Autor 3752 vizualizări


Ideea asediului Vienei își are originile în megalomania marelui vizir Kara Mustafa, care se vedea ca împărat turc al Occidentului cu sediul la Viena, alături de împăratul turc al Orientului cu sediul la Constantinopol. Ocazia de a-și pune planurile în aplicare i-a fost oferită de revolta din 1682, a ungurilor din vestul Budapestei, supuși umilințelor de către habsburgii catolici, într-o vreme în care calvinismul era în plină expansiune.

Emeric Thököly, conte maghiar, a chemat în ajutor turcii care ocupau Ungaria până la Budapesta. Regele Soare, Ludovic al XIV-lea, dorind să diminueze influența Casei de Austria, a susținut revolta lui Thököly, cerându-i sultanului să trimită o armată. Thököly a fost învestit de turci ca rege al Ungariei, ceea ce a fost apreciat de împăratul austriac Leopold ca un “casus belli”. Astfel, armatele turce împreună cu ale vasalilor lor, au început să avanseze, în martie 1683, spre Viena din toate zonele Peninsulei Balcanice. La această expediție militară au răspuns nu numai tătarii din Crimea, sub conducerea hanului Murad Ghirai, dar au fost obligați să participe, în calitate de vasali și domnii principatelor române: Șerban Cantacuzino al Valahiei, Gheorghe Duca al Moldovei și principele ardelean Apafi, scrie muzeograful Petre Vlad, pe pagina de Facebook a Muzeului „Conacul Pană Filipescu” din Filipeștii de Târg.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ostașii țărilor române erau folosiți ca trupe auxiliare ale forțelor otomane în noua eră de războaie care înlocuiește vechiul sistem războinic al ienicerilor, ce deveniseră corupți și al spahiilor care și-au pierdut din putere, cu acela al corpurilor speciale (topcii, gebenii, cumbaragii) și prin contingentele totdeauna gata de acțiune, la prima chemare, ale provinciilor.

Între aceste contingente se numărau și soldații români cu atât mai mult cu cât noile conflicte militare regenerate de turci se purtau în preajma provinciilor românești, peste Carpați sau, mai târziu, peste Nistru. În luna iunie a anului 1683 – Șerban Vodă cu 4.000 de oșteni sosește în tabăra sultanului Mahomed al V-lea și a vizirului Kara Mustafa Köprülü pentru a lua parte la asediul Vienei. Deorece otomanii nu aveau mare încredere în fidelitatea lor, de-a lungul drumului, trupele române au avut de îndeplinit sarcini militare auxiliare, precum ridicarea de poduri.


Șerban Cantacuzino, fresca bisericii mânăstirii Hurezi

În ciuda relației de vasalitate față de mahomedani, domnul Cantacuzin negociase cu imperialii trecerea Țării Românești în tabăra creștină, năzuind la poziția de protector al creștinilor din Peninsula Balcanică. În schimb, habsburgii i-au promis tronul imperial al unui Constantinopol eliberat de păgâni.Pe 14 iulie 1683, peste 200.000 de soldați otomani au încercuit Viena, în timp ce tătarii, aliați ai turcilor, atacau așezările din jur. Asediul durase două luni pentru vienezi, care nu aveau în garnizoana comandată de primar decât zece sau douăzeci de mii de oameni.

Izvoarele românești pun în evidență faptul – confirmat de scrisoarea lui Valstein, ministrul împăratului Leopold – că Șerban Cantacuzino și românii încercau să saboteze lucrările necesare asediului turc, precum abandonarea lucrărilor la podul de peste Dunăre de pe insula Brigittenau, unde românii fuseseră așezați de turci pentru a acoperi flancul stâng al armatei otomane. Scopul era să permită soldaților turci să treacă pe celălalt țărm al fluviului și să alunge soldații austrieci ai ducelui Carol de Lorena, pentru a încheia cercul în jurul Vienei.

