Pe Petre Ţuţea îl ştiam din ieşirile la o cafea, invitat de domnii Leon Kalustian şi Nicolae Carandino, la Athenée Palace. Era un bărbat înalt, cu un cap alungit, perfect modulat, sărăcăcios îmbrăcat, singur mai întotdeauna, suferind de bulimie, ajutându-se doar de gingii să morfolească îndelung dumicaţi rupţi dintr-o chiflă, semn al unor suferinţe de care nici starea de libertate recentă nu-l vindecase. Ca şi domnii care mă onorau cu prietenia lor, Petre Ţuţea fusese închis ani mulţi în puşcăriile dejiste. În aprilie 1990 aveam să-l vizitez în garsoniera pe care o ocupa într-un bloc din apropierea Cişmigiului.
Întâlnirea a fost filmată şi difuzată duminică, 29 aprilie, la TVR, în cadrul emisiunii mele, „Cuvântul care zideşte“. Mărturisesc că am avut mari emoţii când s-a difuzat primul episod. Eram departe de ţară, în Elveţia, însoţind ca reporter TV o delegaţie extrem de numeroasă şi de eterogenă, 93 de români, invitaţi în Ţara Cantoanelor să ia contact cu democraţia. În ce mă priveşte, eram pentru prima oară liber după 1989 să dau ochii cu Occidentul. Deşi fascinat să văd o ţară pusă la punct până şi în cel mai obscur colţ, gândul meu era acasă;eram neliniştit de reacţia pe care publicul nostru o va avea faţă de un octogenar deteriorat nu doar de vârstă, dar şi de Gulag, pe deoparte, dar şi de o întrebare:cu baza noastră culturală plină de idei false, materialist-istorice, care nu consona deloc cu formaţia acestui „Socrate român“, eram în stare să-l onorăm? Au trecut deja două decenii de atunci. Şi douăzeci de ani se vor împlini la sfârşitul anului în care am intrat, de la moartea sa. Cred că e de interes public să-i onorăm amintirea reluând pasaje ample din cele trei emisiuni.
Petre Ţuţea: În tinereţea mea am fost de stânga. Nu ştiu cine, mi se pare o americancă care, reţin, reprezenta guvernul american la O.N.U., a făcut o comparaţie între extrema dreaptă şi extrema stângă. Extrema dreaptă, a spus ea, e o gripă, iar extrema stângă e un cancer. Acum ambele extreme sunt vinovate de declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, adică extrema dreaptă a lui Hitler şi extrema stângă a lui Stalin... Aşa scria pe tratat. Stalin cică a scris pe dosul tratatului secret:împărţirea definitivă a Poloniei. Bineînţeles, eu le-am adus elogii polonezilor c-au suportat crâncena experienţă, pentru ca, la ora actuală, să se poată vorbi de o Europă unică.
(...)
Domnule Ţuţea, dumneavoastră care aţi fost un om de stânga, cred că eraţi şi ateu atunci. Cum aţi ajuns creştin? Prin experienţele directe?
Eram, eram! Ba încă şi făceam o teoretizare a moralei laice. Science des moeurs-Ştiinţa moravurilor – pe care o socoteam autonomă şi care mi se părea că nu are nevoie de motivaţie religioasă. Mai târziu mi-am dat seama că omul la scara lui, ca şi natura, nu sunt surse ale adevărului, ci îl reflectă în măsura în care vrea Dumnezeu şi atunci mi-am dat seama că nu trebuie să te ancorezi în morala laică, ci în morala religioasă ca morală. Această ştiinţă a moravurilor seamănă cu Mersul trenurilor după părerea mea. Poţi să-l schimbi la ce staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu. Asta-i poziţia mea în raporturile dintre om şi divinitate. Că dacă raportul dintre om şi divinitate dispare, nu e posibilă nicio morală. Ba, mai mult, nu e posibil niciun adevăr.
(...)
Şi totuşi a fost un moment în viaţa dumneavoastră în care aţi avut revelaţia divină, nu?
Da...
Eraţi ateu în tinereţe, nu?
Da. Şi când am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr, că El este adevărul unic... Sau cum spune un gânditor francez:„Dieu, ou rien“, Dumnezeu sau nimica. Această formulă mi-a arătat că în afară de Dumnezeu nu există niciun adevăr, ci frânturi care se coboară din măreţia şi eternitatea Lui, pe care fiinţa imperfectă, omul, le înregistrează când face istorie în etape. Nu-i aşa?
„Fără credinţă, omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri“
Se vorbeşte de totalitarismul comunist. L-am şi trăit.
Cum?
L-am şi trăit, zic.
Aţi trăit greşit?
Înseamnă că nu ştiu ce-am trăit.
(Petre Ţuţea, în 1991. Portret realizat de Ion Cucu, fotograful Uniunii Scriitorilor, care punctează:„Ce era Ţuţea, dacă nu un cap?“)
N-aveţi nicio vină. Cunoaşteţi evanghelia roşie?
Manifestul comunist! Asta-i evanghelia roşie. În Manifestul comunist – n-am exemplarul în germană, nu ştiu dacă spune..., nu citez în nemţeşte:„Societatea viitoare este o societate fără stat, fără clase, concepută ca o asociaţie liberă de indivizi“.
O utopie, bineînţeles.
Această utopie, această finalitate din evanghelia roşie care e Manifestul comunist, o numeşte Karl Kautsky „incendiul anarhiei finale“;fiindcă sistemele politice se definesc prin finalitatea lor. Când vorbesc de totalitarismul comunist e o contradicţie în termeni. Totalitari nu pot fi decât oamenii care pleacă de la întreg la parte. După formula aristotelică. Este adevărat că a intervenit o polemică, nu mai ştiu dacă e justă sau nu, într-un studiu care nu ştiu dacă se numeşte „Reflecţii asupra ideii de totalitate“, şi zice:a pleca de la totalitate este a comite eroarea lui Heraclit obscurul care a confundat totalitatea cu generalitatea. Totalitatea e de cunoscut iar omul e damnat să se mişte asimptotic la ea, generalizând, iar generalizarea e un concept logic şi nu un concept ontic. (...)
Să ne întoarcem la relaţia pe care am încercat s-o stabilim în emisiunea noastră, dintre morala creştină şi moralitatea publică.
Eu mă mişc, cum v-am spus în tratatul meu de antropologie, între Cartea facerii a lui Moise şi Apocalipsă. Nu? Aici e Dumnezeul cel adevărat al evreilor. Nu? Cartea asta îi îndreptăţeşte pe evrei să se considere un popor ales. Şi sunt, nu?
Bineînţeles!
Că mă întreabă cineva, zice:„Dumneavoastră aţi fost antisemit?“ Nu! Din cauză că sunt băiat de popă şi, în al doilea rând, că sunt creştin. Dacă citeşti Evanghelia după Matei, în genealogia terestră a lui Iisus, prin generaţii, succesiunea merge până la David, regele. Nu? Ba încă un evreu mi-a spus mie un lucru – aş vrea să nu fie considerat, aşa, o blasfemie:„Moise nu e sigur dacă e evreu. Dar Iisus e sigur“.
Dar mai există popoare alese, domnule Ţuţea? Că dumneavoastră susţineţi că şi poporul român este un popor ales.
