Pe frontul din Coreea au fost şi români! FOTO

Autor 18899 vizualizări


Ioana Cruceanu şi Elena Zeleniuc, două veterane ale Crucii Roşii, au fost martorele primei manifestări „calde“ a Războiului Rece şi au bandajat, la capătul celălalt al lumii, rănile unui conflict care nu le aparţinea nici lor, şi nici celor două state combatante:Republica Populară Democrată Coreea şi Coreea de Sud. După jumătate de secol de istorie care nu a adus prea multe schimbări, cele două surori medicale îşi amintesc dramele zguduitoare ale peninsulei coreene, exact aşa cum s-au văzut ele din spatele frontului.
 
Între anii 1951 şi 1957, într-o perioadă în care România reinventa istoria şi lega noi prietenii diplomatice sub „drapelul“ roşu al secerei şi al ciocanului, 220 de voluntari, organizaţi în şapte echipe de medici şi surori medicale, părăseau ţara pentru a îngriji, la aproape 17.000 de kilometri distanţă, cicatricile unui război absurd. Ioana Cruceanu (86 de ani) şi Elena Zeleniuc (77 de ani) sunt doar două dintre eroinele anonime care au şters lacrimile şi au tratat rănile soldaţilor nord-coreeni într-un conflict care nu s-a încheiat niciodată.
Rezumatul frontului, aşa cum ajunsese el în Republica Populară Română, era simplu şi, ca toate celelalte informaţii, puternic denaturat. „Înainte de a pleca, noi ştiam aşa:Kim Ir Sen era văr ori frate cu Rhee Syngman. Ei s-au certat şi şi-au împărţit Coreea în două:primul în nord şi al doilea în sud. După un timp, cei din sud s-au hotărât să ocupe Coreea de Nord, cu ajutorul americanilor“, redă Ioana Cruceanu o parte din „lecţiile“ despre conflictul din Îndepărtatul Orient.

Peste 4 milioane de morţi şi răniţi

Dacă propaganda politică încă funcţiona perfect, imaginile din tranşee nu aveau însă cum să fie trucate. Pe frontul care fierbea, fără să ţină cont de legile nescrise ale sângelui, nu conta ce înseamnă Războiul Rece, iar orgoliile sovietice şi cele americane nu trebuiau explicate. Graniţa dintre cele două Corei, stabilită matematic la Yalta, de-a lungul paralelei de 38 de grade, a întipărit în memoria celor două surori medicale adevăratul război, cel cu peste 4 milioane de ­morţi şi răniţi. 

Pentru sacrificiul lor, Ioana Cruceanu şi Elena Zeleniuc au fost decorate cu „Florence Nightingale“, cea mai înaltă distincţie ce poate fi acordată de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva, au primit distincţii chiar de la „preşedintele etern“ Kim Ir Sen şi au fost medaliate în România comunistă şi democrată. Cea mai valoroasă recunoaştere a muncii lor rămâne însă fiecare „mulţumesc“ spus într-o limbă străină şi care nu avea nevoie de nicio traducere. „Singura noastră recompensă, pe care nu am putea s-o uităm niciodată, este privirea caldă a pacienţilor pe care am reuşit să-i vindecăm“, mărturiseşte Elena Zeleniuc, la cinci decenii distanţă de ce-au trăit pe front. Cele două surori medicale şi-au promis că niciunul dintre destinele mutilate în acea vreme, în care cerul promitea mai multe obuze decât stele, nu va fi uitat şi s-au ţinut de cuvânt. Fiecare dintre ele are câte un album stufos cu fotografii, pe care nepoţii şi oaspeţii îl ştiu pe de rost. Poveştile au rămas nemuritoare, deşi imaginile peste care încă nu s-a aşternut praful dau senzaţia că eroii îngrămădiţi pe hârtia îngălbenită de vreme au murit deja şi a doua oară. Citiţi în continuare în „Historia“ câteva crâmpeie din memoria vastă a unui război prea sinistru ca să nu fie real.

