Autor 5492 vizualizări


Vă aducem înaintea ochilor două poveşti despre două clădiri cu valoare istorică:cea a Conacului Cantacuzino-Deleanu din satul Deleni şi cea a Conacului Polizu Micşuneşti din Maxut. Cele două se află în apropiere unul de altul şi chiar mai mult decât atât cei care le-au contruit fac parte din aceeaşi familie. Totuşi realităţile reduc similitudinile aici.

Unul deşi, recunoscut ca valoare istorică, arată jalnic şi se degradează continuu funcţionând ca spital TBC, celălalt deşi are 130 de ani de istorie nu a intrat în atenţia nimănui dintre cei care au un cuvânt de spus în privinţa patrimoniului, însă câţiva oameni cu iniţiativă, care s-au ataşat de el, l-au făcut nu doar să-şi recapete gloria de odinioară, ci să devină o afacere cu totul şi cu totul specială. Altfel spus ne arată cam ce putem facem cu patrimoniu cultural, dincolo singurele idei pe care le au cei ce coordonează programe de cultură şi patrimoniu:muzee sau cel mult centre culturale.

Conacul Cantacuzino-Deleanu-o ruină cu statut de spital

Conacul Cantacuzino-Deleanu din Deleni este un conac construit în anul 1730 de hatmanul Iordache Cantacuzino-Deleanu în satul Deleni din comuna omonimă (județul Iași). El este înconjurat de un zid de incintă din piatră.
Ansamblul Conacului Cantacuzino-Deleanu din Deleni a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2004, fiind considerat monument de importanţă naţională, categoria A.

Mai citeşte:

Cum arată Cazinoul din Constanţa pe interior. Mai are vreo şansă?

Ministerul Culturii vrea sa modifice legislatia în domeniul patrimoniului pentru a descuraja tunurile imobiliare

Povestea unui conac distrus de nepăsare

La începutul secolului al XVII-lea, proprietarul moșiei Deleni a devenit marele vistiernic Toderașcu Cantacuzino-Deleanu (1635-1686), fiul marelui spătar Iordache Cantacuzino (1581?-1663, care era cumnat al domnitorului Vasile Lupu), care s-a stabilit aici, fondând ramura boierilor Cantacuzino-Deleanu.

Nepotul acestuia, hatmanul Iordache Cantacuzino-Deleanu (1688-1759?) a construit în jurul anului 1730 un castel la moșia sa din Deleni, unde îl va găzdui pe domnitorul Grigore al II-lea Ghica (1726-1733), cu prilejul primei logodne a fiului său cel mare, beizadea Scarlat Ghica, în 1730, cu Safta, fiica minoră a lui Iordache Cantacuzino-Deleanu.

După moartea acestuia, stăpânul moșiei a devenit Gheorghe (Iordache) Cantacuzino-Deleanu (1723?-1798). Fiica sa, Maria Cantacuzino (d. după 1819), s-a căsătorit la Deleni în 1778 cu marele logofăt Constantin Ghica (1758-1818), nepotul de fiică al fostului domnitor Grigore al III-lea Ghica (1764-1767, 1775-1777), care era proprietarul moșiei Comănești (azi în județul Bacău). Costache Ghica s-a ocupat de restaurarea castelului, în timpul stăpânirii sale efectuându-se lucrări de extindere a conacului și de construire a zidului de incintă, azi prăbușit în parte. Lucrările au fost definitivate în anul 1802, inscripționat într-un cartuș deasupra blazonului porții masive de la intrarea în parc.

Moșia Deleni a fost lăsată moștenire fiului său cel mai mic, Gheorghe (Iordache) Ghica-Deleni (1788-1854), apoi va trece pe rând, prin moștenire, la Teodor Ghica-Deleni (1820-1865), Grigore Ghica-Deleni (1847-1938), fratele celui care ridică conacul Polizu, și Teodor Ghica-Deleni (1885-1958). Între anii 1888-1889, Grigore Ghica-Deleni a făcut unele reparații, clădirea fiind reamenajată la începutul secolului al XX-lea de către arhitectul Nicolae Ghika-Budești, cu meșteri italieni. Castelul din Deleni are două etaje, cu corpul central decroșat având fațada principală cu pilaștrii adosați cu capiteluri ionice.