Păi... este. Nu în sensul mistic. Acum să fim cinstiţi, Biblia nu s-a conceput la Fălticeni. Nu? Şi dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic şi europenii, chiar laureaţii Premiului Nobel, sunt fericiţi că nu dorm în crăci! (...) depind de cartea asta! Atât e de decisivă în duhul european. (...) Am făcut şi eu nişte exerciţii pe marginea Decalogului lui Moise. N-am fost în stare să mai adaug nimic. Eu mă mişc în acest Decalog al lui Moise şi Predica de pe munte. Se spune, de obicei, că omul e un animal raţional perfectibil. Nu? Păi, Mântuitorul e mult mai generos, zice:„Fiţi voi dară desăvârşiţi, cum desăvârşit e Tatăl vostru din ceruri“. Mântuitorul nu exclude aspiraţia spre perfecţiune a credinciosului. Morala laică arată că omul se mişcă asimptotic la perfecţiune pe care n-o poate atinge niciodată. Numai Dumnezeu e perfect. Păi, vezi, Mântuitorul e generos, ne raportează la Stăpân. Omul e guvernat pe pământ, că vorbeaţi de morala publică, de două morale:de morala dogmelor, care e creştină, eternă, adică absolută, şi morala normelor, care e construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului. Omul autonom poate fi util când explorează universul şi viaţa, poate fi comod mintal şi material. Este adevărat că autonomia, din punctul meu de vedere – al adevărului unic, care e revelat, că Dumnezeu trebuie să arate cum s-a arătat – oricât ar explora omul autonom viaţa şi universul, n-are acces la adevăr fără revelaţie, fiindcă se împiedică de adevărul tuturor adevărurilor, adică Adevărul unic, principiul tuturor lucrurilor care e Dumnezeu. (...) Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.
„Întâmplările au alergat peste mine, dar n-au reuşit să mă nimicească“
După ce aveam să revin în ţară, încurajat de formidabilul impact public avut de prezenţa marelui gânditor creştin, am vrut să continui dialogul. Ne-am reîntors, în luna mai a anului 1990, în garsoniera sărăcăcioasă a lui Petre Ţuţea, undeva în piaţeta din dosul blocurilor ce privesc spre Sala Palatului. Piaţeta asta, unde a trăit şi a trecut la cele veşnice gânditorul român, fost deţinut politic, şi-a schimbat în răstimp numele, dar nu cu numele lui. Episodul pe care aveam să-l înregistrez se petrecea chiar în miezul protestului-maraton din Piaţa Universităţii, când conducerea TVRL îşi dăduse arama pe faţă. Motivul pentru care emisiunea n-avea să fie difuzată timp de trei luni era unul închipuit:eroul ei, în vârstă de 88 de ani, fusese, chipurile, legionar. Văzându-mi gazda cât de radios era de succesul de public am fost, mărturisesc, extrem de fericit. Paradoxul e că, în acest caz, exceptând sufletele mici, de simbriaşi fesenişti ai televiziunii, nimeni n-a îndrăznit să-l atace public pe Petre Ţuţea. Nici chiar presa domnului Iliescu!
V-aţi aşteptat la un asemenea succes?
Nu, nu m-am aşteptat. (...) Mă gândeam:domnul Arachelian n-o fi greşit pedalând pe forţa abstractă a gândirii mele? N-aţi greşit. Dovadă că a produs efect. Mă duc în Cişmigiu. Veneam din Piaţa Kogălniceanu. Mă aşez pe o bancă, obosit. O cucoană zice:„Dumneavoastră sunteţi domnul Ţuţea?“ Zic:„Da“, „V-am văzut la televizor!“. Am întrebat-o:„Dar dumneavoastră ce sunteţi, doamnă?“, „Inginer“. (...) Dacă mi-ar fi spus cineva că mă voi întâlni cu un om amabil ca dumneavoastră şi setos de „Cuvântul care zideşte“ (n.a. – acesta era titlul programului pe care-l inaugurasem la TVR, în 15 ianuarie 1990, şi în cadrul căruia a fost difuzat interviul cu Petre Ţuţea.), adică ordinea religioasă pe care eu o supraordonez statului – eu pun Biserica deasupra statului – şi, deci, dacă mi-ar fi spus cineva în cei 13 ani de puşcărie că voi fi televizat, aş fi râs. Acolo mă aşteptam să mor după obiceiul din vremea aceea:să fiu dus cu căruţa de gunoi a puşcăriei, fie aruncat într-o groapă comună. Când am scăpat din ce am scăpat nu poate fi vorba de destin. Eu n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu operează la mine. Întâmplările au alergat peste mine, dar n-au reuşit să mă nimicească. Asta m-a dus cu gândul la Dumnezeu care e situat deasupra întâmplărilor vieţii mele. Şi El m-a condus.