Ioana Cruceanu:Voluntar din curiozitate

Pentru Ioana Cruceanu, adevărata aventură a vieţii ei începe în anul 1943, într-un sat din tumultuosul Ardeal aflat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Deşi avea doar 17 ani şi crescuse într-o familie mare de „ţărani harnici şi gospodari“, Ioana Cruceanu a luat drumul Capitalei şi s-a înscris la Şcoala de Surori Profesioniste. La finalul războiului, învăţase deja „secretele“ meseriei şi începuse să profeseze la Spitalul Militar din Bucureşti. „În anii ’46-’48, era foamete mare în ţară“, îşi aminteşte veterana. Americanii nu mai veniseră, dar trimiteau, prin Crucea Roşie, diverse alimente pe care surorile le împărţeau la nevoiaşi. „Atunci am văzut pentru prima dată varză conservată, morcovi, ceapă sau cacao“, continuă aceasta, conturând un zâmbet complice.
Patru ani mai târziu, în 1952, dintr-o curiozitate copilărească – aşa cum îşi explică acum – se hotărăşte să se înscrie în cea de-a treia echipă ce urma să plece în Coreea. „Voiam să văd şi eu străinătatea şi ştiam că nu voi avea niciodată ocazia asta cu meseria pe care o aveam. Aşa că am acceptat să fiu voluntar. Nu ştiam foarte bine ce e acolo, mi se spusese că e război, dar nu mă aşteptam niciodată să văd atâta durere la un loc“. 

Orbuţu’:„Te duci la măcel!“

Războiul îi furase tatăl, iar acasă mai rămăsese doar mama ei, bolnavă la inimă, aşa că s-a hotărât să tăinuiască plecarea. „Înainte de a pleca, voiam însă să vorbesc cu o persoană specială. La noi în sat locuia un om care s-a născut fără vedere. Noi îi spuneam «Orbuţu’». Şi omul ăsta dădea în transă, adică se concentra şi-ţi spunea ce avea să ţi se întâmple. Locuia la marginea unei păduri, destul de departe de sat, şi drumul până acolo era foarte obositor. Când am ajuns la el, i-am spus că vreau să plec într-o călătorie şi el, după ce a ticluit puţin, mi-a răspuns:«Eu nu te văd cât eşti de grasă, dacă eşti sau nu frumoasă ori puternică, dar văd că, acolo unde te duci, nu te duci să te relaxezi. Te duci la măcel! O să munceşti mult, foarte mult, dar o să te întorci întreagă. Deşi nu îmi dau seama unde poţi să pleci tu atât de departe, că ai să mergi şi pe apă, şi pe uscat, şi în zbor»“, îşi aminteşte veterana.

Figura palidă a lui Lenin

Înainte de a ajunge în infern şi a număra gloanţele pe masa de operaţie, surorilor li se pregătiseră diverse programe artistice, menite să le distragă de la grijile şi spaimele plecării. Şi cum, în România condusă mai mult de la Kremlin decât din Bucureşti, Moscova era oraşul făgăduinţei, voluntarii au fost duşi să vadă minunile socialismului pur. „Am stat o săptămână în Moscova. Primul lucru pe care l-am vizitat a fost metroul. Nu mai văzusem metrou niciodată! Am coborât pe scări rulante, pentru noi a fost extraordinar! Am fost apoi la Teatrul Balşoi şi am vizitat Kremlinul. Acolo, am văzut o sală plină de cadouri pe care Stalin le primise din partea statelor de ziua lui. Din partea României era o locomotivă fabricată la «23 August», iar franţujii trimiseseră steaguri zdrenţuite, care să reprezinte lupta lor pentru eliberare. Am fost şi la «Sala Coloanelor», am văzut unde era Lenin. Era palid şi oarecum trist, aşa mi s-a părut figura lui“, povesteşte, în amănunt, bătrâna şi se străduieşte să-şi termine povestea.

(Foto:Ioana Cruceanu,  în costumul special de lucru din timpul iernii, costum căptuşit cu vatelină)
 
Haosul, durerea şi zgomotul obuzelor, pe care încă îl mai aude în dimineţile liniştite, se aflau însă, la momentul vizitei la Moscova, de partea cealaltă a Rusiei, la o distanţă de câteva zile în vestitul Transiberian. Acolo, la graniţa fragilă dintre cele două Corei, unde viaţa se consuma între tranşee, Ioana Cruceanu a strâns mii de amintiri. „Ne-au dus într-un camion fără prelată, pentru a vedea avioanele de pe cer care ne-ar putea bombarda“, şi războiul a început să-şi arate colţii.

