Părinții fondatori ai Uniunii Europene, într-un grup statuar din Bucureşti

Autor 11725 vizualizări


În România, mai precis în Parcul Herăstrău din București, există un monument dedicat părinților fondatori ai Uniunii Europene. Amplasat pe Insula Trandafirilor, el a fost inaugurat la 9 mai 2006, de Ziua Europei, şi cuprinde un punct central rotund, din marmură și granit albastru, pe care sunt dispuse stelele galbene reprezentate pe steagul european. În mijloc e un catarg unde este arborat steagul Uniunii Europene – iar în jur, dispuse într-un cerc, se află 12 busturi (cu o înălțime de 1,3 metri) ce îi reprezintă pe oamenii politici care au avut o contribuție esențială la realizarea unității europene.

Ansamblul monumental a fost conceput de arhitecții Cătălin Cazacu și Paul Valentin, din cadrul Primăriei Capitalei, și realizat de sculptorul Ionel Stoicescu. „Fotografiile personalităților pe care le-am sculptat le-am luat de la primărie, de pe internet și de la ambasade. Cel mai dificil a fost să aleg vârsta fiecăruia pentru că unii au avut activități importante la 40 de ani, alții la 60 de ani”, a declarat Stoicescu, la inaugurarea monumentului.

Proiectul a fost inițiat de Primăria Capitalei la începutul anului 2006, iar statuile de bronz nu au fost gata până la 9 mai 2009 – la inaugurarea monumentului, statuile erau, de fapt, niște mulaje din ghips, vopsite în auriu, care au început să se degradeze rapid, sub acțiunea intemperiilor. La nici două luni de la inaugurare, Primăria a îndepărtat mulajele și, ulterior, le-a înlocuit cu statuile din bronz. Şi, că veni vorba, plăcuța de identificare amplasată pe soclul statuii omului politic italian Altiero Spinelli este inscripționată greșit, „părintele fondator” al UE fiind botezat „Alterio”. Greșeala nu a fost observată înainte de inaugurarea monumentului și nu a fost remediată nici ulterior... 


Dar cine sunt cei 12 părinți fondatori ai Uniunii Europene?

Jean Monnet (1888-1979)


Diplomat și om de afaceri francez, Jean Omer Marie Gabriel Monnet și-a dedicat viața cauzei integrării europene. El a fost sursa de inspirație a „planului Schuman”, care prevedea unificarea industriei grele a Europei Occidentale. Pe baza acestui plan, în 1951, a fost fondată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), prin Tratatul de la Paris, semnat de Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda. CECO a fost predecesoarea Comunității Economice Europene și ulterior a Uniunii Europene.

În ciuda faptului că și-a încheiat educația formală la vârsta de 16 ani, Jean Monnet a îndeplinit roluri diverse: om de afaceri, trimis de tatăl său la Londra pentru a se ocupa de afacerea familiei, respectiv comercializarea coniacului, apoi bancher, diplomat și politician. Cu toate acestea, nu a fost niciodată ales într-o funcție publică și, prin urmare, nu a avut niciodată puterea politică necesară pentru a-și pune în aplicare punctele de vedere. Doar prin capacitatea sa de argumentare și convingere i-a determinat pe liderii europeni să lucreze în interes comun, făcându-i să înțeleagă beneficiile cooperării.

În cele două războaie mondiale, Monnet a condus un comitet franco-britanic înființat pentru a coordona capacitățile de producție și aprovizionare ale celor două țări. În 1943, Monnet și-a exprimat în mod clar, pentru prima dată, viziunea privind o uniune a Europei prin care să se recâștige și să se mențină pacea. „Nu va exista pace în Europa, dacă statele sunt reconstituite pe baza suveranității naționale... Țările din Europa sunt prea mici pentru a le putea garanta popoarelor lor prosperitatea și dezvoltarea socială necesare. Statele europene trebuie să se constituie într-o federație”.

