Autor 13217 vizualizări


La declanşarea ofensivei pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, majoritatea trupelor române, dar şi societatea românească nu erau deloc pregătite pentru un conflict de o asemnea proporţie. Memoriile ofiţerul de geniu Kiriţescu K. Vladimir stau mărturie acestui fapt. Mulţi considerau atunci că nici nu vor apuca să lupte şi pacea va fi semnată. Lucrurile au stat complet diferit. Iată deci o frântură de viaţă cotidiană din primele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial.

„Duminică, 22 iunie 1941

La ora şase dimineaţa mă aflam într-un tramvai care circula din piaţa Buzeşti către Dinicu Golescu şi în jos, spre Cişmigiu. Urma să cobor la Sanatoriul Militar «Elena Heraclide» (anexă a Spitalului Militar Central, situată vizavi de fostul local al Clubului Sportiv al Armatei «Steaua», strada Virgiliu colţ cu Calea Plevnei – n.a.), unde eram internat din cauza unui accident suferit pe zonă lângă Huşi, încă înainte de sosirea medicilor sanatoriului. Plecasem în seara precedentă cu asentimentul tacit al sorei-şefe, pentru ca să-mi petrec noaptea acasă la mama mea, pe [strada] Doctor Felix, unde se afla şi soţia mea.

Înainte de a coborî din tramvai am observat un ziar desfăcut pe pupitrul de conducere al vatmanului şi, sub titlul ziarului, inserate cu litere mari, cuvintele:«OSTAŞI! ORDON TRECEŢI PRUTUL!»

Click aici pentru mai multe fotografii din Bucureşti în primele zile de mobilizare din 1941

Am înţeles dramaticul adevăr. Războiul a cărui fantomă se plimba prin Europa încă de la ocuparea Austriei, încă de la cedarea zonei sudiţilor, urmată de transformarea Cadrilaterului Bohemiei în protectorat german, războiul, care devenise un fapt oficial recunoscut de marile state europene după intrarea trupelor germane, succedate de cele sovietice, peste biata Polonie, acest război cu perspective înfiorătoare, care ne smulsese printr-un Ultimatumbrutal şi un Diktatperfid şi umilitor, în 26 iunie 1940, braţele ţării cu umeri cu tot, Basarabia şi Transilvania, de acum urma să ne cuprindă în flăcările lui mistuitoare, efectiv.

M-am grăbit să ajung în salonul în care eram repartizat şi să-mi aranjez ţinuta corespunzătoare de pacient.

Cu oarecare surprindere mi-am dat seama că ceilalţi ofiţeri pacienţi erau deja la curent cu uluitoarea ştire. Mai surprinzătoare mi-a fost satisfacţia, oarecum exuberantă, a unora mai tineri care declarau că au auzit cu urechile lor clopotele Catedralei din Chişinău răsunând în difuzoare, semn că trupele noastre eliberaseră deja acest mare şi tradiţional oraş. Desigur, fusese vorba de o trasmisie a unei înregistrări mai vechi.

Unii mai tineri şi mai naivi se temeau să nu ajungă pe front tocmai la încheierea păcii!

Bucuria manifestată dovedea, în realitate, cât de mult acest ţinut dintre Prut şi Nistru – Basarabia – era considerat parte integrată a ţării, România Mare, cât de profundă fusese durerea fiecăruia dintre noi, care ne identificasem integral şi indisolubil cu acest adevăr istoric şi faptic, cât de mare fusese durerea şi poate şi dezamăgirea, la cedarea acceptată în faţa presiunilor ameninţătoare ale Uniunii Sovietice cu un an înainte, cu cât de mare entuziasm era privit acest act de reparare al nedreptăţii istorico-politice săvârşită, indiferent de preţul ce va fi dat să-l plătească din nou mult încercatul nostru neam românesc, indiferent de sacrificiul ce ar fi urmat să-l suporte fiecare dintre noi. (...)

Aşa că, plini de încredere în dreptatea cauzei noastre, în nedreptatea comisă împotriva ţării şi poporului nostru de către ruşi, fiecare încercam să învingem teama de marele necunoscut, războiul, şi să afişăm un entuziasm faţă de orice ar fi să fie, numai să revedem Basarabia readusă acasă din scurta ei pribegie;fiindcă Transilvania nu putea să nu ne fie recunoscută după potolirea viforniţei iscate de Răsărit. Poate că raţionamentul momentului era simplist. Dar el s-a dovedit bine intuit până la urmă.

