţi jandarmii rurali, iar în gări, aşa cum reiese dintr-un ordin de serviciu, erau mobilizaţi poliţişti al căror număr fluctua în funcţie de mărimea staţiei CFR. La Ploieşti[7], efectivele erau formate din comisarul Poliţiei Gării împreună cu alţi patru ofiţeri, precum şi opt agenţi speciali care trebuiau să fie prezenţi pe durata trecerii trenurilor regale, orarul acestora fiind adesea nocturn. De multe ori aceştia erau repartizaţi şi în alte staţii mai mici unde trenul regal staţiona. Lor li se mai adăugau şi agenţi ai Siguranţei şi jandarmi, numărul total putând depăşi 100 de persoane.

Cei însărcinaţi cu securitatea suveranilor aveau misiuni clare şi prestabilite: Ministerul de Interne transmitea proceduri, diagrame de amplasare, cod vestimentar, în fapt, adevărate manuale de pază şi protecţie. Cu toate acestea, chiar şi agenţii cu importante de securitate încălcau, din curiozitate, dispoziţiile codului. Acest fapt îl aflăm dintr-o adresă emisă de Ministerul de Interne, în care se preciza că ofiţerii au fost surprinşi de şefii lor cu aparate de fotografiat cu care îl fotografiau pe rege; alteori ofiţerii de poliție stăteau pe peron şi se postau lângă vagoanele trenurilor regale privind indiscreţi la persoanele din interior[8]. Existau şi alte categorii de participanţi care încălcau protocolul: de multe ori, poliţia cerea supravegherea atentă a elevilor care aveau sarcini de la părinţi să înmâneze suveranilor petiţii[9].

GALERIE FOTO

Prefectul judetului Prahova asteptand la gara familia regala (1915)

Prefectul judetului Prahova asteptand la gara familia regala (1915)

Episodul republican şi întoarcerea trenului ca la Ploieşti

Timp de aproape şapte decenii, între 1872 şi 1938, trenul a fost mijlocul de deplasare favorit al familiei regale a României, iar spaţiul ploieştean a fost, fără îndoială, zona cea mai tranzitată de monarhi în călătoriile pe care aceştia le întreprind, în special din momentul stabilirii reşedinţei de vară la Sinaia, în munţii Carpaţi.

Din aceste considerente, întâmpinarea familiei domnitoare la gară a devenit un ritual aşa de bine întipărit în societatea prahoveană încât există şi un episod anecdotic cu privire la trecerea lui Carol I prin Gara Ploieşti. Pentru a face uitat episodul republican[10], locuitorii oraşului au devenit manifestanţi exuberanţi ai dragostei faţă de suveran; şi chiar dacă li s-a atras atenţia că manifestaţiile lor zgomotoase din timpul nopţii îl puteau deranja pe rege, ei au continuat cu la fel de mult zel. S-a întâmplat ca şi după ce problema tehnică a întoarcerii trenului ca la Ploieşti[11] să fie rezolvată, din obişnuinţă, un acar nu a schimbat macazul, iar trenul regal, în loc să ocolească gara, a ajuns la vechiul peron; aceasta, spre consternarea şefului de gară, silit să dea explicaţii. Vinovat era, desigur, acarul, pe care şeful de gară a dorit să-l concedieze. Regele s-a opus spunând că atât timp cât populaţia oraşului n-a fost deranjată spre a mă întâmpina, înseamnă că lucrurile merg bine. E tot ce îmi doream!”[12].Trenul regelui nu urma să treacă atunci prin gara Ploieştiului, dar chiar şi dacă a ajuns, dintr-o greşeală, suveranul a fost întâmpinat cu mult entuziasm; ploieştenii erau la datorie.

