Pitești, locul în care doar sinuciderea era o binecuvântare

“Nimănui nu-i este îngăduit să uite că între 1949 și 1952 s-a desfășurat în România “experiența” pe care am încercat s-o descriem și că, dintr-un arhipelag al ororii, una dintre cele mai odioase insule s-a numit Pitești.” (Virgil Ierunca) 

Inițial, fenomenul Pitești și ororile petrecute acolo, care puteau fi oricând trecute într-o antologie a sadismului universal, au fost puse pe seama legionarilor conduși de Horia Sima. După guvernul de la Viena și plecarea lui Sima, scenariul a fost acela că el ar fi ordonat toate aceste operațiuni. Nimic adevărat. Vinovați sunt autoritățile comuniste conduse și de generalul Nikolski, cât și deținuți conduși de “celebrul” Eugen Țurcanu. Poemul pedagogic al lui Makarenko a fost deviza acestui experiment: distrugerea individului și obligarea ca la rândul său, să devină torționar pentru ceilalți deținuți. În acest fel, toți erau vinovați, deci nici o victimă. “Pitești” este de fapt o lecție pentru generațiile viitoare. Un aspect care a fost ignorat de către Occident, torturi despre care scriitorul francez Malraux scria că nu ar fi posibile. Un episod al epopeei concentraționare ale veacului al XX-lea, despre care încă se pot spune multe. 

“Distrugerea biologică a adversarului nu mai satisface, nu mai convine sau poate nu mai rentează. Dărâmarea personalității victimei este mai tentantă și mai folositoare. Uciderea valorilor umane, reducerea la o treaptă de animalizare totală, o “dezumanizare” definitivă. Transformarea omului într-o pastă docilă, maleabilă, supusă tuturor capriciilor dresorului. Un robot. Când între o bucată de fier supus modelării și un om supus experimentului psihologic nu există nici o diferență, fierului și omului i se pot aplica aceleași metode de lucru pentru atingerea scopului urmărit.” (Dumitru Bacu)

“Deținuții, în pielea goală, au fost obligați să se întindă pe culoar direct pe ciment și, timp de peste o jumătate de oră, au fost bătuți, așa cum se toacă bucăți de carne, de către gardieni înarmați cu răngi de fier și cu bâte. După care, trupurile lor însângerate au fost târâte înapoi în celulă și puse la dispoziția reeducatorilor care asistaseră la spectacol. Reeducarea putea să înceapă...” Putem spune că acesta a fost prologul reeducării care a purtat numele de „Fenomenul Pitești”.

“Una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră. Deținuți torturați cu un sadism de-a dreptul extravagant, torționarii lor impunându-le să tortureze la rândul lor, ca să li se conteste însăși calitatea de victime. În ultima fază, nefericiți sunt constrânși să-și tortureze cei mai buni prieteni, ca dovadă a convertirii lor lăuntrice. Toată lumea a fost torturată, toată lumea a torturat. Cei morți acolo și cei care au supraviețuit au fost privați până și de propria lor nefericire.” (Francois Furet)

Mărturiile pe care le regăsim, întipărite în paginile autorilor Virgil Ierunca și Dumitru Bacu, sunt terifiante și ne dau prilejul să ne gândim foarte bine la ce s-a întâmplat cu adevărat acolo: „Tortura nu consta, bineînțeles, din bătăi. Bătăi au fost totdeauna la Securitate. Și nu numai bătăi. Au fost puși oameni la rotativă, li s-au răsucit mâinile, au fost bătuți la tălpi, până când nu mai puteau pune piciorul pe pământ.” Anatomia torturii pe care și-o imagina M. Foucault nu se compară cu ce s-a întâmplat în acest arhipelag al ororii. „Noaptea puteai dormi, e drept, dar numai pe spate, complet gol, cu mâinile întinse deasupra păturii. Iar dacă, prin somn, făceai vreo mișcare sau încercai să te întorci pe o parte, erai lovit direct în cap cu bâta de un reeducator care era de planton.”

A fost practicată toată gama torturilor: de la diferitele părți ale corpului arse cu țigara, necrozarea feselor deținuților și căderea cărnii de pe ei precum carnea de pe leproși. Alții au mâncat gamele de fecale și, după ce o vomau, li se înfunda voma pe gât. Un alt moment de care își amintește Dumitru Bacu este acela al unui deținut, care era băgat cu capul într-o vană cu apă și lăsat acolo până aproape să se înece. Când era pe punctul să se întâmple asta, reeducatorii îl scoteau să tragă puțin aer. Această practică i s-a întipărit în subconștient, astfel încât ajunsese ca în fiecare dimineața să-și îndese el singur capul în vana cu apă, sub râsetele copioase ale reeducatorilor.

În noaptea Învierii din anul 1950, deținuții în faza de reeducare de la Pitești, erau obligați să treacă prin fața unui „preot”, să-i sărute falusul și să strige în gura mare „Hristos a înviat!” Preasfânta Născătoare de Dumnezeu era numită „marea curvă”, iar Iisus Hristos „idiotul care a murit pe cruce”, textul original fiind reabilitat complet în manieră pornografică și regizat de Eugen Țurcanu.

Sinucideri au fost nenumărate la Pitești, unii încercau să-și sfâșie arterele cu dinții, alții să sară din paturi direct în cap pe podeaua celulei și sperau că astfel li se va curma chinul. Un student de la Facultatea de Teologie din Timișoara, după încercarea eșuată de a-și tăia venele, a profitat de faptul că în celulă a fost adusă o oală cu ciorbă de fasole și a sărit de la etaj cu capul direct în hârdăul din care ieșeau aburii. Spera să aibă arsuri de gradul I, dar nu a avut decât de gradul III. Ca răsplată, a fost snopit în bătaie până și-a scuipat plămânii. Pe un altul, Dumitru Bacu îl găsește la închisoarea Gherla și nu-l recunoaște. Mergea la baie, iar acesta observă urme ciudate pe spate, niște brazde care aminteau de reeducarea de la Pitești, iar în loc de fese avea doar niște scobituri.

Sursă foto CNSAS

„La Piteşti se acţiona asupra esenţei, nu asupra formelor exterioare. Respectiv, dacă tu pui preţ pe sinceritate, pe prietenie, îţi iubeşti mama sau crezi că ai face orice pentru iubita ta, cei care au făcut Piteştiul te-ar fi atacat exact în aceste lucruri. Pe de altă parte, ţi-aş spune că oamenii care au trecut prin Piteşti şi prin nişte suferinţe pe care noi nu avem cum să le pricepem sunt astăzi persoane cu totul deosebite şi carismatice, şi aş face în aşa fel încât să cunoşti măcar unul dintre ei, fiindcă ştiu că ai deveni, la rândul tău, un om mai bun. (…)” (Alin Mureșan)

 Bibliografie

● Ierunca, Virgil Fenomenul Pitești, Editura Humanitas, București, 2013.

● Bacu, Dumitru Pitești. La Buchenwald se murea mai ușor, Editura Atlantida, București, 1991.

● Mureșan, Alin Pitești. Cronica unei sinucideri asistate, Editura Polirom, Iași, 2011.