În data de 22 iulie, Șerban Vodă cu românii săi nu se mai aflau la Dunăre, ci în partea dinspre sud-vest a Vienei, în păduricea de la Schönbrunn. De aici trimisese principele Cantacuzin în repetate rânduri vorbă pe sub mâna apărătorilor Vienei, prin informatorul lor din tabăra turcească, George Kunitz, că trupele române vor părăsi imediat lucrul la construcția podului și se vor retrage fără luptă, îndată ce se vor ivi trupele Ducelui de Lorena.

Iar când servitorul lui Kunitz, care aducea scrisori cu diferite informații din tabăra otomană, fu prins de turci, Șerban se oferi să escorteze cu oameni din garda sa proprie un alt curier al informatorului austriac, deghizat în ostaș muntean. Cu acest prilej, domnul Munteniei îl mai asigură pe Kunitz că trupele române vor ceda biruința în orice ciocnire a trupelor imperiale, iar oștirea românească va face în astfel de împrejurări să fie recunoscută prin arătarea steagurilor lor, care poartă pe o parte o cruce, iar pe cealaltă icoana Maici Domnului. În schimb Șerban ceru de la austrieci să dea câteva lovituri false de tun, când vor observa pe români lucrând la construcția podului și aceștia îndată se vor retrage.

Pe la mijlocul lunii iulie, Viena era lovită de o epidemie de dizenterie, iar pierderile suferite în luptele pentru apărarea cetății deveniră tot mai mari. În tabăra adversă, soldații turci sufereau din cauza bolilor și a lipsei de alimente, iar pierderile în lupte sporeau în fiecare zi. Până la 13 august otomanii pierduseră 30.000 de soldați. Creștinii din cetate se apărau cu un eroism admirabil, iar preoții din bătrânele biserici ale Vienei, cu turlele ciuruite de ghiulelele de piatră ale tunurilor turcești, se rugau zi și noapte pentru biruința creștinătății contra mahomedanilor, îmbărbătând populația să îndure în continuare cu credința că într-un final asediul va culmina într-un dezastru pentru otomani. Această încredere în eșecul turcilor și în biruința crucii asupra semilunii îl cuprinsese și pe Șerban vodă.


Fiind convins că marele vizir Kara Mustafa (foto sus) va eșua, domnul Cantacuzin își începu liniștit pregătirile de plecare spre casă. Pe 30 august, trupele române, după ce lucraseră toată noaptea la pod, părăsiră lucrul la primele lovituri de tun, conform convenței stabilite prin Kunitz cu comandanții trupelor austriece.

La 1 septembrie, Șerban le ordonă soldaților săi să făurească o cruce de stejar de trei metri, în păduricea numită Gatterhölzel, de lângă Schönbrunn, lângă cortul său, pe locul unde preoții români din oștirea sa celebrau Sf. Liturghie. Crucea prezintă o inscripție în limba latină spre amintirea trecerii sale pe acolo:

„Nos […] Servanus Cantacuzinus, Valachiae Transalpinae Princeps […] ereximus crucem hanc in loco gravis die devotioni populi et sacro honorato, in perpetuam sui suorumque memoriam, tempore obsidionis, machometanae a Vezirio Kara Mustafa Bassa, Viennensis Inferiori Austriae, mense septembris, die prima, anno 1683...” (Noi Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești […] am rădicat această cruce în locul cel cinstit și închinat evlaviei poporului […] ‘ntru veșnica sa pomenire și a celor ai săi’ pe vremea când s-a înconjurat Viena Austriei de jos de mahomedani, sub comanda vizirului Kara Mustafa pașa, în luna septembrie 1, în anul 1683...).

