Autor 4713 vizualizări


Episcopul de la Roma s-a bucurat întotdeauna de un prestigiu deosebit, în calitatea sa de urmaş al Sfântului Petru. El este cel care îi încoronează pe împăraţi, prin urmare în teorie deţine puterea supremă în societatea creştină, dar în practică se supune împăraţilor autoritari. În secolul al XI-lea însă, în condiţiile diminuării autorităţii imperiale, papalitatea încearcă emanciparea.

Se dorea o papalitate independentă de ingerinţele laice, aşa că în 1059 papa Nicolae al II-lea decretează că alegerea suveranului pontif se face doar de către colegiul cardinalilor, fără amestec din partea secularilor. Se mai dorea de asemenea o purificare morală a clerului, care să devină mai apropiat de idealul bunului creştin, prin urmare se va încerca combaterea simoniei, comerţul cu funcţii bisericesti. Nicolaismul, căsătoria preoţilor, era iarăşi o practică indezirabilă, pentru că astfel se prevenea transmiterea ereditară a bunurilor bisericeşti. Acest climat reformator culminează în vremea lui Grigore al VII-lea.

Atunci papa nu îşi afirmă numai independenţa fata de puterea laică, ci pretinde şi superioritatea. Statutul monarhiei în societatea creştină era o problemă secundară. Esenţialul îl reprezenta modul cum se obţineau înaltele funcţii ecleziastice. Dacă cineva devenea episcop sau arhiepiscop, primea şi vaste domenii teritoriale, integrându-se în sistemul relaţiilor vasalice, de aceea laicii doreau să controleze obţinerea acestor funcţii. Monarhii se foloseau astfel de Biserică pentru a-I contracara pe principi, dar şi beneficiau totodată de veniturile aferente proprietăţilor când funcţiile erau vacante. Papa Grigore al VII-lealoveşte monarhia prin măsura radicală de interzicere a învestirii de către laici. Prerogativele foarte autoritate ale papei sunt adunate într-un document ce poartă numele de Dictatus papae(tezele supremaţiei papale, 1075), care afirmă că:

I. Biserica romana e intemeiata numai de Dumnezeu.

 II. Numai pontificele roman e numit, de drept, universal.

 III. El singur poate sa depuna sau sa reaseze pe episcopi.

 VI. Cu cei excomunicati de el n-avem voie, intre altele, sa stam in aceeasi casa.

VII. Numai lui ii este ingaduit ca, dupa imprejurari, sa intocmeasca legi noi, sa infiinteze comunitati noi, sa faca dintr-un asezamant de canonici o abatie si invers;sa imparta o episcopie bogata si sa uneasca episcopii sarace.

VIII. Numai el se poate folosi de insemnele imparatesti.

 IX. Toti principii sa sarute numai picioarele papii.

  X. Numai numele lui sa se pomeneasca in biserici.

 XII. Ii este ingaduit sa depuna pe imparati.

XIII. Ii este ingaduit ca, la nevoie, sa mute pe episcopi de la o dieceza la alta.

XVIII. Sentinta data de el nu poate fi respinsa de nimeni si el singur poate sa respinga sentinta tuturor.

XIX. El nu trebuie sa fie judecat de nimeni.

XXI. Pricinile mai mari ale oricarei biserici trebuie aduse inaintea acestuia.

XXII. Biserica romana n-a gresit niciodata si, dupa marturia Scripturii, nu va gresi in veci.

XXIII. Pontificele roman, daca a fost randuit in chip legiuit, devine, prin meritele fericitului Petru, fara indoiala sfant, dupa marturia sfantului Ennodius, episcop de Pavia, sprijinita de multi sfinti parinti, precum se cuprinde in decretele fericitului papa Symmachus.

XXV. El poate sa depuna si sa reaseze episcopi fara a intruni vreun sinod.

XXVI. Nu e socotit catolic cel ce nu e de acord cu biserica romana.

XXVII. El poate sa dezlege pe supusi de juramantul de credinta fata de cei nedrepti.

Suvernaul Henric al IV-leanu putea să accepte aşa ceva, dornic la rândul său să îşi întărească autoritatea. Aşadar îl ignoră pe papă, ba mai mult, îl depune cu ajutorul unui conciliu al episcopilor germani întrunit la Worms în ianuarie 1076. Papa contracarează atacul şi convoacă la rândul său un conciliu care îl excomunică pe împărat, în februarie la Lateran. Este o ocazie bună pentru unii feudali care nu îl agreau pe Henric să îşi impună propria opţiune la tron, pe cumnatul acestuia, Rudolf de Suabia. Sub o asemenea amenintare, Henric se vede obligat să se umilească în faţa lui Grigore al VII-lea, la Canossa.