(...) Cel mai potrivit sistem social-politic cu ordine universală creştină este liberalismul. Pentru că asigură elita conducătoare, triumful personalităţii, triumful elitei conducătoare, nu-i aşa, şi nu deranjează cu nimic mersul dogmatic al lumii creştine. Ea poate merge înlăuntrul acestui sistem fără să fie deranjat „marşul“ acesta dogmatic. Democraţia înseamnă mai puţin decât liberalismul care are, într-un anumit fel, un aspect aristocratic. Elita, stăpâna tuturor mijloacelor de producţie, minoritatea pe care o defineşte aristocratic Sombart ca fiind sistemul capitalist aristocratic. Mă miră faptul – şi sunt şocat – că nu înţelege funcţia aristocratică a clasei conducătoare a şefilor Statelor Unite, a sistemului capitalist, şi negociază cu negatorii lui radicali pe care i-a ridicat la nivel de „supra-putere mondială“. E adevărat sau nu?
(Bustul filosofului Petre Ţuţea, expus în curtea şcolii la care a învăţat, în comuna Boteni, judeţul Argeş (Foto:Lucian Muntean, Adevărul)
E adevărat, dar poate că asta e politica:ştiinţa posibilului, nu?
Nu! Tratatul de politică al lui Heinrich von Treitschke începe cu propoziţia asta:„Jede Politik ist eine Kunst“:orice politică este o artă. Dovadă că poţi fi un foarte bun om politic fără să fii foarte învăţat. (...) Că sunt două forme ale căii Domnului:inspiraţia – favoarea divină acordată omului cu har;revelaţia – acţiunea directă a divinităţii.
„Dacă omul nu e favorizat de divinitate, nu ştie nimic“
Foarte multă lume se întreabă cum a fost posibil ca în anii ’30 să apară o generaţie, o adevărată explozie de intelectuali deosebit de bine dotaţi. În generaţia dumneavoastră au fost valori deosebite. Unele s-au realizat în străinătate, altele au fost marginalizate în România, dar s-au realizat între timp, alte valori au fost spulberate de viforul acesta al istoriei, în puşcăriile comuniste. Cum a fost posibil să apară această generaţie? A fost o generaţie spontanee, care a apărut din nimic? (...)
Nu ştiu de ce a apărut. (...) Aşa a vrut Dumnezeu să proiecteze o generaţie de intelectuali în România.
Mulţi dintre ei au fost martirizaţi...
Mulţi... Constantin Noica e un filosof care are nelinişti religioase. Dar a afirmat că religia creştină a suferit lovituri mari din cauza ştiinţei veacului al XIX-lea. Acel veac pe care Leon Daudet îl numeşte „le stupid XIX-èmè siecle“. (...) A fost un secol al marii burghezii. Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Am asistat odată la un parastas într-o biserică de periferie din Bucureşti, la un preot bătrân despre care se spunea că a avut nu ştiu câţi copii intelectuali care au murit în război. Când vorbea bătrânul preot, parcă era un sfânt, palid, stăpân pe sine. Zice:„Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului. Eu îl concep ca o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităţi, şi te mişti în sus, binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie şi prin toate imperfecţiile legate de orgoliu şi de pofta de stăpân“. Popa! În orice caz, părerea mea este că în secolul XIX n-a fost slăbită ordinea creştină şi că, în momentul acesta, când vorbim noi, creştinismul este foarte actual. Şi este actual dacă noi constatăm că la scara omului nu există niciun adevăr. Şi că, dacă omul nu e favorizat de divinitate, nu ştie nimic. Dacă e un simplu căutător al adevărului, caută neaflând şi ştie neştiind – dacă e să vorbim într-un limbaj socratico-creştin. Or, ce se întâmplă? A gândi creştin înseamnă a gândi cauzal, adică a gândi explicativ. (...) Dacă nu cunoşti revelat, prin graţie divină sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, chiar un laic, Newton (...). Povestea cu mărul lui Newton care a căzut. Nu ştiu unde am citit eu stupiditatea asta:„Il tomba dans une meditation profonde qui l’a conduit jusqu’a la loi de la gravitation universelle“. Şi eu spun:dacă Newton gândea până la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic. Dar el e mult mai înţelept. Când a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, a zis:„Am fost inspirat“. Newton, dacă-mi amintesc bine – vă rog să-mi admiteţi amneziile lacunare, că, la vârsta mea, e greu să arăţi mai bine decât trebuie – spunea ce e gravitaţia:corpurile se atrag direct proporţional cu masa şi invers proporţional cu pătratul distanţei. Păi, scrie pe măr asta, sau scrie undeva în natură? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios crede că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ce vrea el. El caută;dar eu spun că el caută şi nu află. Ca să afle trebuie să fie ca Newton, inspirat. Iar Newton, întrebându-se ce este gravitaţia, ştiţi ce a spus – mi se pare – în Principia Matematica Naturalis Philosophae? „Gravitaţia este Dumnezeu“. Newton! Nu popa. Nu un sacerdot. A fost foarte înţelept.
„A vieţui acolo fără asistenţa Lui nu se poate“
Deşi înregistrarea era mult mai mare, din lipsă de spaţiu la momentul cu pricina, avea să fie, mai târziu, şi un al treilea episod cu Petre Ţuţea. Cu acelaşi succes de audienţă. Nu ştiu câţi aderau la ideile sale. Poate percepţia noastră culturală era o frână, poate că opţiunea populaţiei era una ateistă, dar dacă ideile lui Ţuţea nu cădeau pe un teren pregătit să-l primească, existenţa unui om dăruit cu un asemenea har, un inspirat, în orice caz a produs un puternic şoc emoţional;spectacolul de idei la care asistam a făcut să se năruiască în mintea multora eşafodajul ridicat de „profesorii“ de marxism şi de ateism în conştiinţa publică. Deşi în tinereţe inventase chiar o publicaţie de stânga („Stânga“) şi atee pe deasupra, Petre Ţuţea reuşise să ajungă la limanul îndoielilor sale şi apoi să salveze intactă gândirea creştină, în pofida, sau poate din această pricină, anilor îndelungaţi de puşcărie. Şi totuşi, în ce ne priveşte, deşi supuşi la atâtea constrângeri deformatoare din istoria abia încheiată, am fost impresionaţi de existenţa acestui Socrate român!
Domnul Ţuţea, când aţi devenit un gânditor creştin? A fost vreo experienţă limită pe care aţi trăit-o? Puteţi s-o evocaţi?
Nu pot să fixez momentul. În primul rând mi-am dat seama în închisoare. Nu ştiu dacă ştiţi ce erau închisorile sub Gheorghiu-Dej?! Fioroase!
Din fericire n-am avut ocazia. Ştiu de la prietenii mai în vârstă, de la Leon Kalustian, de exemplu... L-aţi cunoscut...
Am fost şi prieteni. Când am văzut că tot regimul care mi se aplică e inoperant, puteam eu, ca om, să-mi explic? Vă întreb eu pe dumneavoastră. Nu! Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El poate face isprava asta ca eu să scap din înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dezlănţui şi elibera, iar a vieţui acolo fără asistenţa Lui nu se poate. Au fost oameni care au murit. Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină. (...)
Conservatorii mari nu sunt reacţionari pentru că au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu. Iar reacţionar este cel vetust şi învechit. De la Cristene, strămoşul lui Pericle, şi până azi, cred că democraţia şi-a arătat şi viciile, şi virtuţile şi ar putea, în limbajul acesta conservator, să fie considerată reacţionară.
„Cred că Brătianu a fost cea mai mare conştiinţă politică europeană la Versailles“
Democraţia?
Da, sigur. Păi Bergson spune despre democraţie..., nu v-am spus nimic despre democraţie?