Pe 5 septembrie sosiseră întăriri din partea austriecilor, saxonilor și polonezilor, iar la 12 septembrie 1683, avusese loc asaltul armatelor occidentale, semnalul de atac fiind dat prin cinci lovituri de tun; Jan III Sobieski, regele Poloniei, comanda aripa dreaptă, Carol al V-lea de Lorena răspundea de aripa stângă, avându-l sub ordine pe Eugeniu de Savoia, în vârstă de numai 19 ani în timp ce electorul de Bavaria controla centrul.


Cei 75.000 de oameni din oastea creștină au năvălit pe colinele din jurul Vienei, Sobieski conducând personal 18.000 de călăreți, în frunte cu 3.000 de husari “înaripați” polonezi, iar la orele șapte seara, orașul era despresurat. Românii, care nu luaseră parte la lupte, trecuseră în viteză Dunărea, în direcția est. Turcii fuseseră urmăriți prin Ungaria, iar Kara Mustafa i-a executat pe mulți dintre generalii săi. Pe 26 decembrie 1683, din ordinul sultanului, marele vizir fusese strangulat la Belgrad pentru înfrângerea suferită.

Comportamentul loial a lui Șerban față de cauza creștină a fost relevat și în scrisoarea pe care i-a adresat-o câțiva ani mai târziu, la 29 februarie 1688, contele von Waldstein, reamintindu-i „de când noi am auzit de acele frumoase fapte ce Măria Ta ai făcut în vremea înconjurării Vienei.”

Cu câteva zile înainte de zdrobirea și fuga turcilor și eliberarea Vienei, domnul Cantacuzin ordonă îngroparea crucii în pământ, eliberă un prizonier creștin austriac pe nume Iohan Augustin Strohwasser, pe care-l răscumpărase de la tătari și-l trimite spre orașul Wiener-Neustadt, cu îndatorirea ca, întorcându-se la Viena după plecarea musulmanilor, să meargă la episcopul Kollonics și să-l roage în numele principelui valah, ca să dezgroape crucea și să o înalțe la un loc potrivit, unde să poată fi zilnic onorată de poporul creștin al Vienei.


Bustul domnului Șerban Cantacuzino de la Muzeul „Conacul Pană Filipescu” din Filipeștii de Târg

Însă după asediu, Crucea lui Șerban, cunoscută și sub numele de „Crucea Moldovenilor”, fusese descoperită de o fată ce culegea vreascuri uscate pentru foc. Impresionată de ce găsise, aceasta alergă să anunțe prepozitul bisericii catedrale Iohan Baptist Mayer. Crucea a fost transportată în oraș și instalată în interiorul unei capele. Aceasta a fost popularizată în întreaga Europă prin broșuri ilustrate, mențiunea ei ajungând până în Anglia în lucrarea „The History of the Turkish Empire...”, datorată lui Sir Roger Manley și tipărită la Londra în 1687.

Trei secole mai târziu, Viena își comemora eliberarea printr-o mare expoziție istorică, în cadrul căreia, la 10 septembrie 1983 a fost dezvelit un bust reprezentându-l pe Șerban Cantacuzino, în fața bisericii ortodoxe ridicată de românii din exil, astfel atrăgând atenția că în această sumbră perioadă a istoriei austriecilor, românii contribuiseră cândva la apărarea Occidentului.

Sursa: Muzeul „Conacul Pană Filipescu” 

Bibliografie:

Mihai Dim. Sturdza, Familiile boierești din Moldova și Țara Românească, Enciclopedia istorică, genealogică și biografică volumul III: Familia Cantacuzino, edit. SIMETRIA, București, 2014.
Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, edit. Albatros, București, 1996.
Academia Română, Secția științe istorice și arheologice, Istoria Românilor, vol V, O epocă de  înoiri în spirit european (1601-1711/1716), Editura Enciclopedică, București, 2003.
Ioan Păun, Pe urmele Cantacuzinilor – Toma Cantacuzino, edit. Libris Editorial, Brașov, 2018.
Nicolae Iorga, Istoria armatei române, Editura Militară, București, 1970.