O schiţă a lui Caragiale satirizează obiceiurile oficialităţilor ploieştene

Ion Luca Caragiale abordează în scrierile sale şi acest aspect al trecerii suveranilor prin gara Ploieşti. În schiţa „25 de minute”, de pildă, scriitorul satirizează tocmai pregătirile oficialităţilor dintr-un orăşel Z. – îi zice el, dar putem identifica uşor spiritul Ploieştiului – unde vodăa fost ţinut în gară până a sosit şi soţia unui înalt funcţionar, ca să vorbească şi ea cu madame Carol;iar la protestul celor din opoziţie, care au sosit cu întârziere şi s-au plâns că erau persecutaţi, li s-a promis că anul viitor trenul domnesc va sta un ceas şi douăzeci şi cinci de minute... Surprinzător, Carol I evită băile de mulţime. Este tipul suveranului rezervat faţă de mulţimi şi elite, un prusac 100%; un comportament neobişnuit raportat la conducătorii anteriori ai statului. Şi, de asemenea, un comportament neînţeles de contemporanii dornici, în spiritul democraţiei, să , , stea de vorbă” cu el, cu regele. Avem, astfel, explicaţia literaturizării acestei atitudini în schiţa lui Caragiale.

Pe o distanţă de cinci decenii, presa prahoveană abundă în informaţii privind circulaţia trenului suveranilor prin Ploieşti spre Sinaia, „unde vor avea reşedinţa de vară”[13]. Numeroase articole prezintă deplasările acestora la inaugurarea diferitelor obiective edilitare sau feroviare în judeţul Prahova[14], precum şi călătoriile la Ploieşti, în 1903, ale principelui Carol, şi cele de la Slănic, din 1922 şi 1928, efectuate de prinţesa Elena şi fiul său, Mihai.

De la simplitatea şi sobrietatea lui Carol I la spectacolul din vremea lui Carol al II-lea; un notar din Ardeal aduce un cerb la gară, ca să îl arate regelui

În esenţa sa, în perioada interbelică, ceremonialul primirii suveranilor nu a suferit modificări majore; acest lucru se desprinde din presa vremii, care relatează despre întâmpinarea regelui Carol al II-lea la Sinaia, în 3 august 1930:„Pe peronul gării, frumos pavoazată în drapele şi flori, o mulţime imensă aştepta să-şi salute suveranul: Erau în frumoase costume naţionale delegaţii de săteni de pe Valea Prahovei conduse de primarii comunelor...”[15].Ca şi în trecut, suveranul era întâmpinat cu discursuri, cu muzică, iar de multe ori, fie la Sinaia, fie la Bucureşti, de membrii guvernului. Diferenţele veneau din alte parte: un contemporan considera, de pildă, măsurile de securitate, pentru Carol al II-lea, cu totul exagerate : „Părăsesc Sinaia pe răcoare la ora 8.20 minute dimineaţa cu trenul Carpaţi. De la mine şi până la gară numai sergenţi de oraş cu căştile lor coloniale... Gara era ocupată milităreşte. Peronul închis. Cu un tren special la ora 8 pleacă M.S. Regele la Bucureşti să asiste la serbările aviaţiei... Când mă gândesc la patriarhalele şi plinele de simplicitate plecări ale Regilor Carol I şi Ferdinand, îmi vine rău!”[16].

Alte diferenţe cât priveşte protocolul vin din însăşi structura regelului Carol al II-lea. În Arhivele Naţionale din Bucureşti se păstreză, astfel, o fotografie din anii ’30 care înfăţişează un cerb adus, de un notar clujean, pentru a-i fi arătat suveranului; un semn că fastul şi dorinţa de a-l epata pe rege prin prezentarea unor animale sau obiecte spectaculoase erau o regulă pentru epoca respectivă, după cum asemenea gesturi erau reprezentative şi pentru regimul de dictatură personală impus societăţii româneşti de Carol al II-lea. Urmaşul sobrului regele Carol I se comporta astfel ca un monarh oriental, adorând să fie aclamat de mulţimi şi să primească daruri de la instituţiile statului (cum a fost acela reprezentat de o hartă a ţării confecţionată pe o placă de aur de 16 kg).