În timpul celui de-al doilea război mondial, timp de doi ani (1944-1946), în castelul din Deleni au fost încartiruite trupe sovietice. Soldații sovietici au devastat clădire, punând pe foc ușile, ferestrele și mobilierul vechi și distrugând obiecte valoroase. Clădirea a găzduit un timp Căminul cultural din Deleni (din 1949), devenind apoi sediu al unui Preventoriu TBC, destinație pe care o are și azi.

Direcția Monumentelor Istorice a efectuat în anul 1962 o serie de reparații capitale, însă nu ar strica nişte reparaţii de acelasi calibru şi azi. Tencuiala pereţilor se scorojeşte, iar din dorinţa de a îmbunătăţi lucrurile pentru cei care stau aici s-au pus geamuri de termopan. Crăpăturile se văd cu ochiul liber, iar infiltraţiile pe diverşi pereţi de asemenea. Cea mai mare problemă este a proprietarului, care potrivit legii nu există în acest moment, clădirea fiind de mai bine de 7 ani în proces de revendicare.

Ce spun autorităţile de la Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Iaşi

Situaţia conacului a fost prezentată destul de des atât în presa locală cât şi în cea centrală, nimeni nu întreprinde mare lucru. Am încercat să obţinem o serie de răspunsuri de la Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Naţional Iaşi. După câteva telefoane şi emailuri eşuate am reuşit la un moment dat să stăm de vorbă cu cineva de aici:consilerul ing. Virgil Babii.

Domnia sa a fost deosebit de amabil însă situaţia prezentată reflectă un aspect generalizat în ceea ce priveşte cultura şi patrimoniul din această ţară. Instituţiile descentralizate care ar trebui să se ocupe cu supravegherea patrimoniului se află exact în aceeaşi stare ca monumentele:abia trăiesc de pe o zi pe alta, chiar dacă unii oameni au destul de multă bunăvoinţă. Sumele alocate abia ajung pentru a acoperi cheltuielile curente, iar deplasările în teritoriu pentru a verifica periodic starea monumentelor a devenit un lux.

Citeşte şi:

De ce se pierd monumentele istorice? Sunt doar banii o problemă?!

10 clădiri din lume care au scris istorie

„Nu vă ascund faptul că nu am ajuns acolo de doi ani de zile. De ce? Pentru că nu avem bani de benzină, nu s-au alocat. Singurele lucruri pe care le putem onora sunt urgenţele. Îmi pare rău de monumente precum conacul Cantacuzino-Deleanu, dar cine le vede?! Eu şi dumneavoastră, cei care ar trebui să aprobe nişte sume nu văd lucruri care sunt chiar aici în Iaşi-spre exemplu Filarmonica din oraş."

Ceea ce este alarmat pentru momument e faptul că este al nimănui. Nu are un propietar. Direcţia de Cultură a încercat de mai multe ori să trimită obligaţiile de folosinţă însă nu are cui. Primăria din localitatea Deleni a convenit să asigure paza monumentului, dar pentru că litigiu cu cei care revendică monumentul nu s-a încheiat refuză să investească aici, mai cu seamă că în primele înfăţişări moştenitorii au reuşit să câştige. Cei trei moştenitori care se judecă pentru retrocedarea conacului sunt Crăciun Gheorge Ioan Matei, Crăciun Constantin Traian şi Bonachi Ivona. Întreaga poveste cu zeci de înfăţişări, termene, recursuri şi rejudecări pe la diverse curţi poată un nume birocratic: dosarul nr. 10806/99/2005 de la Curtea de Apel Iaşi. În spatele lui stă o imagine tristă: un monument care se degradează. Faptul că lucrurile nu pot fi clarificate mult mai uşor duc la aceste situaţii în care singurul care are de pierdut este monumentul.

