Papalitatea în Secolul Revoluțiilor: între conservatorism și nevoia de schimbare

Autor 3189 vizualizări


Secolul al XIX-lea este cunoscut în istoriografie drept secolul revoluțiilor și al liberalismului;a fost un secol care a adus foarte mari schimbări – politice, sociale și culturale – în lumea europeană. Se cunoaște, în general, evoluția marilor state europene în această perioadă, însă se discută mai puțin despre un actor politic important care, deși pierduse de multă vreme poziția preeminentă pe care o avusese cândva în Europa, avea încă puterea de a influența milioane de actori politici individuali. Vorbim, desigur, despre Papalitate.

Care a fost atitudinea Sfântului Scaun față de marile schimbări ale secolului XIX și cum a înțeles Papalitatea să reacționeze la acestea? Cum a pendulat Papalitatea între conservatorismul său înnăscut și presiunile lumii moderne?

În 1831, așadar la un an după mișcările revoluționare din Franța, Belgia și Polonia, începe pontificatul lui Grigore al XVI-lea, considerat astăzi cel mai intransigent papă al secolului XIX. Caracterul său ultraconservator a făcut ca Papalitatea să adopte o poziție fermă împotriva mișcărilor democratice și reformatoare Statele Pontificale și Europa. Apoi, succesorul său, Pius al IX-lea (1846-1872 – cel mai lung pontificat din istoria Bisericii Catolice), debutează cu o reputație mai bună decât Grigore, fiind considerat mai liberal. Dacă, inițial, Pius IX a fost într-adevăr mai deschis față de mișcările epocii, situația din Italia îl va forța să-și schimbe atitudinea și să adopte o politică mai conservatoare. 

Pius al IX-lea, între liberalism și conservatorism

Imediat după alegerea sa ca Papă, Pius IX ia măsuri pentru modernizarea administrației statelor pontificale, introducând o Constituție. Mai mult decât atât, el părea a fi favorabil ideii unității statelor italiene. Ce determină, așadar, schimbarea atitudinii sale?

În epocă, se remarcă ambițiile Piemontului, sub conducerea Regelui Carol Albert, de a conduce războiul de eliberare a statelor italiene de sub puterea austriacă. La acest război participau inclusiv voluntari din statele pontificale, cu avizul Papei.  Poziția Papalității se va schimba însă, în condițiile în care Imperiul Habsburgic era un stat catolic și vechi aliat al Sf. Scaun în mișcarea de Contrareformă. Așadar, Pius IX își schimbă poziția și interzice voluntarilor din statele pontificale să mai lupte alături de Piemont, fapt ce înseamnă practic dezavuarea războiul de independență al Regatului condus de Carol Albert. Astfel, Papalitatea se disociază în mod oficial de mișcarea națională italiană.

În aceste condiții, Sf. Scaun va fi foarte ferm criticat de naționaliștii italieni și va deveni ținta acestora în momentul Revoluțiilor de la 1848, când gruparea radicală condusă de Giuseppe Mazzini proclamă Republica de la Roma și îl obligă pe Papă să plece, temporar, în exil.

În materie de politică externă a Papalității, Pius al IX-lea continuă politica concordatară (sunt încheiate două Concordate, unul cu Spania, în 1851, și unul cu Austria, în 1855) și încearcă să accentueze procesul de unificare liturgică în jurul Romei. Astfel, în anii ’40, este relansată o practică căzută în desuetudine:vizitele Ad limina apostolorum, făcute de episcopii din fiecare țară / regiune catolică la Roma odată la cinci ani. Aceste vizite reprezentau o modalitate de a menține legătura dintre bisericile naționale și Roma, fiind practic un instrument al centralizării Bisericii catolice.

Curentul ultramontanist, care pledează pentru centralizarea Bisericii Catolice și fidelitatea necondiționată față de Papă, se dezvoltă în prima parte a secolului XIX, în Franța.

Tot cu scopul centralizării se organizează, cu ocazia unor evenimente importante, reuniuni ale preoților și episcopilor catolici. Prima asemenea întâlnire are loc în 1854, cu ocazia proclamării Dogmei Imaculatei Concepții (aceasta reprezintă, în altă ordine de idei, încă un pas în distanțarea Bisericii Catolice de Biserica Ortodoxă). Apoi, în 1867, se celebrează 1800 de ani de la Martiriul Sfinților Petru și Pavel, ocazie cu care mai bine 14.000 de preoți catolici sunt invitați la Roma.

Citește și În două secole, doar trei papi au călătorit cu trenul

Conciliul Vatican I și dogma infailibilității papale

Anii ’60 reprezintă pentru Sfântul Scaun o perioadă de criză profundă, în condițiile în care pierde statele pontificale în fața mișcării naționale italiene. De aceea, pentru a compensa pierderea Romei și a statutului de suveran temporal, Papa decide, în 1864, convocarea unui Conciliu, organizat la Roma în 1869 (era primul conciliu al Bisericii Catolice în 300 de ani;ultimul avusese loc în 1545-1563 la Trent).

Conciliul de la Vatican, cunoscut astăzi drept Conciliul Vatican I (pentru a-l diferenția de cel din 1962-1965), are loc într-o perioadă pe care Papalitatea o considera drept periculoasă, din cauza mișcărilor liberale ostile Bisericii. La acestea, Papa răspunde în 1864 prin Enciclica Quanta cura, prin care dictează catolicilor comportamentul ideologic. Această enciclică este însoțită de o anexă, un Syllabus al „erorilor” epocii respective (este vorba de curentele politice):liberalism, socialism, naționalism, dar și indiferentism și francmasonerie. Nu e de mirare, așadar, că Enciclica Quanta Curatrezește reacții dure în Europa. Pentru a modera aceste reacții, un episcop francez pe nume Dupanloup publică un comentariu la Quanta Cura, prin care încearcă să explice documentul papal. El moderează conținutul enciclicei făcând diferența dintre teorie și practica aplicării.

Clericii adunați la Conciliul de la Vatican din 1869 erau împărțiți în două tabere:o majoritate a episcopilor ultramontani, și o grupare liberală care încearcă să păstreze primatul Conciliului în materie de dogmă.

În cadrul Conciliului este adoptată Enciclica Pastor Aeternus, prin care se proclamă dogma infailibilității papale. În practică, asta îi conferă Papei dreptul de a lua decizii în materie de dogmă fără a mai avea nevoie de concursul experților. Papa încearcă astfel să obțină o poziție superioară în fața Conciliului (până atunci instanța supremă), compensând pierderea puterii politice prin acumularea puterii și autorității spirituale.

În cadrul Conciliului, a existat un grup de episcopi – dintre care cel mai de renume era episcopul german Ignat von Dőllinger – care nu acceptă deciziile luate la Vatican. Se naște astfel o disidență în interiorul Bisericii, prin crearea Bisericii Vechilor Catolici (cunoscută și sub denumirea de Uniunea de la Utrecht).

După nașterea statului unit italian și până târziu, în prima parte a secolului XX, relațiile dintre Papalitate și noua putere politică din Italia vor rămâne tensionate. Va fi sarcina succesorilor lui Pius IX de a găsi echilibrul între conservatorism și nevoia de a răspunde cerințelor lumii moderne, și de a găsi soluții de conviețuire cu un stat care, nu de puține ori, a dus o politică ferm anticlericală.

""