Ultimul drum al suveranilor trece tot prin gara Ploieşti

Moartea suveranilor prilejuia şi ea ceremonialuri distincte, funebre, care aveau, de asemenea, strânsă legătură cu gara ploieşteană: astfel, la 16 septembrie 1914, trenul mortuar regal, transportând corpul lui Carol I, s-a oprit în gara Ploieşti, venind de la Sinaia, şi a fost întâmpinat de o „lume imensă care ocupa tot spaţiul dintre podurile gării şi până pe acoperişul morii”[17]. În 1927, la moartea regelui Ferdinand, ceremonialul s-a desfăşurat după acelaşi tipic, aşa cum reiese din ziarele vremii, care prezintă trecerea trenului mortuar de la Sinaia prin Gara Ploieşti, unde „cu mult înainte de sosirea trenului peroanele gării au fost înţesate cu mii şi mii de oameni... La orele 3 şi 12 minute trenul mortuar intră în staţie în sunetele muzicei care intonează ruga. Apoi în faţa vagonului mortuar se oficiază de către preoţii de pe peron o slujbă religioasă. Numeroase coroane ale autorităţilor şi instituţiunilor, printre cari se remarcă ale primăriei oraşului şi prefecturei de judeţ, sunt urcate în vagon. La orele 3 şi 25 de minute trenul se pune în mişcare, în acest moment regina îşi făcu apariţia la fereastra vagonului mortuar şi răspunse salutului dat de miile de oameni cari se aflau pe peronul gării’’[18]. Acest ceremonial s-a repetat în toate gările de pe traseul trenului până la Piteşti.

Oficialităţile ploieştene vor, nu vor, trebuie să vină la gară

Pe lângă ceremonialul adresat suveranilor, care presupunea o mobilizare importantă a instituţiilor de stat, a existat şi un ceremonial de amploare mai redusă, dedicat membrilor guvernului, unor oficiali străini, personalităţilor societăţii româneşti sau participanţilor la diferite acţiuni, congrese culturale; în cazul acestora, muzica, steagurile, florile sau măsurile de securitate erau opţionale.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, prezenţa în gara oraşului devenise frecventă pentru oficialităţi, obligate ca, la ore din cele mai diverse, să vină şi să salute miniştrii sau prim-miniştrii al căror tren trecea pe la Ploieşti. Fişa postului de prefect cerea, de pildă, ca acesta să fie prezent la gară la sosirea trenurilor cu vagoane ministeriale. Şi, deşi putea fi interpretată ca o oportunitate (oamenii politici ai judeţului puteau să ceară sfaturi şi sprijin de la cei aflaţi mai sus în ierarhie), misiunea se putea încheia uneori şi neplăcut: aşa a fost cazul episodului în care N.P. Răşcanu, prefectul judeţului Prahova, aflând că primul ministru P.P. Carp a sosit în gară venind de la Sinaia (şi că aşteaptă două ore pentru a pleca cu un tren spre Moldova), s-a dus pe peronul unde acesta se plimba. S-a prezentat şefului guvernului, însă acesta l-a admonestat, solicitându-i să nu mai vină nechemat[19].

Oamenii vor să-i atingă pe politicienii timpului; iar la restaurantul gării din Ploieşti discută paşnic politică reprezentanţii celor trei curente din oraş

Ceremonialurile acestea secundare au un caracter, cumva, mai democratic, mai apropiat de gustul unei populaţii obişnuite cu ritualurile religioase – de atingere a veşmintelor preoţilor, a icoanelor făcătoare de minuni –, care dezvoltă acelaşi tip de comportament tactil şi faţă de liderii politici. Ziarul „Viaţa Liberală” din Ploieşti descria, astfel, primirea ministrului Take Ionescu în gara oraşului, în 1910: „la sosirea trenului, cele două grupuri de susţinători s-au repezit la vagonul în care era şeful. Fluturare de batiste, urale, pălării în vânt, strângeri de mâini, înghesuială...”[20]. O clasă de oameni politici mai accesibili decât suveranii şi, evident, mult mai dornici şi mai sensibili la adulaţia mulţimii; iar acest lucru era facilitat şi de lipsa de stricteţe a protocolului de securitate (sau de absenţa lui, care, în câteva rânduri, a periclitat viaţa politicienilor). Ne amintim, de pildă, cazul asasinării, în 1933, într-una din gările vecine Ploieştiului, la Sinaia, a primului ministru I.G. Duca; gara a devenit atunci un spaţiu al răfuielilor politice, cu consecinţe excesive. Evenimentul s-a produs, astfel, „într-o gară ticsită de lume unde Nicolae Constantinescu a aruncat arma, a încrucişat braţele şi a aşteptat să fie arestat. A trebuit să aibă răbdare: gara se golise. Pe peronul crimei nu rămăseseră decât trupul scăldat în sânge al victimei... Lumea se refugiase în sălile de aşteptare”[21]. În 1936, în aceeaşi gară, studenţii legionari din Bucureşti, aflaţi în drum spre Târgu Mureş, au vandalizat placa de pe zidul gării, care comemora tragicul sfârşit al primului-ministru. Din fericire, în cazul şefilor de stat care treceau prin gările noastre, n-au avut niciodată loc asemenea scăpări în „dispozitivul de securitate”. Măsurile de siguranţă erau excepţionale: totul era controlat la sânge, iar persoanele dubioase, anarhiştii, comuniştii, supuşii străini, erau arestaţi şi ţinuţi în secţiile de poliţie până la plecarea trenului, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia vizitei şefului statului polonez, mareşalul Pildsuski, în 1922, când autorităţile de la Ploieşti au fost alarmate de informaţiile privind o tentativă de asasinat a acestuia.