„Nu pot să vă descriu oameni fără mâini, fără picioare...“

„Eu am fost repartizată la radiologie, adică lucram într-un buncăr săpat într-un deal şi acoperit cu frunze de copaci. În loc de geamuri, am pus tifon şi am lipit hârtie albă pe o parte şi pe cealaltă. Geamurile s-ar fi spart la primul bombardament. Aveam nişte sobe improvizate din butoaie de metal.
 
(Foto:Barăcile  în care lucrau surorile medicale erau făcute cu lemn adus de la Reghin)

Era o gaură făcută în perete şi butoaiele erau aşezate cu fundul în cameră. Ne trezeam dimineaţa cu nările pline de funingine şi, dacă scăpam ceva pe jos, spuneam că a căzut în iad“ – o descriere pe cât de succintă, pe atât de tăioasă, a vieţii din spatele unui război care distrugea zilnic sute de destine. Despre oamenii pe care îi trata, Ioana Cruceanu preferă să nu amintească. „Ce rost mai are? Nu pot să vă descriu oameni fără mâini, fără picioare sau cu creierul pe afară. Nu, n-am uitat nimic, dar nu vreau să răscolesc acele clipe în care nu mai aveam timp nici de lacrimi“, spune bătrâna şi coboară privirea. Are o mulţime de fotografii şi încă păstrează ziarele vremii care scriau despre români. Nu ştie ce scrie, nu poate desluşi literele acelea, dar se mândreşte cu ele. „Ştiu, totuşi, că la capătul celălalt al lumii a rămas ceva din munca unor români, pe care au dăruit-o oamenilor fără să ceară nimic în schimb“. 

La întoarcere, oprire în China, la Hotelul Păcii

Timpul se măsoară altfel atunci când dormi fără să ştii dacă vei vedea următorul răsărit, iar anul de voluntariat a trecut fără ca surorile să aibă timp să numere zilele rămase. „Am fost anunţaţi, din senin, că a venit următorul schimb din România. Am stat câteva zile cu ei, le-am predat lecţiile învăţate de noi şi ne-am pregătit de plecare. La întoarcere, în China, am stat la Hotelul Păcii. Nici măcar nu ne-a trecut prin minte această ironie. Mai târziu, când am ajuns la Novosibirsk, trenul a oprit în staţie. Am văzut pe geam că lumea se săruta şi se îmbrăţişa. Atunci a fost semnat armistiţiul“, îşi aminteşte Ioana Cruceanu. Era 27 iunie 1953, iar actul de pace era recunoscut de Comandamentul ONU, Coreea de Nord şi China. După aproape jumătate de deceniu, cei trei semnatari au rămas singurii.