(Petre Ţuţea, în ’83-’84, în atelierul pictorului Sorin Dumitrescu. Fotografie de Mihai Oroveanu)
Mi-aţi spus, dar după aceea aţi renunţat să spuneţi pentru televiziune. Eram în perioada electorală (n.a. – înainte de alegerile din 20 mai 1990) şi n-aţi vrut să creaţi confuzii...
Aşa, să creez confuzii. Eu, în materie de democraţie n-am nicio părere personală. Mă bizui pe doi gânditori clasici. Pe Platon şi pe Aristotel. Platon susţine că trei sunt formele de guvernământ degenerate:tirania, oligarhia şi democraţia. Aristotel spune că democraţia este sistemul în care fiecare face ce vrea. Şi eu am spus:după cum se vede. Iar Bergson, filozof modern, declară acest lucru:„Democraţia e singurul sistem compatibil cu demnitatea şi libertatea umană, dar are un viciu:nu are niciun criteriu de selecţiune a valorilor de conducere“.
Şi totuşi nu e adevărat! Practica socială arată, cel puţin în democraţiile occidentale, că valorile sunt selectate până la urmă.
Nu ştiu, eu nu vreau să ofensez Occidentul, dar nu geme de mari oameni de stat, azi.
Asta e adevărat.
Şi nici Statele Unite nu plesnesc de prea mulţi mari oameni de stat.
Să nu provocăm un scandal diplomatic, nu?
Nu. Dar e real! Ceea ce înseamnă că în democraţie numai întâmplarea naşte un mare şef. De pildă, un mare conducător în democraţie a fost Clemenceau, care a condus primul război mondial politic.
Şi a scos Franţa la liman...
Nu, Europa la liman. Nu ştiu dacă el a declarat că cine, până la vârsta de 30 de ani, nu e „progresist“, nu e de stânga şi democrat, n-are inimă, dar dacă peste 30 de ani nu e conservator, e cretin.
Ăsta a fost Clemenceau...
Nu eu! E cineva, nu?
Domnule Ţuţea, înseamnă că nu puneţi un semn de egalitate între democraţie şi liberalism, nu?
Nu. Liberalismul e aproape de gândirea aristocratică a corpului social;democraţia, nu.
Puteţi să daţi un exemplu, din istoria noastră politică, de om care a fost liberal?
Păi dacă îl dau pe Ionel Brătianu trebuie să mă ridic în picioare, dar nu pot. E aşa de mare om de stat... Nu ştiu dacă nu cumva la Versailles s-a declarat despre el că ăia care dictau Tratatul de la Versailles – nu ştiu cine a spus, poate Beneş – sunt nişte balcanici, „dumneavoastră sunteţi stăpân“. Brătianu! Cred că a fost cea mai mare conştiinţă politică europeană la Versailles. (...)
Altfel, a fost un mediocru debatteur parlamentar, nu era un mare orator la tribuna Parlamentului...
Dar a decis când şi cum trebuie. Când Iorga, cu orgoliul lui, îi spune lui Ionel Brătianu:„Ce să învăţ eu de la un inginer!?“, Brătianu, care era prim-ministru, îi răspunde:„Măsura, domnule profesor, măsura!“. Ha, ha, ha! „Măsura, domnule profesor!“ (...) Eu am emoţii când trec prin două gări. Prin Blaj, prin Mica Romă a lui Eminescu, care ne-a relatinizat, nu? Şi prin Florica, unde-i mormântul acestui mare om. Ţin să afirm, însă, că indiferent cine conduce Partidul Liberal astăzi, poporul român nu poate să evite liberalismul, fiindcă îi datorează crearea statului român modern şi a societăţii române moderne. Mă interesează liberalismul biruitor în Statele Unite, în Japonia, în vestul Europei. El, prin această biruinţă, devine ispititor pentru vânzoleala din spaţiul răsăritean.
Şi totuşi spuneaţi că Occidentul n-a dat mari valori politice.
Actualmente.
Atunci cum poate acest sistem să prospere fără mari personalităţi politice?