Gara din Ploieşti mai prezintă o particularitate: deşi spaţiul ei e folosit de partidele politice drept tribună ocazională de unde se transmit mesaje către alegători, raportul putere-opoziţie este unul civilizat, în sensul lipsei unei ocupări exclusiviste şi al revendicării teritoriului gării de către o grupare; sau a împiedicării de către putere, prin orice mijloace, a exercitării ocazionale a activităţilor politice. Ploieştiul are chiar o antinomie frapantă comparativ cu alte oraşe: în spaţiul gării locuieşte, între anii 1882-1920, militantul socialist Constantin Dobrogeanu-Gherea, care, în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi zonă, administrează cel mai apreciat restaurant al oraşului. Mai mult: în vecinătatea gării se află cartierul exclusivist al reprezentanţilor principalelor două partide politice din oraş. Aşa că, paradoxal, reprezentanţii unor curente politice antagonice – liberal, conservator, socialist – se întâlnesc şi discută politică în restaurantul socialistului.

Suveranii străini trec şi ei prin Ploieşti; iar oraşul ajunge, prin intermediul căii ferate, în centrul atenţiei lumii

Poate cel mai elocvent tip de ceremonial care întăreşte ideea gării ca tribună politică este acela de întâmpinare a suveranilor altor state europene. Amprenta asupra spectatorilor citadini este, fără îndoială, una cu mare încărcătură emoţională: ploieştenii conştientizează că se află măcar pentru o scurtă perioadă de timp în preajma oamenilor care fac istoria. Într-un spaţiu unde cotidianul banal este regula seculară a vieţii locuitorilor, se produc astfel de evenimente care plasează aşezarea în centrul atenţiei lumii, iar ei devin părtaşi importanţi ai acestei întâmplări. Şi totul se datorează căii ferate şi gării – poarta, spaţiul de tranziţie şi de întâmpinare a actorilor principali ai cursului istoriei contemporane lor. Deşi mesajul discursurilor este unul de curtoazie – aşa cum o cer regulile diplomaţiei şi înaltul rang al suevranilor, şi deşi evenimentele se caracterizează printr-un grad ridicat de formalism, ele impresionează participanţii, deşi, în majoritate, aceştia nu cunosc limbile în care sunt rostite alocuţiunile. Pentru ploieşteni altceva e însă important: contează că au fost acolo; că au văzut; că au auzit.

Ţarul Alexandru al II-lea, în 1877, la Ploieşti; mulţimea îl primeşte cu urale

Primul astfel de eveniment găzduit de gara ploieşteană – ocazionat de declanşarea războiului ruso-româno-turc din 1877-1878 – a fost sosirea ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei şi a Marelui Duce Nicolae, în luna mai 1877; iar oraşul s-a transformat într-un centru politic de importanţă mondială, aşa după cum aprecia istoricul Nicolae Iorga. În vederea acestui eveniment, prefectul de Prahova adresa o telegramă preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie Prahova: „Domnule Preşedinte, Mercuri, 25 corent, la orele 8 p.m. va sosi în gara acestui oraş Majestatea Sea Imperatorele tutulor Rusiilor. Sunteţi cu onore invitat ca împreună cu d-nii membri ai acestei camere să bine-voiţi a ve afla şi d-voastră la gară întru întâmpinarea Majestăţii Sele. Ţinuta va fi de rigoare”[22].O fotografie dintr-un ziar local ne înfăţişează Gara Ploieşti la 1877, decorată cu flori şi plină de steaguri fluturând în vânt, la care se adaugă şi o mulţime nerăbdătoare să-l vadă pe ţar. La ora 19.15, în ziua stabilită, trenul imperial intra în gară în uralele locuitorilor şi ale regimentelor ruseşti.