Conacul Polizu - un exemplu de ce ar putea ajunge monumentele noastre

La capătul celălalt avem un exemplu de bune practici, deşi nu este inclus în Lista Monumentelor Istorice. Nu este treaba noastră să punem la îndoială modalitatea în care aceste monumente au fost selectate. Cu siguranţă au existat istorici şi experţi în domeniu care au lămurit acest aspect. Ceea ce însă trebuie luat în seamă e faptul că un astfel de imobil istoric, ajuns o paragină poate fi adus la nişte standarde de invidiat şi poate produce bani.

Conacul Polizu a fost construit între anii 1870 - 1878 de către boierul, Constantin Ghica - Deleni, descendent al mariilor familii Cantacuzino, Ghica şi Deleanu. Clădirea a funcţionat ca reşedintă de vara pentru întâlnirile şi vacanţele petrecute de familie în Moldova.

În 1946 însă, cu instalarea regimului comunist, clădirea a fost confiscată şi transformată de noua conducere în cazarma rusească iniţial (există mici legende care spun că după ani de zile în crama conacului au fost găsiţi doi ruşi morţi în butoaiele cu vin) şi apoi a servit drept locaţie pentru diversele organizari administrative de la acea vreme. După ce a fost cazarmă rusească a devenit CAP, ferma pomicolă şi IAS. În anul 2005, după procese şi lupte, moştenitoarea de drept a conacului, Irina Ioana Rişcuţia, a intrat în posesia lui. În urma unei asocieri cu un om de afaceri, Constantin Ştefănucă, conacul a intrat într-un lung proces de renovare şi recondiţionare, proces care s-a finalizat în anul 2010.

"Conacul a fost oferit ca dota de căsătorie bunicii mele, Adina Polizu, o femeie puternică şi o figură importantă în viaţa satului Maxut, dar şi suprafaţa agricola pe care se află conacul. Scopul iniţial nu a fost crearea unei unităţi hoteliere, ci recondiţionarea şi repararea unui loc în care am copilarit, a unei parţi din istorie care a fost confiscată pe nedrept. Ulterior, după ce am văzut acest vis împlinit, am hotărât cu Constantin Stefanucă să valorificăm un loc minunat în natura prin integrarea conacului în seria de destinaţii turistice", declara Irina Ioana Rişcuţia într-un interviu dat presei locale.

Modificarea foarte importantă care s-a făcut a fost restaurarea lemnului de la uşi, ferestre, obloane pentru a păstra lemnul şi nota aparte pe care acestea o aducea. Lemnul se afla sub un strat gros de vopsea care a fost îndepartată cu aer cald şi multă migala. În fiecare camera a fost adaugată câte o baie. În proiectul iniţial din secolul XIX lea, clădirea avea doar două băi, la capetele conacului. Readucerea cramei a fost un pas foarte anevoios. Suprafaţa mare şi stratul gros de tencuială au făcut ca recondiţionarea acestui element să fie foarte grea. Au fost necesari în jur de doi ani pentru ca aceasta să fie finalizată.

Atmosfera pe care gazdele încearcă să o transmită este una din secolele XVIII - XIX, acea de opulenţă moderată a unei familii de boieri care participă deopotrivă la muncile câmpului sau în livadă şi apoi la mese îmbelşugate. Exista obiecte foarte vechi în conac, majoritatea fiind din perioada secolelor XVIII - XIX, însă niciun obiect de mobilier nu face parte din fostele bunuri ale familiei. În momentul preluării conacului nu a mai fost găsit niciun obiect de mobilier, mare parte fiind furate sau folosite drept lemn pentru foc. Cele care îi întâmpină pe turişti au fost achiziţionate din târguri şi anticariate din Sibiu şi din restul ţării sau aduse din afara (Italia, Franţa, Malayesia etc).

Despre istorie, dar şi despre afacere de la Conacul Polizu am încercat să aflăm mai multe de la fiica lui Constantin Ştefănică, doamna Silvia Ştefănucă, cea care este şi manager de proiect aici la Conacul Polizu:

Povestiţi-ne care este istoria acestui frumos conac după ce comuniştii ajung la putere?

