Autor 7894 vizualizări


Moartea unui om însemna de obicei pentru cei din vechime un soi de spectacol, o viziune terifiantă, dar în acelaşi timp uimitoare, un fenomen absolut intrigant care cerea conştientizare şi atenţie adecvată. În ciuda faptului că moartea pândea la tot pasul, fie în focul bătăliilor, fie ca parte integrantă a ritualurilor sacrificiale, anticii romani nu ezitau să privească vărsarea de sânge drept o formă extraordinară de distracţie, de entertainment.

De pildă, jocurile de gladiatori îşi au originile în ceremonia funerară dedicată unui cetăţean foarte bogat, pentru a simboliza lupta şi încercarea disperată a omului de a învinge moartea şi a-şi depăşi condiţia de muritor. Ulterior această viziune alegorică s-a transformat într-o serie de spectacole extrem de populare care făceau deliciul publicului pasionat de haos şi distrugere. Lauda sângelui şi morţii nu era numai ceva foarte des întâlnit pretutindeni în imperiul roman. Cu toţii manifestau o adevărată frenezie şi nerăbdare când venea vorba de jocurile din arenă. Plebei sau aristocraţi, bărbaţi sau femei, cu toţii se bucurau de moartea ca sport şi participau la desfăşurarea macabră a acesteia.

Amfiteatrele şi arenele erau pline de obicei, indiferent dacă era vorba de lupte între gladiatori, execuţii ritualizate sau vânătoare de animale. Scopul lor varia de la distracţie pentru cetăţeni, pedepse pentru diverse nelegiuniri, avertizări pentru aceştia, la dorinţa de a crea o legătură între împărat şi cercurile de jos, uneori prin organizarea de ospeţe. Aşadar, pasiunea pentru sânge servea unor scopuri semnificative pentru societatea romană.

Spectacolele macabre, cunoscute sub numele de munera, au devenit sporturi veritabile în Roma antică, dar principala motivaţie era aceea că mulţimile aveau nevoie să fie distrate...şi eventual să uite de problemele stringente de politică. Potrivit lui Donald G. Kyle, în lucrarea ”Spectacles of Death in Ancient Rome”, spectacolele au jucat un rol fundamental în cadrul festivalurilor, vieţii sociale şi în general interacţiunilor publice ale vechilor romani pentru mai bine de un mileniu. Evenimentele erau puţin spus populare şi se pare că romanii din toate clasele sociale găseau un element de purificare în acestea. Jocurile erau amuzamente, distracţii, iar cei care le săvârşeau trăiau pentru public. Mulţi exponenţi ai publicului se simţeau chiar relaxaţi atunci când priveau cum gladiatorii mor în chinuri.

Atâta vreme cât exista un show pe măsură stropit cu cât mai mult sânge, ei erau mulţumiţi, asta pentru că societatea romană era în bună măsură una care iubea violenţa. Moartea era finalul apoteotic al spectacolului şi nu era nicidecum o parte trivială a show-ului, dimpotrivă, era cea aşteptată cu cel mai mare interes, mai ales dacă era una teatrală. Se întâmpla de altfel foarte rar ca gladiatorii să supravieţuiască şi când era cazul se datora numai organizatorului luptei. Pe romani îi atrăgeau nu numai spectrul violenţei, dar şi perspectivele erotice sau câteodată curajul şi nebunia excesivă a unora dintre combatanţi.

Cu toate acestea, nu toţi erau de părere că aceste spectacole sunt de admirat şi urmărit. Lucius Annaeus Seneca, filosoful stoic din secolul I p. Hr., scria:” Din întâmplare am ajuns şi eu la unul dintre aceste spectacole, în mijlocul zilei, aşteptându-mă să mă distrez şi să mă amuz în vreun fel... Bărbaţii nu poartă armură şi întreg corpul lor este expus loviturilor, aşa că nimeni nu ratează lovitura. Mulţi spectatori preferă asta în loc de treburile normale, ba chiar ei sunt cei care cer luptele. Bineînţeles! Nimic nu poate opri armele. Dimineaţa oamenii sunt aruncaţi fiarelor, iar la prânz sunt aruncaţi publicului”. Este evident că filosoful stoic se aştepta să ia o pauză de la viziunea morţii care copleşea omenirea pretutindeni, dar în schimb nu a făcut decât să găsească şi mai multă violenţă. Se poate însă ca în epistolele sale către Lucillius pe această temă să fi exagerat puţin din cauza şocului provocat de nesatisfacerea aşteptărilor sale.