 Se desfăşura un întreg ceremonial al regalităţii, rezervat până nu demult doar curtenilor şi aristocraţiei, la care ploieşteanul anului 1877, asistă cu uimire şi mândrie. El vede cum însuşi ţarul se duce la gară pe 28 mai, ca să-l întâmpine pe domnitorul Carol, venit la Ploieşti ca să întoarcă protocolar vizita pe care ţarul o făcuse la Bucureşti cu câteva zile mai devreme. Impactul asupra populaţiei a fost enorm, pentru că aceasta , , încă din vremuri apuse era obişnuită cu un alt tratament pentru conducătorii ei de stat şi care acum înţelegea ce schimbare radicală se produsese şi ce poziţie ocupa principele din casa de Hohenzollern chiar faţă de cei mai puternici suverani”[23]. Nu mai puţin de nouă astfel de ceremonii s-au desfăşurat la gară pe durata şederii ţarului în localitate. Pe 8 iunie, Marele Duce a părăsit oraşul cu o parte din soldaţi, aproape paralizând circulaţia trenurilor din acea zi, întrucât „vagoanele erau înşirate pe toate liniile din peronul gării şi până la linia Predealului”[24]. Pe 10 iunie 1877, a plecat şi ţarul către liniile frontului din Bulgaria.

„Uneori nimeni nu voia să mai iasă la corvezile primirilor şi petrecerilor la gară”

În urma vizitei, ploieştenii au rămas cu cel puţin două amintiri: una plăcută – marele bal dat în saloanele prefecturii de ofiţerii ruşi, în frunte cu ţarul şi Marele Duce, în cinstea gazdelor, eveniment despre care s-a vorbit mult timp în societatea ploieşteană – şi una mai puţin plăcută, descrisă de un ziar local (chiar dacă din perioada interbelică): „Orăşenii cu vază sufereau mult de pe urma înaltului oaspe, căci la fiecare înalt personagiu care venea sau pleca din oraş trebuia să fie în gară pentru a îndeplini datoriile gazdei. Uneori nimeni nu voia să mai iasă la corvezile primirilor şi petrecerilor la gară, şi poliţia se vedea silită să aresteze şi să ţină sechestraţi pe oamenii cu vază spre a-i avea în gară la sosirea sau plecarea trenurilor cu oaspeţi. Era adevărată vânătoare de oameni!”[25].Progresul avea, aşadar, şi părţi amare: nu a fost uşor ca pe 8 decembrie, pe un ger năpraznic, să stai la gară, după orele 22:00, să saluţi trenul care-l ducea pe ţar înapoi la Petersburg, iar trenul să nu oprească...[26].

Uniforma de husar ungur a împăratului Franz Iosef a indispus publicul ploieştean prezent la gară

Un alt personaj de rang imperial care avea să treacă prin gara Ploieşti la 18 septembrie 1896 a fost împăratul Austro-Ungariei, Franz Iosef; cu prilejul inaugurării canalului navigabil al Dunării de la Porţile de Fier, acesta vizitase şi România. La plecarea împăratului a fost pregătit un tren special pentru ruta Bucureşti-Sinaia, iar toate gările de pe traseu au fost împodobite cu flori şi drapele, iar cetăţeni de toate categoriile sociale au fost mobilizaţi să ureze bun venit celor doi suverani[27].

În drumul spre reşedinţa regelui Carol I de la Sinaia, trenul, venit de la Bucureşti, a staţionat pentru a întoarce ca la Ploieşti, prilej care a obligat autorităţile locale să organizeze o ceremonie de întâmpinare. Prefectul şi primarul au rostit mesaje de bun venit, iar împăratul a trecut în revistă soldaţii Regimentului 7 Dorobanţi, înşiraţi de-a lungul liniei. Franz Iosef „purta uniforma de husar ungur, fapt care a produs indispoziţie la autorităţile şi publicul ploieştean. Nu a fost entuziasm căci în afară de urale, care au urmat cântării imnului austriac, nu a fost nici o exteriorizare de entuziasm”[28].