În 1946 la venirea comuniştilor, familia Polizu - Micşuneşti a fost alungată şi deportată în Bărăgan. Întreg domeniul a fost transformat în suportul activităţilor administrative ale noii puteri. Iniţial a fost cazarmă rusească, ulterior CAP şi IAS. Până a fost retrocedat starea conacului şi a domeniului s-a degradat continuu.

Cine a iniţiat procedurile de retrocedare şi cât au durat acestea?
Procedurile de retrocedare au fost initiate de doamna Irina Ioana Riscuţia, mostenitoarea de drept a conacului şi domeniului, stră-nepoata lui Constantin Ghica-Deleni. Nici doamna Riscuţia nu reţine exact momentul în care au fost iniţiate, însă în principiu au durat destul de mult.

Care consideraţi că a fost cea mai grea parte din acest proces de retrocedare?
Birocraţia şi «răutatea» instituţiilor din România.

Cum arată imobilul când aţi intrat în posesia lui?
Imobilul arata groaznic. Uşile erau deschise cu piciorul, în încăperile în care acum sunt primiti oaspeţii erau depozitaţi saci cu legume şi fructe, podeaua era aproape inexistentă. Eram mai degrabă un hambar decât o locuinţă.

De unde v-aţi inspirat să faceţi dintr-o clădire istorică, cu o vechime de peste 130 de ani, o afacere?
Inspiraţia nu a venit dintr-o sursă anume, deşi după ce am demarat acest proiect şi am început să ne documentam referitor la aşa numita «concurenţă» am descoperit şi alte exemple, unele de la noi din ţară, altele din străinătate, în care proprietarii au apelat la acest sistem. Există o tendinţă a turiştilor să caute altceva, un altfel de hotel, o altfel de mâncare şi o altă modalitate de petrecere a timpului pe perioada vacantelor. Si asta încercăm să le oferim noi. Poate momentan nu ne putem compara cu regiuni din Italia, Marea Britanie sau Franta, pentru că nu avem nici infrastructura şi nici experienţa lor în turism, însă sunt sigură că vom aduce un suflu nou în peisajul turistic din Romania.

Nu ar fi fost mai simplu să acţionaţi cum fac mulţi azi şi anume să dărâmaţi tot şi apoi să faceţi ceva nou?
Tatăl meu este cel care a demarat, supravegheat şi susţinut lucrările de refacere a acestui conac, a parcului şi livezilor din domeniul aferent. Tot el este de părere că nu poţi distruge o istorie de 130 de ani, munca şi daruirea întaintaşilor, şi să te astepţi să iasă ceva de calitate.

Au existat vreodată proceduri de includere a acestei clădiri în patrimoniul cultural naţional?
Nu

Cum privesc cei care vă calcă pragul această transformare a unui fost conac boieresc de secol XIX într-o pensiune?
Turiştii care ne calcă pragul apreciază posibilitatea de a retrăi un moment din istorie, de a petrecere timpul liber în natura, sunt recunoscători că le servim preparate tradiţionale, făcute cu ingrediente proaspete, crescute de noi, şi sunt bucuroşi că exista şi astfel de exemple pozitive. Există şi o parte invidioşi, care nu apreciază arta şi frumosul, dar noi un ne adresam lor, deşi dacă ajung până aici, încercăm din răsputeri să le facem pe plac.

Despre promovarea în străinătatea doamna Ştefănucă povestea într-un interviu acordat site-ului economica.net : „Am început să colaborăm cu o agenţie din Marea Britanie, care a fost disponibilă să ne promoveze. Turiştii sunt interesaţi de casele cu istorie, la tară, unde pot vedea cum e face o căpiţă de fân, cum se găteşte, cum se trăieşte la sat. Dorim ca pe viitor să participăm şi la târguri de turism, de lux, şi să atragem şi un segment de clienţi pe parte de evenimente, în special pentru nunţi."

Puteţi vedea mai multe pe site-ul lor http://conacpolizu.ro/, unde se pot face şi rezervări. De asemenea gazdele vă dezvăluie acolo doar câteva din surprizele de care puteţi beneficia. Totuşi ce vedem aici este că se poate şi că aşa ne-am fi dorit să arate multe din palatele castele şi conacele din România.