Autor 5912 vizualizări


Aşa cum aminteam şi în capitolul precedent, noul domn al Ţării Româneşti, Petru Cercel, împreună cu impozanta sa suită, părăsea Adrianopolul la data de 27 august 1583, având ca destinaţie Bucureştiul – oraşul de reşedinţă al principilor munteni. La numai câteva zile de la părăsirea oraşului Adrianopol, tânărul domn valah avea să traverseze Dunărea pe la Giurgiu. Cel mai probabil traversarea Dunării s-a facut in cursul zilei de 6 septembrie 1583. După ce au înnoptat lângă Giurgiu, Petru Cercel împreună cu suita sa şi-au reluat drumul spre Bucureşti în dimineaţa zilei de 7 septembrie 1583.

Pe drumul ce duce din Giurgiu spre actuala capitală a Ţării Româneşti, alaiul noului domn avea să se întâlnească cu Mihalcea Caradja, marele Ban al Craiovei, care venise aşa cum se obişnuia în întâmpinarea noului domn. Acesta venise însoţit de aproximativ 400 de călăreţi, în marea lor majoritate oameni de vază ai ţării. După numai două zile de la traversarea Dunării, noul domn valah avea să ajungă lângă Bucureşti la data de 8 septembrie 1583, iar intrarea în capitala Ţării Româneşti se va fi făcut cel mai probabil în ziua de 9 sau 10 septembrie 1583.

Formalităţile făcute la Constantinopol cu ocazia numirii lui Petru Cercel ca domn, nu erau ceva de ordin personal, ci obişnuitele ceremonii care se faceau la numirea Domnilor, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova. Singurul lucru care a făcut notă discordantă de la acest “ritual“de învestitură a fost reprezentat de faptul că Petru Cercel a sărutat poala sultanului în Serai, la dorinţa Sultanelor, pe când ceilalţi îndeplineau această formalitate în oraş. Astfel, fiind de acum domn oficial al Ţării Românesti, Petru Cercel trece, aşa cum era de aşteptat, la preluarea de drept a puterii. Păstrând nota acelor vremuri, proaspătul domn valah avea să-l trimită înainte pe clucerul Borcea pentru a forma o locotenenţă domnească care să administreze ţara în lipsa domnului. Locotenenţa domnească a funcţionat aproximativ două luni de zile, mai exact, de pe la mijlocul lunii iulie până pe data de 7 septembrie 1583, având în componenţa sa mari dregători din Sfatul Domnesc, în frunte cu Mihalcea Caragea, marele Ban al Craiovei.

Aşa cum am menţionat şi mai sus, boierul Borcea avea să plece în cel mai scurt timp spre Ţara Românească. Acesta  avea să părăsească Constantinopolul la data de 28 iunie 1583, fiind însoţit de un ceauş al cărui rol era acela de a prelua puterea în Valahia şi a o preda boierului ce fusese desemnat de noul domn cu alcătuirea viitoarei locoteneţe domneşti. Acest fapt reiese dintr-un document oficial trimis la data de 28 iunie 1583 de ambasadorul Franţei la Constantinopol, de Germigny, către suveranul său, Henric al III-lea, pe care îl informa printre altele că „ceauşul trebuia să aşeze un guvernator din partea noului domn pentru a administra ţara până la sosirea sa“(a se întelege că este vorba despre sosirea  lui Petru Cercel). Delegaţia valaho-turcă ce îl  avea în frunte pe clucerul Borcea ajungea în Bucureşti  înainte de 25 iulie 1583, dată la care doi boieri munteni trimişi în numele noului domn se aflau deja la Braşov. Practic, ceauşul va prelua puterea de la Mihnea al II –lea Turcitul, cedând-o apoi, în momentul plecării sale spre Constantinopol, boierului Borcea, care va conduce destinele Ţării Româneşti până la sosirea lui Petru Cercel. Rolul ceauşului se va încheia odată cu înapoierea sa la Constantinopol. El era obligat să-l aducă în faţa marelui Sultan pe Domnul care tocmai fusese mazilit, în cauză, pe Mihnea  al II – lea Turcitul. Acest fapt este menţionat chiar de către Mihnea al II-lea Turcitul care afirma într-o scrisoare expediată din Tripoli la data de 18 septembrie 1584, că „ pentru aceasta dinadins a venit un om al Padişahului, căruia i-am predat administraţia;apoi a trebuit să însoţesc pe un ceauş de la Curte care se înapoia“(la Constantinopol). Iar aici „ am primit firmanul surghiunirii mele şi am fost dus la Rodos, unde am stat doar câteva zile, în sfârşit tot de un ceuaş al Padişahului am fost ridicat din Rodos şi adus aici în Tripoli de Africa“.

