Autor 1241 vizualizări


Anul 1941 a adus o confruntare pe viață și pe moarte între două puteri totalitare, fiecare dictator dorind cu orice preț stăpânirea Europei. Armata germană a atacat la 22 iunie și a zdrobit trupele inamice din raioanele de frontieră și astfel a avut drumul deschis până la Moscova. Au fost căutați vinovați pentru acest dezastru și au fost acuzați ofițerii din regiunea vestică a Uniunii Sovietice, aceștia fiind executați fără întârziere.

Apoi a apărut un alt responsabil: Stalin în persoană. El nu se pricepea la problemele militare, dar a luat decizii politice și a rezultat catastrofa. Se subînțelege că aceste acuze au venit după martie 1953, adică după trecerea în neființă a dictatorului comunist. Continuă și astăzi această teorie despre lipsa de pricepere a demnitarului roșu, dublată de o slabă dotare cu armament a trupelor sovietice. Oare să fie adevărat?

Tancul a fost arma care a impresionat pe câmpurile de luptă prin manevre în viteză, mai ales dacă acționa coordonat cu aviația. Tunul nu prea mai trezește interesul istoricilor pentru că era greu de deplasat și acționa în câmp tactic, dar era principala armă de distrugere și deschidea calea propriilor trupe sau strivea orice atac al adversarilor printr-o ploaie de oțel încins. Iosif Vissarionovici Stalin n-a fost un geniu militar, dar a acordat o atenție deosebită artileriei și Frontul de Vest, cel care se afla pe principala direcție de ofensivă a inamicului, a primit 7.575 de tunuri de toate calibrele și 6.610 aruncătoare de mine până la 15 iunie. Datele au fost publicate de istoricii A. Smirnov și A. Surkov încă din anul 2003.

Erau nu mai puțin de 119 guri de foc de calibrul 203 mm, fiecare lansând câte un proiectil de 100 kg. Puterea de distrugere era una deosebită și Barosul lui Stalin era specializat în distrugerea cazematelor. Au fost aduse și șase piese de 280 mm. Dacă ținem cont de spațiile rusești vaste, tehnica de distrugere pare puțină. Așa gândea și liderul de la Kremlin și 494 de tunuri superbe ML-20 de calibrul 152 mm au fost pregătite pentru confruntarea cu trupele germane. Comandanții sovietici au adus armament din belșug, dar erau necesare și trenuri întregi de muniții, proiectilele urmând să ajungă cu camioanele spre locurile unde erau camuflate tunurile și artileriștii sovietici erau obișnuiți să tragă intens. 

Un alt sistem de artilerie a dat mari bătăi de cap militarilor germani din primele linii. Tunurile și obuzierele de calibrul 122 mm aveau proiectile din belșug și au fost utilizate mai mult decât cele mai grele pentru că erau mai ușoare și mai mobile. Puterea de distrugere era suficientă asupra trupelor adăpostite în fortificații de campanie și proiectilele puteau să fie devastatoare și dacă loveau tancurile. Chiar schijele reușeau să provoace avarii asupra părților laterale ale carcaselor blindate.

Au fost deplasate spre vest 1.027 de obuziere de calibrul 122 mm și mai erau 168 de tunuri, acestea fiind concepute pentru atacarea țintelor importante (gări, depozite de muniții, aerodromuri, intersecții de drumuri) sau să execute foc împotriva bateriilor inamice. Se subînțelege că este necesar mai mult explozibil pentru propulsarea proiectilelor și modelul A-19 era mult mai greu ca un obuzier.

Nu se stătea rău nici la capitolul pieselor antitanc, diviziile dispunând de 2.154 de exemplare de calibrul 45 mm. Pare o jucărie în raport cu cele intrate în uz în anii următori, dar arma avea dimensiuni mici, era ușor de camuflat și manevrat. Putea să scoată din luptă orice blindat inamic al vremii și era foarte util în confruntările cu ascunsele mitraliere, armele automate fiind capabile să frângă elanul unităților de infanterie.

