Patriotismul tovarășului Nicolae Ceaușescu – un mit al Epocii de Aur

Dezbaterile istorigorafice în jurul personalității fostului președinte al României socialiste sunt foarte aprinse și în această horă a fost prins și poporul român. Unii savanți critică argumentat Epoca de Aur, dar alți specialiști în domeniu nuanțează deciziile fostului lider de la București și susțin că a fost cel care a dezvoltat un naționalism-comunism și a eliminat excesele din perioada dominației Dej asupra partidului unic. 

Îndepărtarea de Moscova este prezentată ca o mare realizare a celui venit la putere în martie 1965. Poporul, naiv, crede că Nicolae Ceaușescu a fost un mare patriot român, care a dezvoltat economia și a făcut totul pentru binele maselor muncitoare. Era o adevărată Epocă de Aur. Oare cum poate fi analizată viața celui care a decis soarta oamenilor în perioada martie 1965 – decembrie 1989?

Tinerețea revoluționară

Termenul de revoluționar a căpătat în gândirea contemporană un sens pozitiv, de luptător pentru binele poporului asuprit de către cruzii exploatatori din rândurile clasei bogate. S-a scris mult despre începuturile politice ale tânărului din Scornicești și munți de cărți au umplut librăriile epocii roșii. Nicolae Ceaușescu avea în perioada interbelică multiple căi politice de evoluție, pluralismul politic oferind această posibilitate de manifestare liberă a capacităților intelectuale. Tânărul cu sânge fierbinte și dragoste de popor a ales să simpatizeze cu Partidul Comunist din România, cel ce era constituit pe temeliile științifice ale ideologiei marxiste.

Omul simplu de la țară trebuia să vină să asigure fericirea maselor populare, cele ce erau ținute în cruntă mizerie de către reprezentanții regimului burghezo-moșieresc. Era foarte bine că se dorea realizarea a ceva radical pentru progresul României, dar apare aici o mică problemă pe care mulți contemporani o fac uitată. Partidul Comunist din România nu era un partid românesc pentru că era controlat din afara granițelor țării.

Liderul atotputernic era Iosif Vissarionovici Stalin și toți comuniștii din lume erau pionii revoluției mondiale, adică ai unui nemilos război pentru cucerirea întregii planete. Numărul de victime și amploarea distrugerilor nu contau în fața marii idei. Nicolae Ceaușescu a devenit, conștient sau nu, agentul unei puteri străine. Grav este că acestă forță de dincolo de Nistru cultiva ideea lagărelor de exterminare prin muncă și a purificării politice prin execuții în masă. Omenirea astăzi are în creier cultivată ideea unui Adolf Hitler exterminator, dar Uniunea Sovietică era déjà întemeiată pe munți de asasinați de toate vârstele.

Nicolae Ceaușescu n-a fost un patriot în perioada interbelică pentru că intrarea într-un partid comunist însemna transformarea într-un internaționalist feroce. Patriotismul în epocă și în ochii lui Stalin era o crimă ce nu avea decât soluția distrugerii ființelor atinse de acestă plagă. 

Primirea cu brațele deschise

Anul 1944. Trupele sovietice au declanșat ofensiva din Moldova și rezistența diviziilor române și germane s-a prăbușit. Coloanele de tancuri au început marșul către București pentru a adăuga încă o republic marelui imperiu comunist. Populația din regiunile străbătute de către cei ce erau definiți drept eliberatori fugea cât mai departe de drumurile principale. Crimele, violurile și jafurile erau fapte de vitejie la ordinea zilei din partea armatei eliberatoare.

Elementele avansate ale unităților sovietice au ajuns în preajma orașului București în ziua de 30 august și trebuia să fie întâmpinate de către un reprezentant comunist care să-i primească pe frații în ideologie. Cel care i-a întâmpinat pe sovietici cu brațele deschise și mândrie proletară a fost Nicolae Ceaușescu, o fotografie din epocă amintind de acest gest de eroism și patriotism. O document publicat de istoricul Petre Opriș confirmă că micul activist de partid a fost cel care a oferit sovieticilor iluzia că sunt iubiți de masele populare din România.

Afirmarea cu sânge

 Tânărul activist nu putea să nu fie remarcat pentru pofta de afirmare și de putere, carieriștii fiind interesanți pentru un partid puțin numeros. Chiar dacă nu avea studii, a început o avansare rapidă și a ajuns să fie general-maior pe linie politică. Gradul și funcțiile în stat nu puteau fi ocupate dacă nu ofereai ceva partidului și Nicolae Ceaușescu a îndeplinit cu energie proletară ordinele superiorilor. O ocazie de afirmare a fost și revolta țăranilor de la Vadu Roșca.

Sătenii, exact ca personajul Ion din romanul lui Liviu Rebreanu, nu puteau să renunțe la pământul strămoșesc. Erau obișnuiți să fie liberi pe ogorul lor și nici nu mai erau interesați de partidul unic și fanteziile politice venite de la București. Nu putea să existe libertate în comunism și generalul a fost trimis să distrugă acel cuib de bandiți, de dușmani ai poporului în terminologia epocii. Regimul de la București a demonstrat că patria muncitorilor și țăranilor are de toate și mitralierele au început să secere în ziua de 4 decembrie 1957 la ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Oamenii au fugit din fața gloanțelor și a tancurilor, dar nouă n-au mai apucat. Alți 48 au fost răniți de plumbii încinși. Au fost trimiși în închisoare 18 țărani, justiția comunistă oferind cu generozitate pedepse cu o durată cuprinsă între 15 și 25 de ani. 

