Autor 2022 vizualizări


În toamna lui 1940, britanicii răman singuri împotriva Germaniei naziste. Pierderile sunt enorme, ajungând la 500 de piloţi şi 1500 de aeronave. Cu toate acestea, aveau să primească ajutor de la alte ţări, printre salvatori numărându-se şi câteva sute de piloţi norvegieni şi personal de zbor.

Pe 1 iulie 1943, pilotul de vânătoare Svein Heglund se afla într-un zbor de recunoaştere obişnuit, în nordul strâmtorii Calais. La scurt timp însă dă ordin piloţilor aflaţi sub comanda sa să-l însoţească în plonjon pentru a ataca două avioane de luptă tip Focke-Wulf 190 care zburau sub ei. După ce săvârşeşte manevra, îşi pierde din vizor camarazii şi se ocupă el înşuşi de ambele avioane pe care le doboară. Atacul îl poartă în spaţiul aerian controlat de germani şi este pe cale să rămână fără muniţie. Urmărit de un alt Focke-Wulf, face piruete în aer şi masca de oxigen îi sare pur şi simplu de pe faţă. Ar fi nevoie de un miracol.

Forţele aeriene norvegiene îşi primiseră “botezul” de foc cu trei ani mai devreme, deasupra capitalei Oslo. Cinci avioane de tip Gladiator s-au confruntat cu bombardiere germane într-o acţiune mai degrabă nesăbuită decât raţională. În ciuda şanselor minime, toţi piloţii norvegieni au supravieţuit întâlnirii cu germanii, ceea ce a reprezentat şi o victorie morală dacă ne gândim că au şi doborât  patru aeronave inamice. Deasupra Norvegiei nu s-a mai întâmplat nimic, dar în schimb militarii norvegieni au fost fost încorporaţi în escadrilele de aviaţie aflate sub comanda forţelor britanice. Tineri norvegieni care nu ştiau mai nimic despre acest domeniu au venit în tabăra de pregătire supranumită “Mica Norvegie” din Canada, unde au fost instruiţi de piloţi care la rândul lor sosiseră acolo abia cu câteva luni în urmă, majoritatea cu o experientă de zbor nu prea bogată. De acolo au pornit spre Islanda, Scoţia şi Anglia. “Mica Norvegie” se umpluse încă de la început, dar nu existau cu adevărat rezerve pregătite pentru acţiunile de deasupra Canalului Mânecii şi Oceanului Atlantic care trebuiau iniţiate în primăvara lui 1941. Cu toate acestea, în aprilie a sosit  în Islanda escadrila norvegiană 330, care includea monomotoare de tip Northrop şi hidroavioane de tip Catalina, cu misiunea de a iscodi submarinele germane şi de a escorta convoaiele de la cele trei baze din insulă:Reykjavik, Akureyri şi Budareyri.

În septembrie devine operaţională prima escadrilă de luptă 331, cu sediul în Sjaebrae, insulele Orkney, care a fost echipată cu avioane Spitfire. Pilotii norvegieni şi-au dat seama abia atunci că britanicii nu aveau de gând să-i lase în postura de rezerve. Autorităţile britanice şi cele norvegiene nu cad însă de acord asupra modului de folosire a personalului aerian. Disputa provine de la ideea cum că ar fi fost mai bine ca norvegienii să îşi creeze propriile escadrile şi ca piloţii să fie “păstraţi” pentru acţiunile propriei ţări. La rândul lor, aceştia nu au niciun fel de dubii şi dimpotrivă, vor să fie aruncaţi în război imediat, chiar acolo unde au loc bătăliile.

În aprilie 1942, escadrila 331 primeşte ordin să se mute în sudul Angliei, la North Weald. În mai are loc prima confruntare aeriană deasupra canalului, soldată cu un avion inamic doborât, unul lovit şi fără pierderi proprii. Pe 19 iunie se mută aici şi cea de-a doua escadrilă norvegiană înfiintată, 332, tot de avioane Spitfire. În aceeaşi zi, 331 pleaca impreună cu escadrila 222 într-o misiune de recunoaştere, pentru a detecta posibile atacuri asupra navelor din zonă. 331 zboară “la bord”, adică puţin deasupra nivelului apei, până la Nieuwpoort în Belgia şi apoi puţin mai la nord, spre Olanda. 222 este la înălţime şi cercetează. În curând descoperă un trauler înarmat şi un vas cu tunuri antiaeriene. Escadrila 331 se ridică în fortă cu 500 de metri şi cu viteză maximă plonjează pentru a ataca cele două ambarcaţiuni, în timp ce gloanţele şi grenadele şuieră prin aer. Avioanele trag puternic în lateral şi piloţii le manevrează cu greu pentru a nu se ciocni de nave. Apoi escadrila se întoarce către vest pentru a evita tunurile, dar trebuie să se întoarcă pentru a apăra escadrila 222 care este atacată de şase Focke-Wulf. Sosesc şi mai multe avioane inamice, iar cele două escadrile aliate se încrâncenează într-o luptă mortală împotriva germanilor.