În afara prilejului incontestabil pentru distracţie, spectacolele sângerii mai erau şi ocazii propice de a executa prizonierii şi de a oferi o avertizare. Titus Livius şi legile celor XII table relatează că deşi execuţiile nu erau un lucru tocmai comun, cei învinuiţi de înaltă trădare erau declaraţi sacri, adică puteau fi ucişi făra niciun fel de consecinţe. Cetaţenii acuzaţi care făceau apel în van la adunare şi care refuzau exilul  erau pasibili de execuţie prin sabie. Dar şi aceste pedepse făceau deliciul publicului...Perspectiva de a-l vedea pe cel pedepsit isprăvind sentinţa finală, de a-i urmări drumul către lumea de dincolo, era la rândul său atractivă. Criminalii erau adesea executaţi într-un mod umililor şi chinuitor:crucificarea, arderea de vii, sfâşierea de animale sălabatice, regizarea unor bătălii din trecut. Unele dintre aceste execuţii se petreceau în amfiteatre şi arene, dar multe aveau drept cadru chiar centrul oraşului, forul roman, acolo unde totţi cetăţenii le pot urmări. Sângeroasele scene aveau loc în public pentru a legitima puterea statului şi a-i deznădăjdui pe potenţialii rebeli. Prin urmare aspectul punitiv al vărsării de sânge avea un dublu sens:aceala de a distra şi acela de a expune un mesaj politic.

Strabo, istoric şi geograf de secol I p.Hr. ne povesteşte un eveniment la care el însuşi a fost martor. În vremea sa are loc execuţia unui anume Selurus, supranumit fiul Etnei, care este trimis la Roma pentru că multă vreme se află în fruntea unei armate care se ocupă cu raiduri în toată zona Etnei. Strabon menţionează că ” am văzut cu ochii mei cum este sfâşiat de animelel sălbatice la un joc de gladiatori organizat în for”. Pasajul este unul dintre numeroasele fragmente ale enciclopediei redactate în scop educativ, deci autorul nu ar fi avut nevoie să retuşeze informaţiile.

La astfel de pedepsiri sau în jocurile din arenă erau ucise foarte multe animele, variind de la elefanţi la struţi. Romanii însă nu ratau ocazia de a profita de imensele cantităţi de carne care rămâneau după terminarea spectacolului. De fapt şi aceasta era o motivaţie puternică pentru participarea zeloasă a atâtor mii de cetăţeni la sportul violenţei. Carnea avea o semnificaţie simbolică, era un fel de poartă de accs a plebei spre o poziţie de egalitate cu aristocraţii, dar şi la modul concret, pentru că deficienţa de proteine reprezenta o problemă destul e comună la nivelul plebei pentru care un asa fel de mâncare era mai mereu o raritate. Mirosul decadenţei şi sunetele morţii atrăgeau şi ele admiratorii.

Ba mai mult, jocurile gladiatoriale, execuţiile ritualizate şi vânătorile masive aveau şi rolul de a crea  şi sedimenta interacţiunile dintre conducători şi popor. Spectacolele erau de cele mai multe ori organizate de politicieni de frunte care se foloseau din plin de patima pentru violenţă spre a câştiga suportul electoral al oamenilor. De pildă dictatorul Lucius Cornelius Sulla întrebuinţa din plin teatrul morţii pentru a-şi celebra victoriile, a-şi legitima extraordinara poziţie politică şi a se erija în polul suprem al puterii. Cetăţenii care participau la showuri aveau de asemenea oportunitatea de a interacţiona într-un mod mai personal cu liderii, devenind jucători în sportul comun tuturor. Toţi conducătorii promovau reprezentaţiile violente ca o formă de a-i menţine pe oameni mulţumiţi şi supuşi prin doza corespunzătoare de amuzament. Bunăoară Caius Gracchus, căutând susţinere pentru poziţia de tribun, elimină barierele del auna dintre arene, pentru ca totţi cetăţenii să aibă acces gratuit.

Nu lipseau însă răscoalele populaţiei, care ştia şi ea să profite de proximitatea faţă de mai-marii statului pentru a-şi expune mai mult sau mai puţin brutal opiniile divergente. Dimensiunea politică a acestor evenimente este de netăgăduit.

Cu alte cuvinte, în Roma antică spectacolul sângelui, violenţei şi morţii însuma o serie întregă de funcţii, reprezentând un element fără de care sociatea romana nu poate fi imaginată. Indiferent dacă este vorba despre un sport sângeros, despre o execuţie publică sau despre dorinţa de dominare politică, la aceste manifestări se întrevede şi o dimensiune metaforică. Avem de a face într-un fel cu încercarea disperata de a confrunta limitele existentei umane, limitele mortalitatii şi ale fatalităţii într-un context în care moralitatea, legile şi ordinea socială devin brusc mai sensibile. Cetăţenii din arenă sunt prin participarea la festinul brutalităţii egali, pentru că spectrul morţii îi uneşte pe toţi. Dată fiind natura acestor expuneri ale sângelui, nu este de mirare că imaginea Romei a rămas până în ziua de azi asociată cu arena, gladiatorii, pasiunea pentru morbid...

Referinţe:

Lauren Cowles, ”The Spectacle of Bloodshed in Roman Society”, în ”Constructing the Past”, vol. 12, Illinois Wesleyan University, 2011.