Nicolae Ceaușescu la putere

S-a scris mult că a fost o surpriză ascensiunea lupului tânăr la putere după moartea lui Gheorghe Gheoghiu-Dej în martie 1965, dar mulți spun astăzi că a fost un om capabil, care s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de Moscova și care și-a iubit poporul. Culmea este că liderul de la București a urmat linia dură a predecesorului și a reprimat orice acțiune ce putea să aibă consecințe neplăcute pentru construirea socialismului. Totul se făcea cu mare discreție pentru ca poporul și statele capitaliste de unde veneau sume de bani și tehnologii de calitate să nu afle adevărul. România trebuia să fie un simbol imaculat al construirii societății comuniste.  

Chiar dacă aparatul de propagandă publica munți de materiale pentru inocularea poporului cu realizările marelui cârmaci, situația economică din țară nu era una înfloritoare și nivelul de trai era deosebit de scăzut. Chiar din datele statistice ale regimului se putea afla că un român avea o cotă de numai o mie de dolari din Produsul Intern Brut. Situația a început să se degradeze rapid după 1977 și populația a ajuns să mănânce rațional, inclusiv pâinea, alimentul săracului, fiind pe cartelă. România era singura țară europeană cu un astfel de regim alimentar, totul fiind motivat de plata datoriei externe. Oare ce fel de conducător este acela care ia pâinea de la gura oamenilor? Nu mai discutăm despre alimente precum portocale, banane sau carne.

Oamenii nu mai știau ce să facă în țara în care nu mai găseai bunuri alimentare și totul era în cantități limitate. Au aplicat o soluție strămoșească din vremea invaziilor străine: fuga unde vedeai cu ochii. Cum Iugoslavia nu mai trimitea frontieriștii înapoi în patria socialistă, oamenii au început să străbată fâșia de frontieră sau să înfrunte valurile Dunării. Nu era posibil să se plece din paradisul terestru de nuanță comunistă. Conducătorul de la București definit drept patriot a dat ordin să fie oprit fluxul de fugari și granița a fost ticsită cu grăniceri, câini special antrenați pentru prinderea oamenilor și mine antipersonal. Au fost distribuite arme automate și puști cu lunetă pentru un tir cât mai eficient.

Nu erau probleme cu cantitățile de muniție, gloanțele ascuțite fiind un produs de bază al industriei militare. Trecerea fluviului părea o soluție mai discretă de salvare din lagărul socialist, dar statul comunist dorea să dea o lecție pentru toți cei care încercau această soluție de evadare. Fugarii erau tocați cu elicea șalupei grănicerești care patrula în zona traversată de vreun nefericit al sorții. Ambele maluri ale fluviului sunt pline de morminte ale celor care au pierit în drum spre libertate.

Autoritățile iugoslave se plângeau celor române că trupurile decedaților sunt duse de curenți și riscă să strice turbinele hidrocentralei Porțile de Fier I. Granița dintre cele două state a rămas ultima din Europa unde oamenii au fost împușcați cu sânge rece. Chiar și renumitul Zid al Berlinului își încetase odioasa misiune ideologică de rupere a unui popor de libertate și fericire. Este interesant că subliniat că militarii timpului erau recompensați pentru uciderea celor nevinovați și comandanții au probabil pensii speciale pentru faptele de eroism din Epoca de Aur a asasinatelor. Nu se cunoaște cu exactitate numărul celor fugiți din patria socialistă, dar unele estimări ONU vorbesc despre peste 100.000 de refugiați din România.  

Aceste lipsuri au generat și revolte, chiar dacă forțele de ordine erau peste tot. Au fost reprimate mișcările din Valea Jiului (1977), Brașov (1987) și Iași (1987). Luna februarie 1987 a fost una fierbinte în orașul de pe malul Bahluiului. Au fost nemulțumiți întâi muncitorii de la Nicolina, cei care au ajuns să-l sechestreze pe directorul unității socialiste de producție. Apoi s-au revoltat studenții ce înghețau prin cămine. A fost dată căldură, dar unii protestatari au fost exmatriculați sau au dispărut discret. Oare care a fost soarta lor?

Statul român actual nu mai este interesat de cei care au luptat pentru libertate și nici pensii speciale nu se mai acordă pentru lupta pentru democrație și fericire. Tulburările din decembrie 1989 de la Timișoara nu puteau să aibă altă soluție decât gloanțele ascuțite, produse din belșug de industria statului comunist. Forțele zise mereu de ordine au intervenit în forță și au împușcat mortal 73 de oameni și alți 296 au răniți. Tancurile și transportoarele blindate au intervenit și pentru reprimarea mișcării din București la ordinul patriotic dat de comandantul suprem Nicolae Ceaușescu și au fost alți 49 de morți și 599 de răniți. 

Tovarășul Nicolae Ceaușescu n-a fost un patriot și n-a iubit poporul român. Din păcate, masele populare din România n-au înțeles nimic din trecutul de până-n 1989 și au rămas prinse într-o capcană a gândirii despre un conducător bun, acest mit fiind unul foarte răspândit în istoria omenirii. Oare cât timp va trece până când se va înțelege că întregul popor era ținut într-un uriaș lagăr ridicat numai și numai pentru îndeplinirea unor fabulații, utopii, politice? Oare de ce mai există contemporani ce cred că liderul de la București a fost iubitor de popor? 

Foto sus: © „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 58/1970