Autor 3070 vizualizări


 

Partidul Naţional-Liberal s-a creat la 24 mai/5 iunie 1875. Preşedinţii lui au fost:Ion C. Brătianu (până în 1882-1883 împreună cu C.A. Rosetti şi singur până în 1891), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I. C. Brătianu (1909-1927), iar mai apoi Vintilă I. C. Brătianu, Ion G. Duca şi Constantin I. C. Brătianu. Membrii săi marcanţi au fost între alţii, în epoca de până la Primul Război Mondial:Anastasie Stolojan, Mihail Pherekyde, Eugeniu Stătescu, Nicole Fleva, Vasile Lascăr, Petre S. Aurelian, Mihail G. Orleanu, Spiru Haret, Constantin C. Dissescu, Emil Costinescu, Vasile G. Morţun, Alexandru Radovici, Constantin Stere, Ion Procopiu, George Diamandi, Toma Stelian, Constantin F. Robescu. Ca organe centrale de presă a avut:„Românul” (13 Februarie 1866 – 9 iulie 1884), „Vointa Naţională“ (10 iulie 1884 – 13 aprilie 1914), „Viitorul” (14 aprilie 1914 – martie 1938).

A fost partidul burgheziei industriale, financiare, comerciale şi de funcţii, noua clasă care s-a născut odată cu procesul de modernizare a României şi în bună măsură şi a condus acest proces. Burghezia românească s-a ridicat din mers şi pe măsura dezvoltării ei s-a extins şi baza socială a Partidului Naţional-Liberal şi, totodată, s-a concentrat predilect la categoriile cele mai active ale acestei clase. În afara burgheziei, în aria socială a partidului a intrat o bună parte a moşierimii, de obicei acea parte mai dinamică economic, mai cu seamă. În aceeaşi arie erau prezenţi funcţionari, avocaţi, ingineri, medici, profesori, categorii orăşeneşti foarte diverse (după 1908, mulţi dintre aceştia vor migra către Partidul Conservator-Democrat). Mai cu seamă, după 1900, Partidul Naţional Liberal a atras intelectualitatea satelor, pe preoţi şi învăţători, prin mişcarea cooperatistă iniţiaţă de Spiru Haret.

Dintre partidele României moderne, Partidul Naţional-Liberal a avut activitatea politică şi legislativă cea mai bogată, aflându-se, de altfel, şi cel mai mult la guvernare. Nucleul său l-a constitutit gruparea radicală, care a început să se organizeze încă din 1861 în jurul lui C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, cu un rol de seamă în toate evenimentele importante care au marcat viaţa politică de până la Independenţă.

Liberal-radicalii aveau un comitet politic cu sediul la Bucureşti (intitulat „Societatea Amicilor Constituţiunii”). Un comitet similar s-a creat şi la Iaşi. În 1868, ei aveau o formaţiune politică cu organizaţii în toată ţara şi liberal-radicalii au fost centrul în jurul căruia s-a realizat coaliţia liberală din 1875, având ca fundal atitudinea similară faţă de guvernul Lascăr Catargiu. Este momentul naşterii Partidului Naţional-Liberal.

După căderea conservatorilor, liberalii au dat ţării cea mai lungă guvernare, între 1876 şi 1888. O perioadă atât de mare de deţinere a puterii, dincolo de faptul că a tensionat viaţa politică, radicalizând reacţiile opoziţiei, a măcinat şi partidul, care s-a retras de la putere, la 20 martie/2 aprilie 1888, în mijlocul unor mari frământări politice. În opoziţie, Partidul Naţional-Liberal şi-a reunificat rândurile, dar, după moartea lui I.C. Brătianu, în 1891, şi efemera şefie a fratelui său, dispărut şi el în anul următor, şefia lui D.A. Sturdza nu s-a dovedit suficient de energică.

Guvernarea liberală dintre 1895-1899 a fost frământată de disensiuni interne. Între ele, aceea a drapeliştilor (de la ziarul „Drapelul“) de sub conducerea lui P. S. Aurelian, s-a dovedit a fi cea mai puternică, formând chiar un guvern (noiembrie 1896 – martie 1897).

Din nou în opoziţie, după 1899, Partidul Naţional-Liberal a profitat de neputinţa conservatorilor de a scoate ţara din criza financiară şi, în februarie 1901, a preluat guvernul, introducând un regim aspru de economii şi de impozite, refăcând finanţele statului. S-a practicat acum politica „prin noi înşine“, formulă mult folosită ulterior, chiar dacă aplicarea ei nu s-a putut face constant şi eficient, ponderea capitalului străin în ţară fiind prea mare. Partidul Naţional-Liberal, mai mult decât Partidul Conservator, a promovat încurajarea muncii şi a capitalului românesc.

În 1907, când a preluat puterea, Partidul Naţional-Liberal a înăbuşit răscoala şi a căutat soluţii care să liniştească marile nemulţumiri ţărăneşti. Aripa de stânga a partidului, din ce în ce mai activă, milita activ pentru o schimbare în conducerea partidului. Sprijinit de Ocultă şi de stânga liberală, Ion I. C. Brătianu l-a înlocuit pe D. A. Sturdza, în decembrie 1909, punând capăt confruntării – devenită deschisă – din conducerea partidului, în jurul obţinerii şefiei formaţiunii politice (pretenţii în acest sens mai emiteau V. Lascăr şi E. Costinescu, acesta din urmă susţinut şi de regele Carol I).

Din nou în opoziţie, în anii 1910-1913, Partidul Naţional-Liberal şi-a pregătit un nou program de guvernare, radical faţă de cele de până atunci, şi, în 1914, a trecut la revizuirea Constituţiei. În plin proces de desfăşurare, opera de revizuire a fost oprită de izbucnirea Primului Război Mondial. Din guvern al reformelor, guvernul Brătianu a devenit guvernul neutralităţii şi al participării României la război, pentru realizarea unităţii naţionale. Încă din 1914 conducerea Partidului Naţional-Liberal a început să întrevadă posibilitatea desprinderii României de alianţa cu Puterile Centrale. Odată războiul izbucnit în Europa, guvernul liberal a impus neutralitatea, în consens cu Partidul Conservator, Partidul Conservator-Democrat şi toţi fruntaşii politici ai ţării.

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/04/22/partidul-national-liberal-evolutia-politica-de-la-infiintare-pana-la-primul-razboi-mondial/

""