Petru Cercel avea să părăseasă Constantinopolul la data de 15 august 1583, în ziua de Sfântă Mărie, având ca destinaţie finală Bucureştiul, fiind însoţit de un cortegiu de o măreţie ieşită din comun, cortegiu ce putea fi comparat cu o „mică armată“, depăşind cu mult alaiurile domneşti de acest fel. Plecarea se face la scurt timp după sosirea fratelui mai mare al Domnului. Cel mai probabil acum are loc o ceremonie prin care Pătraşcu din Cipru, fratele Domnului, îi cedează drepturile sale la domnie lui Petru Cercel.

Descrierea, de o identitate aproape perfectă, a acestor ceremonii de secol XVI din Valahia, ne-a fost lăsată de către secretarul, şi poate cea mai apropiată persoană din anturajul lui Petru Cercel, şi anume, Franco Sivori. Considerând interesantă şi importantă descrierea însăşi a cortegiului domnesc ce însoţea pe proaspătul domn în drum spre ţară, vom reda în cele ce urmează un fragment din memorialul acestuia. „ Pornind la drum alaiul urma în ordinea aceasta:în frunte păşeau 500 de pedestraşi români toţi îmbrăcaţi la fel parte halebardieri şi parte archebuzieri cu steagurile lor şi cu tobe, veneau apoi 300 de turci foarte bine echipaţi călare, cu armament uşor, cu steagurile lor, cu tobe, trţmbe şi alte instrumente obişnuite la turci, care făceau un mare vuiet, după aceea stindardul Sultanului şi apoi 50 de călăreţi constând din escorta şi camerierii domnului. Urmau apoi marele Logofăt al ţării şi marele Spătar care poartă spada Domnului, după care la o depărtare de 10-12 paşi, urma măria sa călare, înveşmântat regeşte, alături de care era marele scutier al Sultanului, personaj de mare vază şi cinste care trebuia să-l însoţească pe Domn până în Ţara Românească pentru a-l pune în stţpânire şi a-l încorona. După domn la oarecare distanţă, erau purtaţi de căpăstru 30 de cai arabi şi turceşti de foarte mare preţ, împodobiţi peste tot cu aur şi argint, şi apoi urmam noi ceilalţi italieni şi francezi împreună cu doi nepoţi ai măriei sale, şi mulţi boieri mari ai Ţării Româneşti, cu toţiifoarte bine rânduiţi la locurile care le fuseseră hotărâte;şi după aceea veneau mulţi gentilomi greci şi la urmă vreo 500-600 de călăreţi români şi greci [...] apoi mai erau acolo multe trăsuri şi carete şi cai de povară care mergeau cu vreo două mile mai înainte cu bagajele tuturor, cu corturi şi cu bucătăria domnului şi toate într-o ordine ce nu poare îndeajuns fi lăudată“.