Robert Schuman (1886-1963)


Premier (1947-1948) și ministru de Externe al Franței (1948-1952), Robert Schuman a fost și președintele Parlamentului European (1958-1960). El a elaborat „planul Schuman”, în colaborare cu Jean Monnet. La 9 mai 1950, ministrul de Externe francez a rostit celebra „declarație Schuman”, prin care cerea exercitarea unui control comun asupra producției de cărbune și oțel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Schuman l-a informat pe cancelarul german Konrad Adenauer despre acest plan, acesta din urmă acceptând propunerea franceză. La scurt timp după aceea, guvernele Italiei, Belgiei, Luxemburgului și Olandei au reacționat și ele pozitiv la această propunere. Cele șase state au semnat acordul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, la Paris, la 1 aprilie 1951. Data la care a fost rostită „declarația Schuman”, 9 mai, a devenit ulterior ziua Uniunii Europene.

Robert Schuman a avut o origine cu adevărat europeană: s-a născut în Luxemburg, tatăl său era cetățean german de origine franceză, iar mama sa era luxemburgheză. Schuman s-a născut cetățean german și a devenit francez în 1919, când regiunile Alsacia și Lorena au fost restituite Franței. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Schuman a fost luat prizonier, reușind cu greu să scape de deportarea în lagărul de la Dachau. El s-a întors în Franța, unde a fost dat în urmărire, contra unei recompense de 100.000 de mărci germane. Cu toate acestea, a refuzat invitația lui de Gaulle de a merge la Londra, preferând să rămână în Franța, alături de rezistență.

Altiero Spinelli (1907-1986)


Altiero Spinelli s-a născut la Roma, într-o familie socialistă. De la o vârstă fragedă a devenit activ politic în cadrul Partidului Comunist Italian. În 1926, ca urmare a activităților desfășurate, a fost arestat și găsit vinovat de Tribunalul Special din timpul regimului fascist al lui Mussolini, fiind condamnat la 16 ani și 8 luni de detenție.

În închisoarea de pe insula Ventotene, Spinelli a studiat cu fervoare lucrările teoreticienilor federaliști și a devenit un susținător pasionat al integrării supranaționale. Inspirat de gândurile și ideile lor, a redactat, împreună cu alți deținuți politici, Manifestul din Ventotene, în care și-a expus viziunea asupra federalismului și a viitorului Europei. Acest manifest este unul dintre primele documente care pledează pentru o constituție europeană. Intitulat inițial „Spre o Europă liberă și unită”, manifestul susținea că orice victorie asupra puterilor fasciste este inutilă atâta timp cât duce doar la instituirea unei alte versiuni a vechiului sistem european de state-națiuni suverane, dar cu alianțe diferite. Singurul rezultat ar fi izbucnirea unui alt război mondial. Manifestul propunea formarea unei federații europene supranaționale, având ca obiectiv principal conectarea statelor europene în așa fel încât să le fie imposibil să mai intre în război vreodată.

Spinelli a fost membru al Comisiei Europene din 1970 până în 1976. În 1979 a fost ales membru al Parlamentului European. În această calitate, a profitat încă o dată de șansa de a-și promova viziunea federalistă asupra Europei.

Konrad Adenauer (1876-1967)


Konrad Adenauer a fost primul cancelar al Republicii Federale Germania (1949-1963), fiind ales în această funcție la vârsta de 73 de ani. Deși mulți credeau că va fi cancelar doar pentru o perioadă scurtă de timp, omul politic german (poreclit „Der Alte” – „Bătrânul”), a ocupat această funcție în următorii 14 ani. Adenauer a schimbat mai mult decât oricine altcineva destinul postbelic al țării sale.

După Primul Război Mondial, Adenauer a realizat că pacea durabilă nu poate fi garantată decât de o Europă unită. În timpul celui de-Al Treilea Reich, el a fost îndepărtat de naziști din funcția de primar al orașului Köln. După atentatul eșuat împotriva lui Hitler (20 iulie 1944), Adenauer a fost închis în infama închisoare a Gestapoului din Brauweil. După război, Adenauer a fost repus în funcția de primar al orașului Köln de către americani, dar a fost îndepărtat la scurt timp de către britanici, când orașul a fost transferat în zona lor de ocupație.

Cancelarul Adenauer a urmărit să stabilească legături cât mai strânse între Germania și aliații săi și a realizat o serie de obiective de politică externă foarte ambițioase: aderarea la Consiliul Europei (1951), crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (1952) și intrarea Germaniei în NATO (1955).

Un moment de răscruce în relațiile franco-germane a fost reprezentat de semnarea Tratatului de la Elysee (1963). Cancelarul vest-german Konrad Adenauer și președintele francez Charles de Gaulle au pecetluit reconcilierea dintre cele două state și au pus bazele unor relații care au marcat sfârșitul unor secole de rivalitate.