Dacă facem câteva comparații, o să vedem că diviziile germane erau dotate cu piese de calibrul 37 mm și se trecea la modelul de 50 mm. Armata britanică a folosit gurile de foc de calibrul 40 mm. Armata franceză avusese în dotare în anul precedent piese de calibrele 25 și 37 mm, cele de 47 mm fiind o raritate. Sunt multe surse în mediul virtual ce susțin că piesele sovietice de artilerie n-au reușit să străpungă blindajele tancurilor naziste, dar minciuna este mai mult decât gogonată. Nu există blindat invulnerabil și cele ale Reich-ului aveau o cuirasă subțire.

Panzer I, II, III din serii mai vechi și blindatele de origine cehă erau ușoare și blindajul era prins în nituri. Chiar și sudat n-ar fi fost suficient de rezistent. Militarii români au reușit să scoată din luptă chiar tanc KV-1 cu proiectile trase din flanc cu un tun asemănător. Este interesant de subliniat că armata sovietică a păstrat arma de calibrul 45 mm și chiar au îmbunătățit-o pentru a neutraliza mașinile ușor protejate și mitralierele. Conducerea de la București a fost de acord să accepte în dotare piesele de captură.

Nu era o problemă pentru sovietici dacă germanii aduceau tancuri superioare calitativ. Infanteria sovietică dispunea de tunuri de calibrul 76,2 mm de o calitate excepțională și 736 de exemplare erau deja în dotarea trupelor. Chiar și proiectilele pieselor mai vechi puteau să genereze avarii țintelor blindate. Învingătorii au strâns piesele capturate, le-au adaptat pentru muniția produsă de propriile uzine și au reușit să facă față atacurilor cu tancuri britanice din Africa de Nord.  

Germanii au atacat la 22 iunie spre flancurile forțelor comuniste și au dat peste cap toate socotelile comandamentului inamic. Întregul dispozitiv a trebuit modificat pentru a rezolva situația critică, dar era prea târziu. Existau mari probleme cu mijloacele de tracțiune și nici hărțile nu existau pentru noile obiective. Tunurile sovietice au fost amplasate prea avansat și tancurile au putut realiza manevre de învăluire prin sectoarele de front slab apărate. A fost normal să fie pierdute armele grele, dar Stalin a adus noi rezerve din Siberia și Extremul Orient. În plus, fabricile au livrat tehnica pentru noi regimente de artilerie, militarii germani fiind șocați de ceea ce putea face cu oțelul magul de la Kremlin. 

Armata sovietică a fost înfrântă în iunie 1941 de suprapregătirea militară și artileria era formată din modele noi de tunuri sau modernizate. Iosif Stalin nu poate să fie acuzat în mod serios că n-a muncit în mod stahanovist pentru edificarea unei armate cu care să cucerească Europa și dotarea cu armament de ultimă generație era cu mult peste ceea ce puteau să ofere fabricile controlate de oamenii lui Adolf Hitler. Erau alese modelele după analize îndelungate și, mai ales, după testări dure, liderul bolșevic cerând calitate și număr. Nu erau acceptate mașinile complicate și acest principiu a fost respectat în toate domeniile. Cel mai cunoscut exemplu este cel cu tancurile T-34 ș Tiger, cel din urmă fiind un model de complicare inutilă, dar s-a mers înainte și a apărut varianta Tigrul regal.


Comandanții din Districtul Militar Vest erau supuși unui riguros control și au acționat pentru îndeplinirea ordinelor superioare. Diviziile de infanterie și tancuri au fost împinse cât mai spre vest, întregul dispozitiv urmând să fie sprijinit de aviație și de focul tunurilor de toate calibrele. Atacul german i-a pus într-o situație imposibilă și a trebuit să facă tot ce se putea în situația dată. Au fost însă împușcați pentru incompetență în stil comunist pentru că nu i-au adus victoria mult râvnită de Stalin. Au fost complet nevinovați din punct de vedere militar.

Cercetătorii din lagărul comunist au făcut totul pentru a demonstra că la 22 iunie 1941 armata sovietică n-a fost pregătită serios de război și întregul arsenal al talentului literar și științific a fost folosit pentru a sublinia inferioritatea tehnică, parcă verificându-se astfel teoria lui Hitler despre superioritatea germanilor în domeniu și rasial. Iosif Stalin ar fi fost încântat să-i vadă la muncă și să le admire stilul în care pot falsifica și cel mai vizibil adevăr.

