„Pe aripile vântului”, reţeta succesului de casă
Pelicula „Pe aripile vântului” (Gone with the Wind) a fost ecranizată în 1939 după romanul omonim de Margaret Mitchell. Dat fiind succesul de care s-a bucurat pe parcursul anilor, a intrat în numeroase topuri:e unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei mondiale şi pelicula cu cele mai mari încasări din toate timpurile.
Simpla rostire a numelui peliculei stârneşte reacţii – cele mai multe elogiative. Şi, totuşi, ce ingrediente conţine reţeta filmului „care a schimbat pentru totdeauna istoria cinematografică a Hollywood-ului” (aşa cum a fost supranumit de către criticii de specialitate ai timpului)?
Click aici pentru a vedea o galerie de afişe care au servit la promovarea celebrului film
Întrucât vom discuta despre dimensiunea succesului, se cuvine să amintim în ce constă acesta:câştigarea a zece Premii Oscar, printre care:cel mai bun film, cea mai bună actriţă într-un rol principal şi cel mai bun regizor;dacă ajustăm inflaţia, este filmul cu cele mai mari încasări ale tuturor timpurilor:1.430.476.000 de dolari (circa 200.000.000 de dolari fără ajustare);a înregistrat în weekendul în care a avut premiera, 15 decembrie 1939, încasări de circa 1 milion de dolari. De asemenea, pelicula a devenit un reper pentru cinefilii din întreaga lume.
Vivien Leigh, aleasă în criză de timp
Lăsând deoparte punctele de vedere de natură artistică, se pot distinge câteva elemente care, puse cap la cap, au adus acest succes comercial impresionant. În primul rând, Oscarul pentru cea mai bună cinematografie şi culoare era unul previzibil, dat fiind că „Pe aripile vântului” este primul film color de lung metraj din istorie, realizat prin folosirea procedeului Technicolor. În al doilea rând, „Pe aripile vântului” e o megaproducţie holywoodiană, cu un buget impresionant pentru vremea respectivă (aproape 4 milioane de dolari) şi cu o distribuţie de excepţie:Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia de Havilland, Leslie Howard şi Hattie McDaniel.
Pentru rolul lui Scarlett O’Hara au fost intervievate 1.400 de actriţe, printre care şi Bette Davis care a refuzat să fie Scarlett, crezând că va juca alături de Errol Flynn. Nici când au început filmările regizorul nu hotărâse cine va interpreta rolul personajului principal feminin, iar pe Vivien Leigh a cunoscut-o abia la câteva săptămâni după ce producţia începuse. Personajul principal masculin, Clark Gable, era considerat un sex-simbol al acelei perioade, însă Vivien Leigh i-a distrus reputaţia, afirmând că nu i-au plăcut deloc scenele în care ea trebuia să se sărute cu acesta, deoarece „avea o respiraţie urât mirositoare”.
Din punct de vedere al subiectului, sunt cel puţin trei aspecte care au asigurat succesul peliculei şi care se adaugă listei de mai sus. Este un film cvasi-istoric;pentru americanii acelei perioade pelicula făcea referire la evenimente cu o deosebită încărcătură emoţională, care au adus modificări sociale extrem de puternice şi care avuseseră loc cu puţin timp în urmă:Războiul de Secesiune (1861-1865). Pelicula narează însă şi o secvenţă de viaţă. „Pe aripile vântului” spune povestea iubirii dintre Scarlett O’Hara şi Rhett Butler în timpul Războiului Civil.
În această lume bulversată se remarcă Scarlett, o femeie diabolică, plină de defecte, vulcanică, uneori grav imorală, însă umană. Este povestea unei femei egoiste care nu vrea să-şi recunoască sentimentele faţă de bărbatul pe care-l iubeşte. Acest orgoliu se întoarce în final împotriva ei şi îl pierde pe cel pe care l-a iubit întotdeauna. Un alt aspect al succesului ţine de marketing-ul şi publicitatea agresivă făcute peliculei. În plus, chiar de la început, filmul a avut parte de o primire entuziastă din partea criticilor, amplificată ulterior de moartea tragică a celei care a dat naştere lui Scarlet O’Hara;scriitoarea Margaret Mitchell a pierit într-un accident de maşină, la puţin timp după lansarea peliculei.
Dincolo de calităţile artistice discutabile ale peliculei, se ascunde un factor, mult mai puţin ştiut şi aproape invizibil:ambiţia şi flerul comercial al producătorului David O. Selznick. Acesta a văzut o mină de aur în romanul lui Margaret Mitchell, ale cărui drepturi de ecranizare le-a cumpărat încă din 1936, la o lună de la publicarea cărţii, cu o sumă fără precedent pentru vremurile acelea, 50.000 de dolari. Şi a tras lozul norocos...