Istoria a mai consemnat şi vizitele la Ploieşti, în acelaşi an, a unor prinţi moştenitori care n-au apucat să mai domnească: Konprinţul Germaniei şi cel al Austro-Ungariei. Astfel, în aprilie 1909, pe linia relaţiilor strânse dintre Puterile Centrale şi România, Konprinţul german Friedrich Wilhelm a venit în România. Vizita a fost ocazionată de împlinirea vârstei de 70 de ani de către regele Carol I, căruia i-a fost acordat gradul cel mai înalt în armata germană, iar acesta s-a declarat „foarte fericit şi nespus de surprins”[29].Cu această ocazie, oaspetele german, însoţit de prinţii moştenitori Ferdinand şi Maria, a vizitat, la 8 aprilie 1909, câteva localităţi. Peste tot au fost primiţi cu fast în gări de mulţimi care i-au aplaudat frenetic. Pe 27 iunie, cu acelaşi fast, s-a desfăşurat şi vizita lui Franz Ferdinand, prinţul moşternitor al Austro-Ungariei[30].

Au existat însă şi vizite private ale unor monarhi în România; şi, deşi aceştia au impus şi dorit o anumită discreţie, rangul înalt pe care îl deţineau a impus un protocol de primire la cel mai înalt nivel, chiar dacă mai restrâns decât cel desfăşurat în cazul unei vizite oficiale[31]. Acesta este şi cazul vizitei din 1910 a regelui Suediei, Gustav al V-lea; suveranul vine din Germania, se opreşte la Viena, de unde călătoreşte cu Orient Expressul spre Sinaia, unde va petrece câteva zile. Protocolul de primire este discret şi intim, şi datorită legăturilor de rudenie cu familia regală a României[32].În perioada interbelică, acest gen de evenimente a fost mult mai redus ca frecvenţă la Ploieşti, documentele consemnând numai vizitele prinţilor moştenitori ai Japoniei, Suediei şi Greciei. Ceremoniile au fost mai restrânse sau au lipsit, o explicaţie fiind aceea că trenul nu mai staţiona aici, ele desfăşurându-se, în special, în gara regală de la Sinaia sau la Bucureşti; în plus, călătoria cu trenul a început să fie concurată, încet, încet, de aceea cu automobilul.

Protocolul

Întâmpinarea la gară a oficialilor se desfăşoară în toate perioadele după aceleaşi tipare, iar publicul este compus din trei categorii: funcţionarii statului, elita oraşului (cu precădere cea politică şi economică) şi o parte a populaţiei oraşului. La rândul său, primul grup este compus din oficialităţi ale judeţului şi oraşului, soţiile şi copiii lor, înalţi funcţionari, numeroşi funcţionari mijlocii împreună cu soţiile, poliţişti, militari, ţărani, elevi chemaţi pentru a ovaţiona. Mobilizarea funcţionarilor statului din provincie este rezultatul unor proceduri transmise pe cale ierarhică de administraţia centrală către cea locală, care le execută cu stricteţe. Participarea funcţionarilor este totală, întrucât profită de ziua liberă prilejuită de eveniment. A doua categorie, cea a elitei economice, participă din dorinţa de a fi văzută şi de a-şi promova afacerile (cu scopul primirii unor comenzi) în faţa înalţilor reprezentanţi ai statului. Lor li se mai adaugă o mulţime curioasă, care, anterior apariţiei căilor ferate, fusese exclusă de la acest spectacol rezervat doar elitelor şi militarilor. Capacitatea gării face ca numărul participanţilor la ceremonial să nu poată depăşi, la Bucureşti, 3.000-5.000 oameni, iar la Ploieşti, 2-3.000 de persoane. Totuşi, de multe ori, curioşii încalcă regulile şi se înşiră pe lângă linia ferată pentru a vedea măcar de la distanţă evenimentul, cu riscul de a se accidenta din neatenţie. Muzica militară este nelipsită, la fel şi batalioanele care dau onorul înalţilor oaspeţi.