După trei zile de penitenţă, papa îi ridică excomunicarea. Nu era însă o victorie totală a papalităţii, pentru că mulţi principi şi episcopi rămăseseră loiali suveranului, ceea ce arată lipsa unei omogenităţi a opiniilor. Papa nu putea rămâne nici el mult timp intransigent. Ba mai mult, Henric al IV-lea are de câştigat de pe urma actului său de umilinţă, pentru că astfel îi supune pe nobilii revoltaţi, care nu mai sunt în aceeaşi tabără cu papa. Lucrurile sunt departe de acalmie, căci după o nouă excomunicare Henric va impune un antipapă, pe Clement al III-lea, care îl va încorona în 1084. Grigore va fi obligat să se refugieze la Salerno.

Succesorii celor doi, Henric al V-lea şi Calixt al II-lea, vor încerca o împăcare prin ceea ce s-a numit Concordatul de la Worms, din 1122, care afirmă că episcopii vor fi aleşi de cler şi popor, dar în prezenţa suveranului. Învestitura spirituală se acorda de papă prin cârjă şi inel, iar cea materială de monarh prin sceptru. Se marca astfel separaţia dintre domeniile religios şi temporal.

După concordat, monarhia germană slăbeşte din cauza luptelor pentru putere dintre familiile Welf şi Hohenstaufen, care cu greu se încheie odată ce este încoronat împărat Frederic Barbarossaîn 1152. Luându-şi-l ca model pe Carol cel Mare, acesta încearcă să readucă la viaţă tradiţia imperiului universal. Asta însemna ca monarhul să fie superior papei. Aducând în favoarea sa şi argumente din dreptul roman, Frederic îşi permite să intervină în alegerile episcopale, fapt care va stârni protestul papei Alexandru al III-lea. Conflictul depăşeşte graniţele papă-împărat, implicând şi oraşele italiene şi regatul normand al Siciliei.

Obiectivul lui Frederic este de a aduce la ascultare comunele urbane din nordul Italiei, care luaseră calea independenţei, profitând de fragilitatea autorităţii monarhice. Aşa că împăratul nu ezită să distrugă oraşul Milano, care s-a revoltat impotriva sa în 1152 şi să numească antipapi. Alexandru al III-lea se bazează pe sprijiniul oraşelor italiene din nord, care se unesc în Liga Lombardă ce va coopta şi Veneţia şi regatul Siciliei. În 1176, la Legnano, Barbarossa va suferi o înfrângere usturătoare care îl va obliga să încheie pacea şi să se supună papei. Dar actul era doar de moment, pentru că la Konstanz, în 1183, recunoaşte autonomia oraşelor italiene, şi totodată îl căsătoreşte pe fiul său cu moştenitoarea regatului Siciliei, izolându-l astfel pe papă. În practică, Barbarossa va ieşi şi el victorios din lupta cu paplitatea.

Dar în perioada următoare, aflată sub semnul anarhiei din imperiu, papalitatea va atinge apogeul puterii sale în Evul Mediu, sinonim cu pontificatul lui Inocenţiu al III-lea(1196-1216). Acesta se consideră vicarul lui Iisus Hristos, deţinătorul puterii supreme (plenitudo potestas) în cadrul lumii creştine. Principii seculari depind de el pentru că papa, asemenea unui senior, le acordă acestora putere cu dreptul de a le-o retrage dacă nu se dovedesc demni de ea. Bazându-se pe această ideologie, papa intervine în alegerea principelui Germaniei, impunându-şi propriii candidaţi, dintre care împărat va rămâne Frederic al II-lea, nepotul lui Barbarossa. Monarhul are însă propriile veleităţi:crearea unui imperiu mediteraneean axat pe Sicilia şi Italia.

Nemulţumirile papei nu întârzie să apară, Frederic al II-lea fiind excomunicat cu pretextul întârzierii participării la cruciadă. Negociind cu sultanul Egiptului, acestaajunge totuşi să se înstăpânească asupra locurilor sfinte, din 1229. Nu la fel se întâmplă cu oraşele din nordul Italiei, care iar se aliază cu papa care îl mai excomunică odată din cauza autoritarismului său. Oraşele se răscoală şi papa porneşte o veritabilă cruciadă împotriva împăratului. Italia este răvăşită de ciocnirile violente dintre partizanii Hohenstaufenilor, ghibelinii, şi adversarii lor, guelfii. Deşi papii Grigore al IX-lea şi Inocenţiu al IV-lea încearcă să îl depună pe împărat prin concilii, conflictul se va termina doar odată cu moartea lui Frederic.

Papalitatea se bucură de supremaţie, aşa cum şi-a dorit, iar imperiul se restrânge tot mai mult. Teocraţia pontificală va domina Europa câteva decenii, dar un alt monarh, Filip al IV-lea, îi va da lovitura de graţie. În condiţiile centralizării puterii monarhice, pretenţiile papei Bonifaciu al VIII-lea de a fi considerat conducătorul întregii lumi creştine intră grav în conflict cu autoritatea regelui Franţei, care nu poate accepta existenţa unei alte autoritaţi asupra supuşilor săi. Drept urmare, acţionează prompt, trimite o armată care îl va face prizonier pe papă. Începe declinul puterii papale. 

Mai citeste: 

Criza papalitatii si marea schisma occidentala 

""