Liberalismul te duce cum te duce trenul la destinaţie. Liberalismul favorizează corpul social:te instalezi în sistem şi n-ai încotro... În climatul creat de liberali se poate respira spiritual şi se poate progresa material, valorile mişcându-se nederanjate de nimeni (...) adică nu deranjează mecanismul gândirii dogmatice universale creştine...
(...)
„L-am şi rugat pe Cioran să nu mă mai supradimensioneze, că îmi creează un complex de inferioritate supradimensionarea lui“
De pildă – pot să spun asta? – Brucan a spus că social-democraţia suedeză e un lux pentru poporul român. Asta e ca o ofensă adusă poporului român.
De ce, domnule Ţuţea?
Păi, ce, suntem debili mintal?
Emil Cioran (stânga) şi Petre Ţuţea (dreapta)
Nu, poate pentru starea economică...
Păi nu e pentru starea economică. Din punct de vedere politic, fără supărare, la suedezi nu ştiu dacă sunt mai străluciţi în istorie. Poporul român, din punct de vedere politic, e greu de glorie. Şi vă dau un exemplu de strălucire a liberalilor români, peste care se calcă încă o dată acum:Constituţia liberală din 1923, care nu e o operă, e o capodoperă:un rege stăpân, de tip prusac, înfăşurat într-un stat al normelor liberale. E o sinteză glorioasă asta, făcută de Partidul Liberal. Şi acum se năzuieşte să se facă o constituţie nouă. O găsesc absolut nocivă şi inutilă! Vă rog să mă iertaţi.
De ce, domnule Ţuţea? Nu se mai schimbă vremurile?
Pentru că o înlătură pe aia care este glorioasă... Eu am spus odată... Vă întreb un lucru:liberalismul a apărut istoric, nu? Nu se poate vorbi de liberalism feudal sau antic.
Dar poate e un proces care se termină istoric.
Nu! E un fenomen istoric, dar punctează timpul şi spaţiul istoric cu constantele lui extraordinar de utile. Liberalismul oferă constantele în timp şi spaţiu, ale ordinii umane, cu toate că a apărut istoric. Aşa cum creştinismul a apărut istoric, dar a punctat cu eternitatea timpul şi spaţiul. Aşa face şi liberalismul. Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea de a asigura selecţiunea naturală a valorilor în democraţie. Asta e părerea mea despre democraţie.
Nu vă supăraţi pe mine. Eu încerc, prin întrebările mele, să mă fac ecoul întrebărilor pe care şi le pun oamenii astăzi.
Păi nu pot să răspund la toţi, că nici n-am atâta energie.
Ba aveţi, domnule Ţuţea. Şi aveţi şi înţelepciune. Ne întoarcem la colegii dumneavoastră de generaţie?
Mircea Eliade, pot spune despre el că e omul religios realizat. Atât.
Eraţi prieteni în tinereţe?
Sigur!
Eraţi pe aceeaşi poziţie ideologică?
Nu, eu eram de stânga şi el era asistentul lui Nae Ionescu.
Deci aţi fost om de inimă, după Clemenceau!
Am avut inimă şi am călcat cardiotica asta de trei parale stângistă şi m-am situat în carul în care a călătorit Mircea Eliade.
Excepţional! Despre Cioran...
L-am şi rugat pe Cioran... să nu mă mai supradimensioneze, că îmi creează un complex de inferioritate supradimensionarea lui. L-am rugat să i se invoce portretul pe care îl face Joseph de Maistre, fragmentul în care de Maistre îl laudă pe Papă atât de exagerat, încât Sanctitatea Sa s-a cutremurat;pentru că – spune Cioran – „există şi asasinat din entuziasm“.(...) Eu îl văd pe Cioran împăcat cu sine, de acord cu Sfântul Apostol Pavel şi de acord cu absolutul divin, pentru a nu muri în lumea aceasta. El îl caută pe Dumnezeu, dar căutătorii nu-l găsesc;v-am mai spus. Eu am fost asemănat cu Socrate. Socrate n-a scris cât mine, eu am scris enorm, trebuie să apară o serie de volume. În Carmide, care e dialogul lui Platon despre înţelepciune – nu ştiu dacă mi-aduc bine aminte, dar vă rog să mă iertaţi:„Socrate, îmi vine să te bat. Când am venit la tine ştiam ceva despre înţelepciune, acum nu mai ştiu nimic“, „Tu crezi că eu ştiu?“, „Dar cum putem afla?“, „Hai să căutăm un zeu“. Atât el, cât şi eu, în actele căutării, căutăm la scara noastră de oameni, neaflând, şi ştim, neştiind. Atât!
