Autor 2978 vizualizări


„Mihailo (Miša) Anastasiević, mai bine cunoscut sub numele de Căpitanul/Maiorul Miša a fost un comericant, patriot, profesor şi un mare suflet caritabil al Serbiei dar şi al României. Cariera şi activităţile sale caritabile i-au adus pseudonimul de „Rotschild al Dunării”. Pe fondul unor probleme poltice din ţara sa natală şi-a trăit ultimii ani ai vieţii în localitatea Clejani, aflată în proximitatea Bucureştiului, locul în care a fost şi înmormântat.

Mihailo (Miša) Anastasiević s-a născut în 1803 la Poreč, pe Dunăre, lângă orăşelul de astăzi Donji Milanovac, într-o regiune cu o bogată tradiţie românească din apropierea Văii Timocului (nu omitem nici posibila origine „vlahă” a acestuia).

Orfan, băiat de prăvălie, dar şi un spirit întreprinzător

Imediat după naştere, şi-a pierdut mama şi apoi tatăl, fiind adoptat şi crescut de o mamă vitregă pe nume Milja. Nu se ştie exact numele de familie sub care s-a născut aşa că se presupune că a adoptat numele tatălui adoptiv ca nume de familie. Crescând în condiţii grele, pentru a câştiga bani a fost nevoit de mic să aibă diverse ocupaţii în apropierea fluviului.

Munca grea şi câştigurile mici nu au fost suficiente pentru a îl satisface pe ambiţiosul tânăr Miša. Spirit autodidact, a învăţat singur să scrie şi să citească. Pasiunea pentru lectură l-a transformat în fondatorul primei şcoli din satul natal Poreč. Astfel, pentru sume modice a educat la rândul său o serie de copii şi tineri din regiune, mulţumită cunoştinţelor sale nou dobândite.

Mai târziu a înlocuit domeniul educaţiei cu micile afaceri şi a început să lucreze ca băiat de prăvălie în magazinul unui anume Dimlović, însă rapid a devenit un antreprenor local şi în acelaşi timp a început să fie deschis spre lumea afacerilor. În 1817 a fost numit ofiţer vamal la Skela Dobrovać, unde a rămas până în 1822.

Trei ani mai târziu după ce a considerat că are o situaţie financiară suficient de bună, s-a căsătorit cu Hristina Urošević. Fratele acesteia, Sima, era pisarul prinţului Miloš Obrenović. Înţeleptul Mişa a folosit acest prilej pentru a intra în contact cu însuşi prinţul, dar şi cu negustorii austrieci, care făceau afaceri cu el. După moartea lui Sima, Miloš a transferat afacerea lui Miša, care a devenit agentul în afaceri al prinţului de la Dunăre. În 1833 prinţul l-a numit „căpitan” cu rol de supraveghere şi arbitraj. Principala lui misiune era reprezentată de comerţul cu sare din ţările române, iar la început s-a aflat în parteneriat de afaceri cu prinţul. Printr-un împrumut obţinut de la acesta, cei doi urmau apoi să îşi împartă veniturile.

Abdicarea cneazului l-a determinat pe Miša să îşi părăsească locurile natale, iar în 1840 s-a mutat la Belgrad unde şi-a deschis un nou birou. În 1847 s-a înfăţişat în faţa domnitorului Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu şi a reuşit să preia în arendă pe o perioadă nouă ani ocnele de sare din regiune (1).

A numit apoi controlori la Viena şi Pesta, cu misiunea de a urmări atât importurile din Imperiul Habsburgic, cât şi exportul de sare din Ţara Românească şi Moldova. A devenit astfel, unul dintre cei mai mari comercianţi de sare din Balcani şi unul dintre cei mai mari transportatori.