Rezultatul acestei stări de spirit, pe care o trăiam şi eu în mediul din spital din acele zile, a fost că fiecare din cei internaţi ruga pe medicul curant să-i deie drumul să plece la unitatea militară din care făcea parte. Merită semnalat faptul că unii mai tineri şi mai naivi se temeau să nu ajungă pe front tocmai la încheierea păcii!

La această stare de spirit contribuiau nu numai naivitatea şi lipsta de maturitate în aprecierea evenimentelor, dar şi o superficială pregătire politico-militară pe care o căpătasem în şcolile de specialitate. Habar nu aveam ce este comunismul, ce reprezintă în realitate URSS, ce organizare politică are, ce şi cine fusese Lenin, cine şi ce reprezenta Stalin cu întregul său Stat Major politic, într-un cuvânt, ştiam despre ruşi tot atât de puţin ca despre chinezi. O eroare fundamentală din partea conducerii armatei române, născută din stupida teamă de a nu facilita eventuale contaminări în rândul armatei şi al cetăţenilor «de bolşevism».

Când despre un fapt sau o stare de lucruri nu ştii aproape nimic şi nici nu ai cum să-ţi procuri surse informative demne de încredere, corespunzătoare realităţii, orice fabulaţie, oricât de deplasată, poate prinde contururi credibile.

Am să amintesc fapte ce, astăzi, par de domeniul anecdoticei. Cu câteva zile înaintea lui 22 iunie, un ofiţer Stat Majorist, internat şi el în salon cu noi, a fost învoit să meargă la serviciul său pentru motive personale. Întrucât tensiunea unei posibile crize politico-militare dăinuia în ţară încă de la începutul anului, ca dovadă dislocarea unor unităţi militare pe zona de frontieră de Est, toţi ne-am repezit la ofiţerul cu pricina să ne spună eventualele nouăţi de ultimă oră. Doar venea de la Marele Stat Major! Bine dispus, respectivul ne-a spus:

-Dom-le, am stat de vorbă cu câţiva ofiţeri germani. Nici pomeneală de izbucnirea ostilităţilor între nemţi şi ruşi. Nemţii spun că nu pot fi atât de inconştienţi încât să deschidă un nou front în Est, când problema engleză şi nordul Africii sunt departe de a fi definitiv rezolvate. Plus că, nici în Grecia, campania nu poate fi considerată complet încheiată cu toată capitularea armatei lor continentale. Aşa că staţi liniştit şi gândiţi-vă la vreun concediu medical;să mai scăpaţi de necazurile vieţii de pe zonă (zona de concentrare de-a lungul frontierei). Război va fi;dar probabil că la anul! Acum, în Rusia, în curând vor începe ploile de toamnă. Drumurile în «Sfânta Rusie» sunt ca şi inexistente. Ce se fac nemţii cu toată armata lor motorizată şi mecanizată? Cum o vor aproviziona în special cu muniţii şi combustibil? Fiţi pe pace, că e pace.

Opinia unor strategi de cafenea

Ni s-au părut atât de rezonabile argumentele, luând seama şi de sorgintea lor, încât parcă încercam un sentiment de regret că biata Basarabie mai avea de suferit încă un an «cizma de iuft rusească».

Dar ştirea concorda şi cu alte zvonuri cam pe acelaşi sens, ca de pildă opinia unor strategi de cafenea, dar care păreau bine informaţi, şi anume că nemţii se tem să izbească prea puternic Rusia într-un Blitz-krieg(război-fulger, lb. germană), aşa cum procedaseră în Apus, fiindcă s-ar dărâma «atât de repede şandarmaua», încât, luaţi prin surprindere, n-ar şti cu ce s-o înlocuiască şi, în locul unei conduceri cu Stalin, s-ar putea trezi cu o adevărată revoluţie, lucru de nedorit cât timp Europa nu era complet rezorganizată.