„Eu n-am fost legionar, nici comunist“
Intrigat de eticheta legionară pe care i-o pusese vremelnicul meu supervizor (n.a. – redactorul-şef Manase Radnev, sub a cărui şefie fusesem pus, după ce fusesem destituit din postul de director de departament), nu mi-am înfrânat curiozitatea să-l întreb pe Petre Ţuţea off the recorddespre trecutul său politic. Cu voia sa, am publicat apoi în numărul 3 al săptămânalului independent „Expres Magazin“ următoarea mărturie:
Domnul Ţuţea, aţi fost legionar, aţi îmbrăcat vreodată cămaşa verde aşa cum au făcut atâţia intelectuali români, unii dintre ei chiar recent prezentaţi la Televiziune?
N-am fost niciodată. În tinereţea mea, aşa cum v-am spus, am fost de stânga şi chiar am scos prin anii ’30, împreună cu Petre Pandrea, o revistă care se chema chiar „Stânga“.
(Petre Ţuţea-Desen realizat de Dan Cioca)
Deci, nu numai că n-aţi fost legionar, dar nici măcar de dreapta n-aţi fost.
Ştiţi de unde vine acuzaţia asta? La comunişti, dacă nu eşti cu ei, sau nu mai eşti cu ei, înseamnă că eşti legionar. Eu n-am fost legionar, nici comunist, am fost antihitlerist pentru că ne-au luat Ardealul;nu antigerman, ci antihitlerist, pentru porcăria pe care ne-a făcut-o Hitler la Viena. Nu antigerman, pentru că sunt alături de germani care au aceleaşi interese vitale ca şi noi, românii:oprirea expansiunii slave.
Mai există un pericol slav?
Nu, nu mai există:astăzi slavii tind să intre în Europa şi să se subordoneze Europei de Apus...
Să revenim la acuzaţia ce vi s-a adus.
Să-ţi povestesc un fapt interesant. În timpul guvernului Antonescu-Horia Sima, ministrul meu, fostul liberal Cancicov, titularul de la Industrie, m-a propus să fac parte ca expert din delegaţia care pleca la Moscova pentru încheierea tratativelor economice. La Moscova ne-am întâlnit cu Mikoian, care era dictatorul sovietic pentru comerţ exterior. Ce om rafinat putea fi acest Mikoian...Nu ştiu dacă trebuie să spun eu asta, dar Mikoian avea o simpatie deosebită pentru mine, fapt pe care l-a făcut cunoscut şi celorlalţi membri ai delegaţiei. După un timp, când noi am declarat război Rusiei, Grigore Gafencu, care fusese ultimul ministru român la Moscova, a venit şi l-a întrebat pe Pandrea dacă nu cumva eu sunt bolşevic. „De ce, dragă domnule Gafencu?“, s-a mirat Pandrea. „Pentru că la banchet, când am încheiat negocierile cu Rusia, Mikoian închina numai cu Ţuţea şi-i tot dădea înainte cu noroc“. „Nu e, domnule Gafencu“, l-a asigurat Pandrea. „Ţuţea nu e bolşevic, el a fost diplomat“.
Deci, n-aţi fost până la urmă nici legionar, nici bolşevic. De ce acest sindrom legionar la bolşevicii noştri, domnule Ţuţea?
Fiindcă legionarii sunt singurii români care n-au avut la litera „g“cuvântul glumă şi când îi prindeau pe comunişti era vai de cozonacul lor.
Şi reciproca a fost valabilă.
E adevărat, numai că ei nu făceau confuzii...