De la Smederevo (oraş aflat în aval de Belgrad) până la gurile Dunării, a înfiinţat 60 de agenţii de transport maritim organizate impecabil în care lucrau aproximativ zece mii de persoane. De asemenea avea 74 de nave pentru transportul sării şi 23 de depozite. Pe lângă transportul de sare a început să se ocupe cu transportul de poştă, pasageri (în 1866, viitorul Rege Carol I al României ajunge în ţară cu un vas de-al său), dar şi cu speculaţii bancare oferind bani cu dobândă. Cu toate acestea, el nu s-a gândit doar la el, ci a făcut şi lucrări de caritate. Datorită bogăţiei sale imense a fost numit „un Rotschild al Dunării”.


Spirit caritabil

De fiecare dată când şi-a vizitat din nou locurile natale, Miša a dăruit veşminte femeilor din orăşelul Donji Milanovac şi zestre fetelor ce urmau să se mărite. În unele cazuri a iertat datoriile către negustori sau le-a acordat împrumuturi favorabile, reuşind să îi salveze de la faliment.

Şi-a amintit, de asemenea, de primele sale succese în afaceri şi de modul în care a fost ajutat să urce pe scara ierarhică, aşa că a ajutat la tipărirea cărţilor unor scriitori sârbi şi a finanţat printre altele şi o bibliotecă în Belgrad. Aşa cum vom vedea în continuare activităţile sale caritabile s-au extins şi la nord de Dunăre.

Finanţator al clădirii Universităţii din Belgrad

Un preţios dar acordat Serbiei a fost reprezentat în 1863 de clădrirea Căpitanului Miša, aceasta numărându-se printre cele mai faimoase clădiri simbol ale Belgradului. Aflată pe strada Studenski trg nr 1, aceasta a fost construită între 1857 şi 1863, conform planurilor arhitectului ceh Jan Nevola. Iniţial aceasta ar fi avut rolul unui palat, Miša încercând să îşi facă relaţii şi mai apropiate cu casa regală, căsătorindu-şi una dintre fete cu unul dintre prinţii din familia regală sârbă. În cele din urmă, după eşecul acestui demers, clădirea a fost donată statului şi a funcţionat iniţial sub forma unui liceu pentru băieţi.

Astăzi însă, a devenit sediul rectoratului Universităţii din Belgrad. Pe frontispiciul ei este afişat următorul mesaj: „Miša Anastasijević svome otečestvu/ Miša Anastasjiević către patria sa. Pe lângă poziţia ei centrală, clădirea reprezintă şi decorul unui film celebru al cinematografiei sârbe: „Šesir profesora Koste Vujića/Pălăria profesorului Kosta Vujic”, ecranizare a unui roman umoristic pentru adolescenţi.

Latifundiar în România

Începând de la jumătatea secolului al XIX lea, Miša Anastasijević a început să cumpere o serie de proprietăţi în Ţara Românească, însă, pe lângă aspectele legate de afaceri, nu au lipsit nici aici binefacerile aduse comunităţii, el fiind ctitorul a două biserici aflate la Brânceni (judeţul Teleorman) şi la Clejani (judeţul Giurgiu). În ambele lăcaşuri de cult pictura a fost realizată de către Gheorghe Tattarescu, pictor român ce i-a devenit apropiat.


O serie de edificii lăsate de Căpitanul Miša, ulterior promovat la gradul de maior, pot fi observate şi în zilele noastre printr-un scurt periplu prin satele din Câmpia Română. Unul dintre obiective se află pe meleaguri teleormănene, în apropierea oraşului Alexandria. La doar 12 kilometri de reşedinţa de judeţ, biserica din Brânceni păstrează, pe lângă o statuie a ctitorului ridicată în anii 90 cu ajutorul unor sponsorizări din partea mai multor instituţii din Iugoslavia şi România, pisania de pe frontispiciul acesteia, care este datată în anul 1850 şi este scrisă în limbile sârbă şi română cu alfabet chirilic.Transcrierea în alfabet latin ar suna astfel:

„În slava Sfintei şi întru fiinţă nedespărţitei treimi a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, a zidit acest dumnezeiesc locaş serbianescul maior Mişu Anastasievici. proprietarul satului Brânceni şi cetăţeanul Belgradului, sfinţindu-l în numele Sfântului Apostol şi evanghelist Luca, patronul casei sale în zilele fericitei oblăduiri, a prea înălţatului domn şi stăpânitor a întregii Ţări Româneşti, Barbu Dimitrie Ştirbei, în anul 1850”.