Alcide De Gasperi (1881-1954)


În perioada 1945-1953, Alcide De Gasperi a fost cea mai importantă figură a politicii italiene, ocupând mai multe funcții importante, precum cea de prim-ministru sau ministru al Afacerilor Externe. Omul politic italian s-a născut în 1881, în Tirolul de Sud, regiune care a aparținut Austriei până în anul 1918. Experiențele neplăcute trăite în perioada fascismului l-au condus la concluzia că numai o Europă unită poate împiedica repetarea lor.

De Gasperi a fost cofondator al Partidului Popular Italian (Partito Popolare Italiano – PPI) și a devenit deputat în 1921. Partidul a fost dizolvat de fasciști în 1926, un an mai târziu, De Gasperi fiind arestat și condamnat la 4 ani de închisoare. A fost eliberat după 18 luni, cu ajutorul Vaticanului, unde s-a refugiat și a lucrat timp de 14 de ani ca bibliotecar. În timpul refugiului, De Gasperi a scris manifestul denumit „Idei de reconstrucție”, care va reprezenta baza platformei Partidului Democrat Creștin, înființat în secret în 1943. După prăbușirea fascismului, omul politic s-a aflat la cârma partidului și a avut funcția de prim-ministru în opt guverne consecutive, un record în istoria democrației italiene, nedepășit până astăzi.

Alcide De Gasperi a promovat numeroase inițiative favorabile unificării Europei occidentale, lucrând la realizarea Planului Marshall și creând legături economice strânse cu alte țări europene. De asemenea, el a sprijinit Planul Schuman pentru crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și a contribuit la dezvoltarea ideii de politică europeană de apărare comună. În ultimul an de viață (1954), De Gasperi a fost președintele Parlamentului European.

Walter Hallstein (1901-1982)


Primul președinte al Comisiei Europene (1958-1967), Walter Hallstein a jucat un rol esențial în realizarea pieței comune. Născut în 1901, în Mainz, Hallstein a studiat dreptul și științele politice și a fost cadru didactic la Universitățile din Berlin, Rostock și Frankfurt, fiind detașat în forțele armate germane în anul 1942, în ciuda ostilității sale față de nazism. În 1944, Hallstein a fost capturat de Aliați și dus într-o tabără de prizonieri din Statele Unite, unde a înființat un fel de universitate pentru ceilalți prizonieri. După război a fost numit vicecancelar al Universității din Frankfurt, iar în 1948 a fost invitat la Universitatea Georgetown, fiind printre primii savanți germani care au predat la o universitate americană.

Datorită abilităților sale diplomatice, Hallstein a fost numit de Konrad Adenauer în funcția de șef al delegației care conducea negocierile în cadrul Conferinței Schuman privind formarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în 1950, fiind omologul francezului Jean Monnet.

În 1951, Walter Hallstein a devenit secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, funcție care i-a permis să se implice în negocierile cu Israelul privind plata despăgubirilor către poporul evreu și a jucat un rol important în elaborarea strategiei de politică externă a Germaniei de Vest. Numele său este legat de așa-numita „doctrină Hallstein” din 1955, un acord politic strict, care prevedea că Germania de Vest nu va avea relații diplomatice cu statele care recunosc Germania de Est (RDG).

Paul-Henri Spaak (1899-1972)


Omul politic belgian Paul-Henri Spaak a fost de trei ori prim-ministru al țării sale și de 11 ori ministru de Externe. El a prezidat conferința de la Messina (1955), unde s-a înființat comitetul care a redactat „raportul Spaak”, care a pregătit semnarea Tratatelor de la Roma, de înființare a Comunității Economice Europene. Spaak a fost semnatarul tratatului din partea Belgiei.

Născut în 1899, în Schaerbeek, Paul-Henri Spaak a mințit în legătură cu vârsta, pentru a se înrola în armată în Primul Război Mondial. A fost capturat de germani și a petrecut doi ani în închisoare, ca prizonier de război. După război, a studiat dreptul și a descoperit pasiunea pentru sport, ajungând să reprezinte Belgia în cadrul turneului de Cupă Davis din 1922.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în calitate de ministru al afacerilor Externe, Spaak a încercat în zadar să mențină neutralitatea Belgiei. După invazia germană, guvernul belgian s-a retras la Paris, iar apoi la Londra. În timp ce se afla în exil în Anglia, Spaak a lucrat la un proiect extrem de ambițios: uniunea vamală dintre Belgia, țările de Jos și Luxemburg. În 1944, a luat naștere Benelux, o uniune care care garanta libera circulație a banilor, persoanelor, serviciilor și bunurilor, o sursă de inspirație pentru viitoarea integrare europeană.