Există, se înţelege, şi un cod vestimentar pentru astfel de evenimente. Costumaţia celor prezenţi este adecvată evenimentelor, fiind în majoritate cazonă: şefii de stat sunt îmbrăcaţi în uniforme pline de decoraţii, şi doar în cazul vizitelor private ţinuta este civilă[33]; membrii guvernului, ai reprezentanţelor diplomatice, înalţii funcţionari poartă costume în special de culoare neagră, croite la Paris, Viena sau Berlin, pe care se află prinse decoraţii strălucitoare, în timp ce funcţionarii mijlocii, soţiile acestora, o parte a elitei locale, în special doamnele, atunci când nu poartă rochiile şi costumele comandate la Paris, vin îmbrăcate, ca şi ţăranii, în costume naţionale. Complexul provincial, al est europeanului, face ca, prin această expoziţie epatantă de ţinute, gara să devină un spaţiu antitetic al tendinţelor haute couture sau retro. În cazul ceremoniilor funerare, aşa cum a fost cazul înmormântării reginei Maria, în 1938, codul impunea următoarea ţinută de doliu, după cum consemnează documentele vremii: bărbaţii în costum negru, frac, cravată albă, mănuşi negre, decoraţii, magistraţii în robă, ofiţerii în ţinută de front cu brasard negru, iar doamnele în rochii negre cu voal de crepe[34].

Pregătirea unui astfel de ceremonial de primire este pentru autorităţi o obligaţie care presupune un set clar de proceduri elaborate şi actualizate de autorităţile centrale şi transmise ulterior celor locale, cu indicaţia de a fi respectate strict: se anunţă reprezentanţii instituţiilor de stat care sunt obligaţi să participe la gară (şcoli, administraţie publică, armată, cler, funcţionari ai statului – sunt cel puţin 36 de categorii de instituţii reprezentate[35]), elitele profesionale şi economice ale localităţii; se stabilesc locurile unde stau delegaţiile, ce trebuie să facă fiecare, cine îi salută şi îi conduce pe oaspeţi, ce imnuri de stat sau melodii intonează fanfara militară. Un astfel de protocol al garnizoanei din Ploieşti, datând din perioada interbelică, specifica următoarele norme pentru evenimente naţionale sau locale: sosirea autorităţilor înainte de ora fixată; prefectul judeţului, primarul oraşului şi şeful garnizoanei militare sosesc împreună; dacă unul lipseşte îi anunţă pe colegii săi, iar locţiitorul îi aşteaptă la locul ceremoniei; şeful garnizoanei stă la mijloc, încadrat de ceilalţi doi, oamenii de rând sunt verificaţi pe baza carnetelor de identitate şi aşezaţi în spaţiile rezervate publicului, care, de obicei, sunt în planurile cele mai depărtate; soţiile şi familiile înalţilor funcţionari, membrii elitei locale ocupă, de asemenea, locuri prestabilite, iar fanfara, drapelele, trupele au propria poziţionare[36]. O atenţie sporită se acordă jurnaliştilor, fotografilor şi operatorilor de cinematografie, care trebuie neapărat să consemneze evenimentul. Ei sunt instruiţi de şeful poliţiei în legătură cu locurile pe care trebuie să le ocupe, iar dacă sunt îmbrăcaţi neadecvat sunt obligaţi să se conformeze, adoptând costumul negru, aşa cum impune protocolul[37].

 

Note


[1]Groşescu Ioan, Mahalalele Ploieştiului, Ploieşti, Editura Karta-Graphic, 2008, p. 84.

[2]Dick de Lonlay, En Bulgarie. 1877-1878. Ploiesti-Matchine-Sistova-Tîrnova-Kezanlyk. Souvenirs de guerre et de voyage, Paris, 1883, pp. 49-50.

[3]Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Prahova (în continuare se va cita S.J.A.N. Prahova), fond Poliţia Gării Ploieşti Sud, dos. 437/1936, f.110.

[4]S.J.A.N. Prahova, fond Poliţia Gării Ploieşti Sud, dos 2/1934, ff. 19-52.

[5]Pentru vagoanele CFR la clasa I se folosea culoarea oliv, pentru clasa a II-a, verde, şi pentru clasa a III-a, cafeniu.

[6]S.J.A.N.Prahova, fond Inspectoratul judeţean Prahova al Ministerului de Interne, dosar 3/1922, f 21, .26.

[7]Ibidem, f.17.

[8]S.J.A.N.Prahova, fond Poliţia Gării Ploieşti Sud, dosar 43/1937, f.150.

[9]Ibidem, f.152.