Biserica reprezintă un monument istoric de interes naţional categoria A şi adăposteşte o serie de elemente de valoare inestimabilă. Catapeteasma a fost lucrată în Italia, candelabrul alături de o serie de obiecte de cult lucrate în Austria precum şi o serie de obiecte de cult au fost dăruite de Miša Anastasiević.

Localitatea Clejani, a reprezentat însă un ultim refugiu al vieţii maiorului. În ultimii ani ai vieţii, pe fondul problemelor politice din ţara sa, accentuate de faptul că a susţinut accederea la tron a unuia dintre ginerii săi, s-a refugiat la Clejani aşteptând un moment propice să revină. Aici a încercat să realizeze o serie de elemente care să îi amintească de locurile natale. Pe lângă biserica ce imită stilul vechii catedrale ortodoxe sârbeşti din Belgrad, au fost construite o fabrică de cărămidă şi o şcoală de arte şi meserii (prima de acest fel din spaţiul românesc).

Clădirile au supravieţuit până când, în anii grei ai regimului comunist, au fost puternic afectate. În timp ce şcoala de meserii, ale cărei ruine pot fi observate şi astăzi, a ars, palatul ar fi fost distrus cu buldozerele de căutătorii de comori sau, după alte surse, ar fi ars la rândul său în urma unei chermeze a unor mai mari din partid.


Biserica reprezintă însă astăzi un edificiu deosebit similar atât în arhitectură, cât şi din punct de vedere al amenajărilor interioare, având un aspect de adevărată catedrală. O persoană deosebită ce se preocupă intens de restaurarea şi reamenajarea locului, o reprezintă preotul paroh Daniel Cristea, acesta a avut amabilitatea de a ne fi ghid şi de a răspunde unui interviu referitor la istoria bisericii.

Ce ne puteţi spune despre istoria bisericii şi a comunităţii?

„În 1864 a început ridicarea efectivă a acestei clădiri monumentale cu dimensiuni colosale pentru o localitate atât de mică şi anume: 33 de metri înălţime 27 lungime şi 12 lăţime. Era deja o catedrală în toată regula. Şi faptul că a ridicat-o într-un an se datorează fabricii de cărămidă pe care tot el a înfiinţat-o şi a ridicat-o tot aici la Clejani. Se păstrează mobilierul original, candelabrele, sfeşnicele, candele cu inscripţia „MA” (Mişa Anastasijević). Este practic o frumuseţe de secol XIX. El şi-a pregătit din timp locul de veci, şi-a creat o nişă, pentru că el şi-ar fi dorit probabil la acea vreme să se reîntoarcă în ţara natală, dar nu mai putea pentru că au existat o serie de dispute.


S-a stabilit aici în România, unde a reuşit să îşi creeze foarte multe relaţii şi cu regele Carol I datorită exportului de sare. El nu a avut şcoală, dar a fost un autodidact şi un afacerist foarte bun. Drept dovadă că a ridicat conacul pictat tot de Gheorghe Tattarescu, a ridicat şcoala de arte şi meserii. Cred că ţinea la numărul 33, deoarece putem observa repetarea acestuia, am menţionat înălţimea clădirii, de la cruce până la bază are măsura de 33 de metri măsurată şi de mine şi susţinea şi un număr de 33 de copii la şcoală. Cu tot ce trebuie: internat, rechizite, absolut tot! Treizeci şi trei ar fi vârsta Mântuitorului, probabil avea ceva, îl sensibiliza.

La scena răstignirii când e seară, trupul mântuitorului din pictură capătă o culoare mov similară cu cea a omului atunci când îşi dă ultima suflare. Avem foarte multe icoane ale mântuitorului şi cred că a avut o empatie cu mântuitorul Iisus Hristos. El a reuşit să realizeze o bijuterie şi probabil la vremea ei va fi fost o capodoperă, dar din păcate omul nu a ştiut să profite de frumuseţea locului de bijuteria aceasta şi de lucrările acestea, numai dacă vă uitaţi la catapeteasmă şi observaţi câte chipuri de îngeri sunt scoase în evidenţă. Icoanele însele pictate aşa de frumos, a avut un bun gust! Numai dacă ne uităm la jilţul arhieresc, nu este grosolan şi fără proporţii aşa cum le vedeţi la unele bisericuţe mici.