După eliberarea țării sale, Paul-Henri Spaak s-a alăturat din nou Guvernului belgian, ocupând funcția de ministru al afacerilor Externe și pe cea de prim-ministru. Spaak a fost președintele Parlamentului European (1952-1954) și secretar general al NATO (1957-1961).

Jean Rey (1902-1983)


Jean Rey a fost ministru al reconstrucției în Guvernul belgian (1949-1950), ministru al Economiei (1954-1958), membru al Comisiei Europene (1958-1967) și i-a succedat germanului Walter Hallstein în funcția de președinte al Comisiei (1967-1970).

Născut în 1902, în Liege, Rey a devenit doctor în drept la Universitatea din orașul său natal (1926). În 1940 a fost capturat de germani și a fost ținut într-un lagăr de prizonieri pe toată perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.

În calitate de ministru a fost implicat în negocierile pentru înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, apoi a participat la negocierile pentru Tratatul de la Roma. A fost membru al Comisiei Europene (CE) și al doilea președinte al CE (1967-1970). Jean Rey a jucat un rol important la Summitul de la Haga (1969), unde au fost hotărâte o serie de măsuri de relansare și accelerare a integrării europene, precum „Uniunea Economică și Monetară” și „Cooperarea Politică Europeană”, care au precedat moneda Euro și „Politica externă și de securitate comună” (PESC).

În ultimul său an la conducerea Comisiei Europene (1970) a fost semnat Tratatul de la Luxemburg, cunoscut ca „Tratatul bugetar din 1970”, care a contribuit la creșterea resurselor financiare ale Comunității Europene. În 1979, Jean Rey a devenit membru al primului Parlament European ales prin sufragiu universal.

Johann Willem Beyen (1897-1976)

Bancher, om de afaceri și politician olandez, Johan Willem Beyen este unul dintre membrii mai puțin cunoscuți ai grupului părinților fondatori ai Uniunii Europene. Ministru al Afacerilor Externe al Țărilor de Jos (1952-1956), autorul „Planului Beyen” a contribuit semnificativ la procesul de unificare europeană.

Născut în 1897, în Utrecht, Beyen a lucrat în exil la Londra, în timp ce țara sa de origine era ocupată de Germania nazistă. În 1944 a jucat un rol important în cadrul Conferinței de la Bretton Woods, unde s-au pus bazele unei structuri financiare internaționale postbelice. Din 1946 a reprezentat Țările de Jos în Consiliul Băncii Mondiale, iar din 1948 a jucat același rol la Fondul Monetar Internațional.

Beyen a realizat că o integrare politică între națiunile europene ar fi fost greu de realizat în acel moment, în schimb a considerat că se pot înregistra progrese suplimentare prin cooperarea economică. Ministrul de Externe olandez a reușit să își convingă colegii de la nivel național și internațional că o integrarea economică mai mare ar conduce la o unificare politică. Pornind de la această idee, a elaborat „planul Beyen”.

Inițial, „planul Beyen” a beneficiat de sprijin limitat, în special din cauza reticenței Guvernului francez, care nu era interesat de continuarea integrării economice. Propunerea ministrului olandez a revenit în atenția liderilor europeni după eșecul planului privind crearea Comunității Europene de Apărare (1954). „Planul Beyen” susținea cooperarea economică deplină pe toate planurile, nu doar în domeniul cărbunelui și oțelului, conform modelului oferit de acordul „Benelux”, din 1944.

Sicco Leendert Mansholt (1908-1995)


Fermier, membru al rezistenței olandeze împotriva invadatorilor naziști și politician la nivel național, Sicco Mansholt a fost primul comisar european pentru agricultură. Omul politic olandez a fost inițiatorul „Planului Mansholt”, de restructurare a politicii agricole a Comunității Economice Europene, care a pus bazele uneia dintre cele mai importante politici ale UE, respectiv politica agricolă comună.

