Autor 6783 vizualizări


La 29 august 1936, Nicoale Titulescu era îndepărtat din fruntea Ministerului de Externe al României, iar eșecul politicii de securitate colectivă făcea inutil demersul pentru parafarea tratatului de asistenţă mutuală cu URSS. Moscova a folosit pretextul de a se declara liberă din gentleman’s agreement din 1934. Iată ce consemna Constantin Argetoianu, un apropiat al Regelui Carol al II-lea, despre demiterea lui Titulescu: 

„Inculeţ mi-a povestit peripeţiile care au precedat anul trecut demisia lui Titulescu. Nemulţumit de «activitatea» guvernului în politica externă, mai ales de incursiunile lui Tătărescu pe un teren ce-l socotea numai al lui, nebunul (Titulescu, n.n.) a pornit într-o bună zi de la Montreux (unde discuta cu bunul său prieten Rüstü Caca, chestia Strâmtorilor) și a venit la București. De la gară, a trimis pe Nenișor cu demisia sa la Tătărescu și s-a dus drept la Palat. A stat la Rege de la ora 6 la ora 11 noaptea. Guvernul n-a știut exact niciodată ce a vorbit Titulescu cu Regele și Regele cu Titulescu, în acea seară. Îndată după plecarea paranoicului de la Palat, Tătărescu – care fusese autorizat să o facă – a telefonat Regelui, ca să afle cum stau lucrurile. «Știu și eu? Nici așa, nici așa!», a fost răspunsul Suveranului. Tătărescu l-a trimis atunci pe el, Inculeţ, la Titulescu. «Am stat cu dânsul de vorbă până la ora 2 dimineaţa, fără să mă pot lămuri. În guvern – povestește mai departe Inculeţ – eram două curente. Unii, cu Tătărescu în frunte, voiau să se scape cât mai degrabă de ministrul încurcă-lume, care ne certase deja cu Polonia și cu Italia și era pe cale să ne strice și cu Iugoslavia.  

Alţii, printre care eram și eu, din cauza chestiunii cu recunoașterea Basarabiei, erau de părere că era mai bine ca Titulescu să mai rămână. N-am putut să deslușesc nimic precis de la dânsul. Mi-a vorbit de 30 de chestiuni, mi-a istorisit din trecut, a făcut profeţii pentru viitor, se considera când demisionat, când solidar cu noi. La plecare, eram cu mâna pe clanţa ușii, i-am spus: Îmi dai voie să te consider încă și azi și mâine ca colegul meu? Mi-a răspuns: și azi, și mâine, și poimâine – și m-a pupat. Am raportat chiar în noaptea aceea lui Tătărescu cele vorbite cu Titulescu și a rămas să luăm o hotărâre după ce va vedea pe Rege. A doua zi, după audienţa la Rege, Tătărescu a convenit cu mine că era mai bine să ne împăcăm, să nu-l lăsăm să plece «când vrea el», ci să-l debarcăm «când ne va conveni nouă». Au urmat o serie de tratative. Titulescu a dat lui Tătărescu o hârtie pe care înșirase, sub mai multe puncte, condiţiile sub care primea să-și retragă demisia. Condiţiile au fost discutate punct cu punct și în cele din urmă primite cu ușoare modificări. După ce totul a fost gata, s-a convenit să se ţină un Consiliu de Miniștri în care Titulescu să facă o expunere a politicii noastre externe; Consiliul să o aprobe și să dea un comunicat.

Comunicatul a fost redactat în prealabil și scris în două exemplare, unul a rămas la Titulescu, iar celălalt l-a luat Inculeţ. «Am comis imprudenţa să nu parafăm exemplarele – continuă Inculeţ. Consiliul s-a ţinut și am trimis comunicatul, exemplarul meu la cenzură, spre publicare. Noaptea, pe la orele 2, am fost deșteptat din somn cu telefonul. Mă chema cenzura. Titulescu trimisese comunicatul său și cenzura mă întreba pe care să-l publice. Am răspuns fără ezitare: pe al dlui Titulescu. A doua zi dimineaţa mă întreabă Tătărescu la telefon, furios: Ai văzut ce a apărut, ce s-a întâmplat? Titulescu schimbase textul său, tăiase o frază, mutase un punct sau o virgulă, așa încât ieșise cu totul altceva decât comunicatul asupra căruia căzusem de acord. Am explicat lui Tătărescu ce se întâmplase și i-am spus că eu dedesem ordinul să publice textul lui Titulescu, nebănuind că putea fi diferit de cel trimis de mine.

Tătărescu a chemat pe Titulescu la telefon și i-a cerut explicaţii. Acesta i-a răspuns că textul lui era mai bun, că se putea traduce mai ușor în franţuzește. Tătărescu a urlat și el o dată în viaţa lui și a vorbit lui Titulescu de escrocherie! În această stare de tensiune s-a despărţit Titulescu de noi și s-a înapoiat în Elveţia. Știi ce a urmat. Titulescu s-a supărat. De ce? Ce era anormal în faptul că un guvern își da demisia și se reconstituia fără unul din foștii miniștri? Că n-a fost prevenit? Dar unde stă scrisă obligaţia pentru un prim-ministru care-și reconstituie un guvern să prevină pe un fost coleg că nu mai face parte din noua formaţiune? Și totuși Titulescu a fost prevenit. Tătărescu i-a telegrafiat că pentru necesităţi de partid e nevoit să constituie un guvern omogen, fără dânsul, și i-a mulţumit pentru serviciile aduse ţării până atunci. Ministerul s-a reconstituit însă așa de repede, încât telegrama trimisă lui Titulescu nu i-a ajuns decât după ce noul guvern a depus jurământul (!!!). Apoi, spune d-ta, coane Costică, trebuia noi să așteptăm până să ne torpileze dl Titulescu, în loc să-l aruncăm noi peste bord, cât puteam încă să o facem? Repet, eu am fost contra excluderii lui, la început, dar mai târziu mi-am dat seamă că nu era altă soluţie».” [Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. III (1 iulie – 31 decembrie 1937), ediţie de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 2001, pp. 158-159].

Acest text este un fragment din articolul „România Mare, pe drumul pierzaniei”, publicat în revista Historia Special nr. 28, disponibilă în format digital  pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum