Autor 24423 vizualizări


Femeile din viaţa lui Brâncuşi au stat întotdeauna pe locul secund, după arta sa. Prietene, iubite sau mecena, toate i-au fost muze. Însă cu Peggy Guggenheim, colecţionară de artă şi filantroapă, a avut o legătură aparte. O alinta Peghiţă şi o cunoscuse în perioada interbelică, într-un vreme când artistul începuse să resimtă singurătatea şi bătrâneţea. 

În această perioadă, în viața lui revine o veche cunoștință, Peggy Guggenheim. Era o americancă bogată, al cărei tată murise în dezastrul de pe Titanic, pe care Brâncuși a cunoscut-o încă de la începutul anilor ’20. Peggy nu avea nicio idee despre artă, dar îi plăcea să fie înconjurată de artiști. Voia să-și alcătuiască o vastă colecție de artă modernă, care să fie nucleul unui viitor muzeu.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Peggy a început să cumpere foarte multe lucrări. I-a cerut lui Brâncuși să-i vândă şi „Pasărea în văzduh”, dar el nu a vrut să o vândă decât cu 4000 de dolari. Lui Peggy prețul i s-a părut mult prea ridicat, dar Brâncuși nu a stat la discuții și i-a întors spatele. Încăpățânată, bogata americancă s-a gândit să-l seducă. Brâncuși nu a realizat intenția femeii, sau nu a vrut să înțeleagă, bucurându-se să reînnoade prietenia cu ea, mai ales că, astfel, singurătatea era din nou uitată. Ea l-a vizitat regulat și, adesea, erau văzuți împreună la câte un restaurant de lux. Brâncuși a devenit însă tot mai posesiv și destul de bănuitor, iar Peggy, deși îi purta totuși o sinceră afecțiune, a continuat să-și urmărească propriile interese, trebuind să facă față și numeroaselor ei relații sociale și de afaceri. Un timp s-a gândit să se căsătorească cu Brâncuși și, în acest fel, să-l moștenească, dar acest lucru s-a dovedit foarte complicat, Brâncuși păstrându-și totuși principiul de a nu se căsători, iar ea a renunțat la idee.


Cu toată prietenia dintre ei, ea nu a reușit să-l determine să scadă prețul lucrării pe care voia s-o cumpere, Brâncuși dovedindu-se din cale afară de încăpățânat. Între cei doi are loc o ceartă, iar Peggy nu mai dă pe la el un timp. Doar că americanca reușește, până la urmă, să cumpere „Măiastra” de bronz, ce fusese achiziționată de un creator de modă în anul 1912. Americanca o cumpără cu 50.000 de franci, care erau atunci echivalentul a 1000 de dolari. Dar Peggy își dorea foarte mult „Pasărea în văzduh” și cu greu o cumpără până la urmă de la Brâncuși. Legătura dintre ei este reluată, nu însă pentru mult timp, pentru că avioanele germane își încep raidurile asupra Parisului, iar Peggy pleacă în America, încercând să-l determine și pe Brâncuși să facă la fel. Plângând, Brâncuși îi duce lui Peggy „Pasărea” la mașină, și femeia se întreabă dacă plânge după ea sau după lucrare. Tot atunci, și Eileen Lane pleacă la New York.

„Făcea tot posibilul ca să te simți fericit în preajma lui"

Peggy avea să noteze mai târziu în jurnalul său: «De ani de zile, fără să-mi pot permite, doream să am un bronz de Brâncuși. Acum, acel lucru era posibil. A trebuit să întrețin timp de mai multe luni relații apropiate cu artistul înainte ca vânzarea să fie încheiată. Eu, care îl cunoșteam pe Brâncuși de șaisprezece ani, nu mi-aș fi putut imagina că se vor ivi atâtea probleme. Era complicat să vorbești despre prețuri cu el și trebuia să te înarmezi cu mult curaj, căci lansa o cifră enormă. Fusesem prevenită, însă nădăjduiam că marea noastră prietenie va facilita lucrurile. Cu toate acestea, când a propus cifra de 4000 de dolari pentru „Pasărea în văzduh“, a urmat o discuție teribilă.

Atelierul lui Brâncuși se afla pe o stradă care se înfunda. Era o încăpere imensă, plină de sculpturi colosale. Ai fi zis că e un cimitir, deși operele erau prea importante pentru a fi plasate pe morminte. Vecină cu încăperea cea mare, se afla o a doua, mai mică. În mijloc se găsea un cuptor în care își încălzea instrumentele de lucru și turna bronzul. Totul era acoperit de o pulbere albă degajată în timpul lucrului. Brâncuși era un omuleț minunat cu barbă, cu ochi întunecați, pătrunzători: un amestec de țăran hâtru și geniu. Făcea tot posibilul ca să te simți fericit în preajma lui și era un privilegiu să-l cunoști. Din păcate, a devenit foarte posesiv, pretinzând să-i consacru tot timpul meu.

Mă numea „Peghiță“ și-mi povestea că-i plac lungile călătorii. Îl vizitase în India pe maharadjahul Indorului, în grădinile căruia instalase trei exemplare ale „Păsării în văzduh“, una din marmură albă, alta din marmură neagră și a treia din bronz. […] Brâncuși își lustruia cu mâna lui operele. De aici venea, desigur, marea lor frumusețe. Această i-a luat mai multe săptămâni de lucru. Când a terminat-o, nemții se apropiau de Paris și m-am dus s-o iau cu mașina ca s-o ambalez, iar apoi s-o expediez în Statele Unite pe calea apei. Chipul lui Brâncuși era scăldat în lacrimi și am fost sincer impresionată. Nu am aflat niciodată adevăratul motiv al emoției sale, dar presupun că se datora despărțirii de opera sa preferată».

Acest text este un fragment din articolul "Domnişoarele sofisticate din viaţa lui Brâncuşi" apărut în Historia Special nr. 24, disponibilă la toate chioşcurile de presă în perioada 28 septembrie-15 noiembrie 2018 şi în format digital pe paydemic.com. 

Citeste revista in format digital

 Cumpără Acum


""