Din câte observ, altarul seamănă puţin cu forma pe care am văzut-o în alte biserici sârbeşti. Noi românii avem mult mai multe icoane în cadrul catapetesmei

Cred că totuşi a făcut parte şi o spun cu o responsabilitate foarte mare aşa cum foarte mulţi din vremea respectivă din masonerie. Şi am văzut şi poze, pardoseala era ca o tablă de şah, cei doi stâlpi, scara aduc aminte de acest lucru, iar pe frontispiciul bisericii apare o stea a lui David. Sigur e o presupunere a mea, dar sunt foarte multe elemente care se leagă şi atunci mi s-a mai şi confirmat prin alte discuţii.

În ce măsură se mai păstrează şi alte urme ale acestei personalităţi în localitate?

Săptămâna trecută am fost la o înmormântare şi am găsit chiar trepte din marmură de la conacul lui Miša păstrate la enoriaşi în acasă, puse chiar la intrarea în casa dumnealor. Mi-au promis că vor face lucrări de reamenajare şi le vor scoate de acolo pentru a le aduce la biserică. Şi voi încerca să strâng absolut tot ceea ce ţine de amintirea conacului. Sigur că sunt foarte multe elemente, dar unii vor bani pentru ele.

Vin turişti din România? Dar din Serbia?

Da, vin în permanenţă, sunt şi sponsori din Serbia, puteţi vedea pe placa de marmură

Unde se află mai exact mormântul? Observ şi un mic punct memorial, dar şi o criptă.

Afară este doar un bust încadrat între cele trei steaguri: steagul Serbiei, steagul Episcopiei Giurgiului şi steagul României. Acest loc dă posibilitatea de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, care este şi a maiorului Mişa, ca oamenii ce vin să depună coroane şi flori. Dar el cu siguranţă şi-a pregătit această nişă în care este depus. Slavă Domnului, este de fiecare dată pomenit şi tămâiat! În acelaşi timp se implică şi autorităţile din ţara vecină, chiar o ambasadoare a Serbiei ne-a adus un tablou frumos pictat cu biserica noastră, pe care îl puteţi observa, foarte mult ne-a plăcut şi acum încercăm să îl punem în valoare.


Conform anumitor surse după moartea lui Miša, la data de 27 ianuarie 1885, trupul său a fost îmbălsămat de doi medici austrieci după un procedeu secret. Astfel, până la începutul anilor 2000, chipul său putea fi observat prin sticla ce îl acoperă. Astăzi pe fondul deteriorării şi, după anumite surse, a unei erori de lucru al celor ce l-au restaurat, nu mai poate fi observat. Încă din 2003 a fost lansată propunerea de a cerceta viaţa binefăcătorului în vederea unei posibile canonizări. Până la data curentă (22.06.2021) este aşteptat un răspuns.

Edificiul religios nu se află la o distanţă foarte mare de capitală, situându-se la doar 46 de kilometri ce pot fi străbătuţi în aproximativ o oră, prin drumul DN6 până în localitatea Stâlpu, urmărind apoi indicatorul ce duce prin DJ 411 direct înspre localitatea Clejani.

Închei prin a vă invita să vizitaţi această bijuterie arhitecturală atât de puţin cunoscută publicului nostru. Totodată, vă propun să vă bucuraţi de acordurile cunoscutului artist sârb Tozovac, dintr-o melodie ce aminteşte de căpitanul Miša şi de orăşelul Donji Milanovac, aflat pe Dunăre, în apropierea graniţei Serbiei cu România.


NOTE

1.https://asociatiarespect.wordpress.com/2019/10/16/maiorul-misa-anastasievici/ 

Foto (deschidere text): Univerisitatea din Belgrad