Elena Zeleniuc:În prima echipă trimisă în Coreea de Nord

Pentru Elena Zeleniuc, cel de-Al Doilea Război Mondial a fost scânteia care a pornit motorul unei vieţi dedicate oamenilor. Imaginile sinistre de pe Frontul de Est pe care le-a văzut când încă era prea mică să le înţeleagă i-au rămas întipărite în minte:„Am văzut asistenţi medicali care nu ştiau nici măcar să folosească garoul pentru a opri hemoragia. Atunci m-am hotărât că, dacă voi putea, voi contribui cu toată energia la salvarea oamenilor aflaţi în suferinţă“. Agitaţia care avea să devină o constantă pentru viaţa ei de mai târziu a început în anul 1949, când s-a înscris la prima şcoală sanitară de paraşutişti. Era soră medicală, era tânără, iar curajul vârstei nu putea fi măsurat. „Rămâi dator c-o moarte“, le spunea celor mai sceptici şi continua să-şi vadă visul.
Un an mai târziu, în februarie, la spitalul Elias a venit o echipă cu o propunere aparte:„Cine vrea să meargă în Coreea?“. Războiul nu începuse de mult timp, dar cei care deja se întorceau de pe front aveau nevoie de îngrijiri. „Eu am ridicat mâna. Când a aflat persoana la care stăteam în gazdă de hotărârea mea, mi-a spus că ar trebui să mă duc la psiholog“, se amuză acum Elena Zeleniuc. Atunci însă n-a ascultat pe nimeni şi, „din dragoste pentru oameni“, a plecat în prima echipă de cadre medicale ajunse în Coreea de Nord, alături de alţi 18 voluntari. „Celelalte state au trimis doar ajutoare materiale, iar noi eram mândri că românii reuşesc să aducă ceva în plus unei ţări paralizate de obuze“, îşi aminteşte bătrâna. O dată ajunsă în mijlocul războiului, zâmbetul şi entuziasmul au început, treptat, să i se şteargă de pe figură. „Când am ajuns, mă speriasem de faptul că nu cunoşteam limba, însă mi-am dat seama imediat că nici nu aveam nevoie să o ştiu. Când e vorba de suferinţă, există o limbă comună. Pentru a face bine cuiva nu-ţi trebuie niciun cod“. 

Teribila „napalmă“ şi operaţiile în biserică

Elena Zeleniuc a reuşit să reziste ororilor războiului şi a păstrat cu ea cele mai crude istorii născute la graniţa dintre ideologii.
Traumele au rămas la fel de puternice, iar imaginile, la fel de vii ca pe front. „Îmi dau lacrimile când mă gândesc“, spune veterana şi se opreşte pentru a-şi trage răsuflarea. „Cea mai teribilă şi cutremurătoare imagine este cea lăsată în urmă de «napalma». Când ajungea pe corpul omenesc ardea tot! În timpul verii se infecta aşa rău, că stăteai ore întregi să pansezi un singur rănit“, îşi aminteşte Elena Zeleniuc.
Convenţia de la Geneva, care descria detaşat regulile războaielor, interzicea bombardamentele asupra şcolilor, spitalelor sau bisericilor. „Ştiind de «Convenţie», noi operam numai în biserică. La început s-a ţinut cont de aceste norme, dar după puţin timp niciun loc nu mai era ocrotit.
Totul se transforma, fără să ne dăm seama, într-un câmp de luptă“, iar agonia devenea numitorul comun al tuturor, indiferent de naţionalitate. 
(Foto:Documentul  care a purtat-o pe Elena Zeleniuc la celălalt capăt al lumii)

 

„Să nu ne lăsaţi aşa sluţi în viaţă“

În haosul din spatele frontului, Elena Zeleniuc a simţit pe pielea ei cât de relativă este durerea atunci când tot aerul pe care îl respiri miroase a praf de puşcă.
 
(Foto: Înainte  de a pleca a doua oară pe front, soldaţii coreeni au dorit să păstreze imaginea celor care i-au îngrijit. Elena Zeleniuc, prima din dreapta jos)
 
„După un bombardament, o schijă mi-a zgâriat piciorul. L-a zgâriat aşa tare că au trecut 100 de ani şi semnul e tot aici. Eu, când am văzut în jurul meu câţi oameni sunt fără picioare, mă mai uitam la durerea mea? Nici nu i-am dat atenţie. Când m-a văzut doctorul Ion Ţurai, infecţia ajunsese deja până la os. Dacă nu îmi curăţa rana imediat, riscam să rămân fără picior, aşa că m-a luat în miez de noapte şi m-a operat. Înainte de intervenţie, am simţit cum anestezistului, un tânăr de 24 de ani care studiase în Europa, îi picurau lacrimile pe faţa mea. Am adormit imediat, dar n-am să uit până mor acest moment“. Asemenea unui epilog ce nu se încheie niciodată, finalul misiunii celor 18 voluntari a păstrat viu coşmarul din lumea întunecată a „dimineţilor liniştite“. „Să vă întoarceţi, când se termină războiul, şi să ne refaceţi faţa! Să nu ne lăsaţi aşa sluţi în viaţă“, strigau coreenii şi, deşi ştiau că mint, surorile n-aveau cum să nu le promită că vor reveni.