Unul dintre avioanele din 331 plonjează în flăcări spre mare, urmat de un altul. Nu vor fi singurii norvegieni sortiţi pieirii. Cei mai norocoşi reuşesc să-şi desfacă la timp paraşutele şi cad în canal. Alţi piloţi norvegieni înaintează către teritoriul francez şi sunt ori capturaţi, ori salvaţi de mişcarea de rezistenţă. Ultimii se îndreaptă spre Marea Britanie unde continuă luptele. In “Mica Norvegie” se recruteaza acum atât de mulţi piloţi şi personal auxiliar, încât nici nu mai este loc pentru toată lumea în escadrilele norvegiene, prin urmare o parte se reorientează către serviciul în cadrul escadrilelor britanice sau în subordinea bombardierului 76.

Forţele Regale Britanice nu puneau oricum mare preţ pe provenienţa piloţilor. Toţi erau pioni pe o tablă de şah care trebuia pregătită cu minuţiozitate;forţele trebuiau distribuite cu precizie înainte de marele ‘spectacol’ din august 1942. Era nevoie ca 6100 de oameni să ocupe oraşul de coastă francez Dieppe, pentru a testa spiritele înainte de ziua Z. Escadrilelor 331 şi 332 li sa ordonat să zboare la baza aeriană manston la nord-est de Kent.

Raidul de la Dieppe se va dovedi un dezastru total. Dintre cei 6100 de soldaţi debarcaţi, 1000 sunt ucişi, 600 răniţi şi 1900 luaţi prizonieri. Piloţii norvegieni rezistă totuşi onorabil. Doborând undeva între 11 şi 16 avioane inamice, eforturile din partea 331 şi 332, numite de acum înainte “Aripa Norvegiană”, sunt printre cele mai remarcabile din toată operaţiunea. Echipajul care controla misiunea norvegiană reuşeşte chiar să doboare un record al Forţelor Regale Aeriene, reuşind să reumple rezervoarele şi să reînarmeze avioanele în numai 9 minute.

În primăvara lui 1943 s-au înregistrat din ce în ce mai multe atacuri ale trupelor aliate deasupra Germaniei, cu toate acestea aliaţii încă nu controlau spaţiul aerian dintre Marea Britanie şi Franţa. Într-o zi de iunie, pentru Svein Heglund linia dintre viaţă şi moarte ajunge extrem de firavă. Îşi suprasolicitase maşinăria şi se afla într-o situaţie critică:ştia că mai are doar 5 minute la dispoziţie ca să scape din teritoriul inamic. Urmele luminoase care indicau traiectoria exploziilor treceau razant de avionul său. Combatanţii se apropie de canal. Heglund se îndreapta către cel mai mare nor, lasă avionul pe spate şi trage puternic de manşă. Plonjează spre mare şi apoi, înaintând la înălţimea valurilor, izbuteşte să zboare înapoi în Marea Britanie.

În anul următor, piloţii care s-au tot aventurat deasupra canalului trec de faza pregătirilor. Situaţia este cât se poate se serioasă, pe mare plutesc 51 de vase comerciale şi 5 nave amiral, toate cu un echipaj norvegian care numără în jur de 2000 de oameni. Norvegienii din aer şi de la sol sunt şi ei în număr de 800, grupaţi în două escadrile norvegiene şi două britanice. În nord se înfiintase o altă escadrilă, 333, cu datoria de a ataca navele germane de-a lungul coastei norvegiene, dar şi cu o sarcină “specială” în spatele liniilor inamice. Războiul se apropie de final.

Eforturile escadrilelor norvegiene sunt într-adevăr demne de laudă:într-un singur an, 1943, escadrila 331 doboară 68 de avioane, cea mai bună performanţă din numărul total al acestora. In ultimul an al războiului, piloţii norvegieni îşi folosesc Spitfire-urile drept bombardiere în plonjon deasupra Germaniei, în conditiile în care acestea nici nu erau construite pentru aşa ceva. Alţi norvegieni îşi petrec războiul pe bombardiere, care suferă pierderi mari:2946 de aeronave şi 20000 de aviatori. Pierderi mari sunt şi în rândul piloţilor de vânătoare:Doar 1 din 5 norvegieni aflaţi în serviciul RAF supravieţuieşte. Întreaga escadrilă 334 este distrusă. Svein Heglund se numără totuşi printre cei care reuşesc să se salveze. După război ajunge să fie desemnat asul aviaţiei norvegiene, cu un palmares de 16 avioane doborâte.

sursa:ALLT VERDENS HISTORIE(Grete Gaulin)