Născut în 1908, în satul Ulrum din provincia olandeză Groningen, Mansholt a fost martor al ororilor produse de foametea care a afectat Țările de Jos la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. El a susținut că Europa trebuie să fie autonomă din punct de vedere alimentar, iar aprovizionarea cu produse alimentare la prețuri accesibile trebuie să fie garantată.

Ministru al Agriculturii în Guvernul olandez timp de aproape 13 ani (1945-1958), Mansholt a avut oportunitatea de a-și susține proiectul pentru o politică comună în 1958, când a devenit comisar pentru agricultură (1958-1972) în cadrul primei Comisii Europene. Proiectele sale s-au concretizat în „Memorandumul pentru reforma politicii agricole comune”, cunoscut și sub numele de „Planul Mansholt” (1968). Politica agricolă a reușit să-și atingă obiectivul inițial, respectiv modernizarea fermelor europene și asigurarea unui nivel ridicat de autonomie pe plan alimentar.

În anii ’70, Mansholt a devenit un susținător al măsurilor de protecție a mediului, ca element cheie al politicii agricole. Politicianul olandez a fost vicepreședinte al CE (1958-1972) și al patrulea președinte al Comisiei (1972-1973).

Joseph Bech (1887-1975)


Premier în două rânduri al Luxemburgului (1926-1937 și 1953-1958), Joseph Bech a contribuit la înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, la începutul anilor 1950 și a fost unul dintre arhitecții principali ai integrării europene, la sfârșitul aceluiași deceniu.

Născut în 1887, în Diekirch, Bech a studiat dreptul la Fribourg și la Paris. După ce Germania nazistă a invadat Luxemburgul (10 mai 1940), Bech a fost forțat să se retragă în exil, împreună cu alți miniștri și cu șeful statului, Charlotte, Marea Ducesă de Luxemburg. În calitate de ministru de Externe al Guvernului din exil, Joseph Bech a semnat Tratatul Benelux, în 1944.

Bech era ministrul afacerilor Externe al Luxemburgului și la 9 mai 1950. El a salutat cu entuziasm propunerea prezentată la acea dată de către omologul său francez, Robert Schuman, de a institui o Comunitate Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Mai mult, el a reușit să obțină stabilirea la Luxemburg a sediului central al Înaltei Autorități a CECO.

Un memorandum comun inițiat de Benelux a dus la convocarea Conferinței de la Messina (iunie 1955). Joseph Bech a prezidat această întrunire a liderilor europeni, care a condus la semnarea Tratatului de la Roma, prin care s-a înființat Comunitatea Economică Europeană.

Joseph Bech a renunțat la portofoliul Afacerilor Externe, în 1959, după ce a ocupat această funcție timp de 30 de ani. În perioada 1959-1964 a prezidat Camera Reprezentanților din Luxemburg.

Pierre Werner (1913-2002)

Economistul, juristul și omul politic Pierre Werner a fost prim-ministru al Luxemburgului între 1959-1974 și între 1979-1984. El a fost inițiatorul Integrării Monetare Europene, autor al „Planului Werner” (1970), concretizat în introducerea monedei EURO.

Născut pe 29 decembrie 1913, în localitatea franceză Saint-André-lez-Lille, din părinți luxemburghezi, Werner a studiat dreptul la Universitatea Sorbona și a obținut un doctorat în Luxemburg. În timpul ocupației naziste, el a sprijinit rezistența clandestină. După Al Doilea Război Mondial, Werner a participat la Conferința de la Bretton Woods (1944), unde a fost înființat Fondul Monetar Internațional.

Pierre Werner a fost și un mare prieten al României și un susținător al aderării țării noastre la Uniunea Europeană. Începând din 1993, el a fost președinte de onoare al Centrului de Studii și Documentare România-Luxemburg din București, instituție care a primit numele lui Pierre Werner, în 25 iunie 2002, după decesul „părintelui monedei EURO”.

În 1994, Werner a fost ales membru de onoare al Academiei Române. În onoarea lui, Institutului Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu” a lansat Medalia comemorativă Pierre Werner, pentru a marca centenarul nașterii ilustrului om politic, economist și jurist luxemburghez. Distincția este cunoscută și sub denumirea de „Medalia consensului”, Pierre Werner fiind recunoscut și pentru introducerea teoriei și practicii consensului în politică.

Sursa: europa.eu