Străbătând ţările balcanice, într-o ordine perfectă, Domnul împreună cu alaiul său împărătesc, ajunge la Dunăre, iar la începutul lunii septembrie ajunge pe pământul ţării mult dorite. Chiar şi acest episod este redat în detaliul de către Franco Sivori, care printre altele,   îşi aminteşte că odată ajunşi la Dunăre s-au şi început pregătirile pentru traversarea marelui fluviu, lucru datorat în mare măsură vremii deosebit de frumoase, ce facea ca apa Dunării să fie de o linişte ieşită din comun. Astfel traversarea se putea face fără nici un fel de problemă. În timp ce Petru Cercel împreună cu persoanele mai importante din anturajul său luau masa cu marele Scutier al Sultanului, ceilalţi începură să traverseze fluviul pe nişte luntre teşite. „Când am trecut eu fluviul, vremea era foarte liniştită, şi astfel au trecut mai toţi de partea cealaltă, şi nu mai rămăsese în urmă decât Măria Sa împreună cu marele scutier al Sultanului, când s-a ridicat dintr-o dată o furtună dinspre nord-est cu atâta apă până în cer, îcât părea că lumea întreagă vrea să se scufunde. Dar cum spre seara s-au ivit semne că furtuna s-ar potoli şi nu era de partea aceastălaltă vreo posibilitate de a-l găzdui peste noapte pe Domn, el hotărî să se îmbarce împreuna cu marele scutier pe o barcă şi suita sa în alta [...] şi în sfârşit au sosit teferi, uzi de tot, mulşumind lui Dumnezeu, şi acolo am găsit destule gustări cu peşte de Dunăre atât de bun şi tot atât de gustos ca cel de mare“.

După ce a petrecut noaptea pe malul românesc al Dunării, Petru Cercel împreună cu fastuoasa sa suită şi-au relut drumul spre Bucureşti, aşa cum am văzut, în zorii zilei de 7 septembrie. Din nou mărturiile lui Franco Sivori stau mărturie.„Am pornit aşadar din Giurgiu, schelă a Ţării Româneşti pe Dunăre, pentru a merge spre Bucureşti, oraş unde îşi aveau principii reşedinţa în vremurile din urmă, pentru a fi mai aproape de hotarul turcesc. A doua zi ne-am întâlnit cu marele Ban, care e cum am spune în limba noastră locţiitorul la conducere în lipsa Principelui“.

Noul Domn valah  avea să-şi facă intrareaîn Bucureşti în ziua de 9 sau 10 septembrie 1583, fiind întâmpinat la intrarea în capitală de „tot poporul, bărbaţi şi femei, pe o câmpie mare în chip atât de sărbătoresc şi cu atâta bucurie, câ se vedea limpede cât de dorită era Înălţimea Sa de poporul său“. Tot în aceeşi zi avea să aibă loc şi ceremonia de încoronare, ceremonie ce s-a desfăşurat cu mare fast aşa cum este obiceiul în această ţară. Ceremonia de încoronare a lui Petru Cercel avea să înceapă cu o mică cuvântare ţinută de marele Scutier al Sultanului în faţa boierilor şi a poporului care se adunaseră în piaţa din faţa palatului domnesc, prin care acesta le cerea celor de faţă că „ dacă ţin la mila Sultanului, să dea ascultare şi credinţă Principelui lor legitim, căruia Sultanul i-a restituit stăpânirea acestei ţări“. După scurta cuvântare a Scutierului otoman, avea să înceapă ceremonia propriu-zisă de încoronare. În chip de coroană lui Petru Cercel i s-a pus pe cap o „beretă de brocart de aur, după obiceiul Ţării Româneşti, lucrată cu nestemate întocmai ca o coroană“, aşa cum apare şi în portretele ctitorilor repictate în veacul XVI în naosul mânăstirii Tismana.

Ceremonia de încoronare a lui Petru Cercel se încheie cu festivitatea „sărutării picioarelor Înălţimii Sale“ în semn de loialitate şi supunere, de către prelaţii şi boierii aflaţi la Curte. „Vreme de 15 sau 20 de zile, s-au înfăţişat toţi ceilalţi nobili pentru a face aceeaşi supunere“.

 

 

Bibliografie:

1.      Rezachievici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova (a. 1324 – 1881), vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001;

2.      Institutul de Istorie “Nicolae Iorga“ al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, Călători străini despre Ţările Române, vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971;

3.      Pascu, Ştefan,  Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea, Editura Cartea românească din Cluj, Sibiu, 1944;

4.      Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol XI, Bucureşti, 1900;

5.      Sivori, Franco, Memoriale de la cose accurse a me Franco Sivori del Signor Benedetto, doppo della mia partenzza di Genova l'anno 1581 per andar în Vallachia, apud.Ştefan Pascu, Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea;

6.      Bănescu, Nicolae, Opt scrisori ale lui Mihnea al II –lea Turcitul, în Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul VI, Bucureşti, 1927;