[10]În 1870, sub impulsul războiului franco-prusac, din simpatie pentru Franţa, câţiva ploieşteni au declarat că oraşul a devenit republică şi că nu mai recunosc pe domnitorul de origine germană, Carol de Hohenzollern, dezarmând poliţia etc. A doua zi, intervenţia armatei a abolit republica de la Ploieşti, care avea să devină subiect de comedie. Conducătorul acestei mişcări avea să devină peste ani aghiotantul regelui Carol de Hohenzollern.

[11]Linia care lega Muntenia de Ardeal a fost construită mai târziu, iar trenurile de la Bucureşti, ca să-şi continue drumul spre Ardeal, erau nevoite să schimbe locomotiva la Ploieşti. Schimbarea de locomotivă îi dezorienta pe călători, care aveau impresia că trenul se întoarce spre Bucureşti; de aici expresia „a întoarce trenul ca la Ploieşti”. Problema a fost rezolvată prin conectarea directă a liniei care ocolea gara Ploieşti fără a mai fi nevoie să se întoarcă trenul. Legenda spune, de altfel, că însuşi Carol ar fi insistat pentru crearea unei linii care să ocolească Ploieştiul; şi asta dintr-un motiv foarte simplu: din pricina episodului republican, monarhul nu mai avea la inimă oraşul.

[12]„Săptămâna CFR”, an IV, nr. 59, 1944, p. 4.

[13]„Democratul”, an XXIII, nr. 1546, 24 iunie 1899, p. 2.

[14]Presa vremii mediatizează o serie întreagă de evenimente, începând de la inaugurarea liniei Ploieşti-Predeal, a castelului Peleş, a Monumentului Vânătorilor de pe bulevardul Independenţei din Ploieşti etc.

[15]„Dreptatea”, an IV, nr. 844, 3 august 1930, p. 4.

[16]Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. I, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1998, p. 415.

[17]Carol-Nicolae Debie, O cronică ploieşteană 1825-1974, Cartea III, Ploieşti, Editura Ploieşti Mileniul III, p. 91.

[18]„Informatorul” , an I, nr. 26, 1 august 1927, p. 4.

[19]C. Păcurariu, Câteva amintiri despre C.Dobrogeanu-Gherea, Bucureşti, 1936, p. 25.

[20]„Viaţa liberală”, anul I, nr. 13, 4 iulie 1910, p. 1.

[21]Grigore Gafencu, Însemnări Politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 314.

[22]S.J.A.N. Prahova, fond Camera de Comerţ şi Industrie, dosar 2/1877, f.4.

[23]Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 170.

[24]Ibidem, p. 104.

[25]„Revista Ploieştilor”, nr. 13, martie 1928, p .2.

[26]Carol-Nicolae Debie, op. cit., p. 106, 107.

[27]Ioan Scurtu, Istoria României în timpul celor patru regi. Carol I, vol. I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 169.

[28]Ibidem, p. 238.

[29]Ion Bulei, Viaţa în vremea lui Carol I, Bucureşti, Editura Tritonic, 2005, p. 219.

[30]Ion Bulei, op.cit., p. 220.

[31]Aşa este şi cazul vizitei din 1910 a regelui Suediei, Gustav al V-lea. Acesta vine din Germania, se opreşte la Viena, de unde călătoreşte cu Orient Express-ul spre Sinaia, unde va petrece câteva zile. Protocolul de primire este discret, discret şi intim, şi datorită legăturilor de rudenie cu familia regală a României ( George Cristea, Regi şi diplomaţi suedezi în spaţiul românesc (secolele XVII-XX), Cluj-Napoca, Academia Română, 2007, p. 217, 218).

[32]Vezi George Cristea, Regi şi diplomaţi suedezi..., pp. 217-218.

[33]În 1910, regele Suediei, Gustav al V-lea, soseşte în România cu Orient Expressul, afişând o ţinută simplă: pardesiu pestriţ, costum de primăvară dungat, baston şi pălărie de fetru.

[34]S.J.A.N. Prahova, Fond Inspectoratul Judeţean Prahova al Ministerului de Interne, dosar 35/1938, f. 86.

[35]S.J.A.N. Prahova, fond Liceul Sfinţii Petru şi Pavel, dosar 1/1938 , f. 195.

[36]Ibidem, ff. 191-195.

[37]S.J.A.N. Prahova, fond Inspectoratul Judeţean Prahova al Ministerului de Interne, dosar 43/1937, f. 152.