Erau oameni noi, capabili să acuze în stânga și în dreapta pentru a demonstra o teză dorită de conducerea de partid și de stat, exact cum făceau procurorii în procesele instrumentate. Au reușit să-l acuze chiar și pe făuritorul puterii sovietice pentru a satisface indicațiile superiorilor și elanul le era sporit de oferirea de titluri academice și de venituri mai mult decât generoase. Nu exista decât adevărul stabilit de cercurile restrânse din conducerea formațiunii politice totalitare. Repetarea unei minciuni timp de decenii, nu contează absurditatea ideii, generează adevăruri științifice și mulțimile rămân cu câteva informații fragmentare pe care le adoptă precum făceau credincioșii cu dogmele religioase. Minciuna a fost întotdeauna aliatul conducătorilor și un stat totalitar o cultivă intensiv.

Armata Roșie a muncitorilor și țăranilor a fost un perfect instrument de atac și a demonstrat din plin agresivitate pe toate fronturile. Comandanții realizau concentrări monstruoase de forțe pe direcțiile de ofensivă și nu cruțau viețile subordonaților pentru a atinge țelurile politice. Iosif Stalin a planificat o imensă ofensivă și a fost surprins de asaltul german exact în cel mai prost moment: cel al definitivării dispozitivului de luptă. Toate socotelile au fost date peste cap și cele mai instruite trupe au fost pierdute chiar în pozițiile avansate.

Armata germană era slab înzestrată, dar a reușit să repete cu tancuri ușoare manevrele cavaleriei mongole din secolul al XIII-lea și chiar au fost uitate armele perimate cu care s-a luptat. Militarul Hans Roth din Divizia 299 infanterie a fost uimit de numărul tancurilor și de forța artileriei. Nici aviația nu era de lepădat, dar nimicirea aparatelor de pe aerodromurile avansate a permis înaintarea militarilor germani pe unde au vrut.

Oare ce ascund cercetătorii în spatele acestor minciuni savante? De ce această înverșunare eroică și împotriva făuritorului imensei Armate Roșii? 

Bibliografie minimală

Corespondența Președintelui Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. cu Președintele SUA și cu Primii Miniștrii ai Marii Britanii din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei 1941 – 1945, vol. I, Editura de stat pentru literatură politică, București, 1953.
Documente privind istoria militară a poporului român 13 mai 1945 – 31 decembrie 1947, Editura Militară, București, 1988.
Bagramian, I. H., Așa a început războiul, Editura Militară, București, 1974.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, București, 1997.
Djilas, Milovan, Conversații cu Stalin, Corint Books, București, 1995.
Duțu, Alecsandru, Între Wehrmacht și Armata Roșie, Editura Enciclopedică, București, 2000.
Eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord 22 iunie – 26 iulie 1941, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.
Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu Relațiile româno – germane (1938 – 1944), Editura Humanitas, București, 1994.
Istoria economică a României, vol. II, coordonator academician N. N. Constantinescu, Editura Economică, București, 2000.
Istoria Aviației Române, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1984. 
Negrea, Radu, Banii și puterea, Humanitas, București, 1990.
Roman, Valter, Probleme militare contemporane, Editura Militară, București, 1949.
Scafeș, Cornel, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeș, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., București, 1996.
Scârneci, Vasile, Viața și moartea în linia întâi, Editura Militară, București, 2012.
Sokolovski, V. D., Strategia militară, Editura Militară, București, 1972.
Solonin, Mark, Butoiul și cercurile, Polirom, Iași, 2012.
Suvorov, Victor, Ziua „M”, Polirom, Iași, 1998.
Suvorov, Victor, Ultima Republică, vol. III, Polirom, Iași, 2011.
Ştefănescu, Alexandru V., În umbra Marelui Reich, Editura Cetatea de scaun, Târgoviște, 2020.
Ţenescu, Fl., Cunoștințe generale asupra războiului și studiul lui, vol. III, Tipografia militară a Ministerului de Răsboiu, București, 1922.
Zaharia, Gheorghe, Constantin Botoran, Politica de apărare a României în contextul european interbelic 1919 – 1939, Editura Militară, București, 1981.
Zamfir, Zorin, Jean Banciu, Tratat de istorie universală Al Doilea Război Mondial, vol. III, Pro Universitaria, București, 2009.