Evenimentele ulterioare au dovedit totala lipsă de pregătire psihologică nu numai a armatei, dar şi a populaţiei, de către o conducere care dorea să se avânte într-o acţiune militară de asemenea anvergură împotriva unui inamic cu disponibilităţi geografice imense, cu resurse materiale necunoscute, cu o structură social-politică pe cât de necercetată, pe atât de nedrept evaluată şi desconsiderată. Şi doar, ca regulă teoretică, ştiam, de la sublocotenent la general, unul din principiile de bază ale strategiei:«Nu subaprecia adversarul!» Surprinzător este că însuşi nemţii au comis această gravă eroare, în afară de sfatul ce-l primiseră de la Moltke:«Război pe două fronturi, în nici un caz!»

Am inserat aceste modeste observaţii pentru a sublinia încă o dată că nepregătirea României pentru un război de asemenea proporţii era cvasitotală, atât pe plan psihologic, cât şi pe plan material. Entuziasmul romantic şi îndeosebi marea încredere în forţa armatei germane, cuceritoarea întregii Europe în aproape doi ani de zile, erau argumente destul de şubrede pentru un guvern conştient de răscrucea momentului istoric căruia urma să-i facă faţă, ca şi pentru un Stat Major profund cunoscător al raportului de forţe existent între propria armată şi inamicul de combătut.

Dar, din păcate, alternativa era mai dramatică. Neutralitatea totală era imposibilă din cauza nemţilor care n-ar fi îngăduit-o. Transilvania ar fi fost, imediat şi integral, dăruită ungurilor care atât aşteptau. Dobrogea – cedată bulgarilor, foştii aliaţi ai nemţilor şi în Primul Război Mondial.

A îngădui trecerea nemţilor peste România, fără colaborare, s-ar fi soldat cu represalii imediate şi greu de apreciat ca efect din partea ruşilor. Ce ar fi putut face, cum ar fi trebuit să procedeze mai înţelept şi mai util pentru integritatea noastră teritorială şi libertatatea acestui neam, vitregit de destin din punct de vedere geo-politic, conducătorii acelei clipe istorice din România, o va spune istoria în viitor! Contemporanii i-au criticat şi i-au hulit, iar mai apoi i-au chinuit şi i-au ucis. Ca o ironie a soartei, tot istoria, pe unii s-ar putea să îi transforme în martiri. Cred că niciunui critic istoric nu i-ar fi îngăduite concluzii, dacă nu ar lua în consideraţie şi atitudinile şi procedeele adoptate în perioada respectivă de către Polonia, Ceholsovacia sau Iugoslavia, precum şi situaţiile în care s-au aflat fiecare dintre ele după 1945 şi câteva decenii după aceea.

Aceste aprecieri însă depăşesc cadrul şi timpul amintirilor mele.

S-a mai întâmplat un lucru curios în cele câteva zile cât am mai rămas în sanatoriu. Într-o seară târzie, alarmă aeriană. Toţi pacienţii capabili să se deplaseze am fost anunţaţi să trecem la adăpost, nişte şanţuri săpate probabil de infirmierii spitalului, conform Instrucţiunilor A.A., aflate vizavi de poarta sanatoriului, pe un fost teren de sport.

Ne-am dus la locul indicat pentru a nu contrazice regulamentul de ordine interioară. Eram doar ostaşi! În interval de peste o jumătate de oră am auzit huruit de avioane pe cerul Bucureştilor, câteva rafale ale apărării antiaeriene şi un şir de explozii care dovedeau că au fost lansate bombe. Efecte ale exploziilor, incendii, care s-ar fi putut observa uşor noaptea, nimic. A doua zi am aflat că au fost găsite câteva bombe aruncate, dar care, fie nu au explodat din cauza focusului defect, fie erau pline cu nisip.

Aceste zvonuri au gâdilat grozav încrederea noastră într-o victorie facilă, precum şi pofta de ironii la adresa ruşilor. De-ar fi ştiut ei rezultatul obţinut, sunt sigur că ar fi repetat de mai multe ori «figura» pentru a ne alimenta şi mai mult naivitatea”.

 

Vladimir Kl. Kiriţescu, Amintiri pentru viitor. 2951 de zile în captivitatea sovietică(manuscris confiscat de Securitate la 14 mai 1985 şi ajuns, în august 1985, în Fondul Special al Muzeului Militar Central – astăzi Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”). Ediţie îngrijită şi note de Neculai Moghior şi Raluca Anca Ionescu, Editura Detectiv