Palatul Regal din București: eleganță și monarhie

Autor 10276 vizualizări


Mergând agale pe boema Calea Victoriei, te oprești brusc. Somptuos, dominând strada cu o autoritate monarhică, ți se ridică în fața ochilor Palatul Regal. ”Să trăiești, Măria Ta!” parcă îți spui în gând...Simbol al regalității românești și al artei sfârșitului de secol XIX, istoricul clădirii poate fi sintetizat într-un cuvânt:schimbare.

Oraşul Bucureşti, devenit capitală în 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, a sintetizat într-un perimetru delimitat fapte, evenimente, prin care a trecut ţara în timpul istoriei sale zbuciumate, cunoscând aceleaşi etape de strălucire sau decădere, de stagnare sau progres, de-a lungul cărora şi-a constituit şi identitatea arhitecturală inconfundabilă. Secolul al XIX-lea poate fi numit secolul schimbării;toate lucrurile iau o altă faţă, inclusiv oraşele. „Transformările radicale prin care trece oraşul, pe plan edilitar, la acest sfârşit de veac, unele discutate încă din 1860 de Comisia pentru înfrumuseţarea şi însănătoşirea oraşului, de la iluminat la sistematizarea tramei stradale, de la parţiala canalizare la pietruire, la introducerea telefonului, a cărui primă linie este pusă în 1883”.Oraşul s-a ridicat la noile standarde, vrând să intre în rândul capitalelor de elită europene, asta şi din punctul de vedere al artei:„ (...) pe când lucrau cu zel arhitecţii străini, deprinşi cu clădirile din monarhia austro-ungară, ca să distrugă grădinile şi să dea la pământ frumoasele locuinţe cu cerdac ale boierilor şi mahalagiilor, străzile laterale, cu care frumoase ca lui Alexandru Florescu, despăgubeau adesea de banalitatea restului.”

Simbol al puterii:scurt istoric al palatului

Noua ordine politico-socială solicită un simbol al puterii pe măsură. Acest lucru s-a concretizat în majestosul Palatul Regal.Istoria acestei clădiri începe pe vremea când zona Podului Mogoşoaei era una periferică şi fără importanţă. Terenul pe care astăzi se află palatul era un teren viran, lângă biserica Cretzulescu, mult prea departe şi aceasta de târg, care se concentra în jurul Curţii Domneşti. Însă, în 1757, un negustor„Voico Fiştu putea să lase danie mânăstirii Creţulescu o casă cu pivniţă, clădită de el pe locul chiar al mânăstirii, şi în care îşi agonisise traiul, neguţătorind.Aceasta este casa pe locul căreia va creşte, cândva, Palatul Regal...”. În acelaşi an, se face un schimb de proprietăţi între Isaiia, egumenul bisericii, şi Nicolae Grămăticul:„casa cu pivniţă în schimbul moşiei Moceşti”.

După ce Grămăticul oare, casa ajunge în mâinile stolnicului Iordache Colfescu, iar mai apoi în posesia familiei Golescu. Când casa i-a rămas doar lui, la moartea tatălui său, Radu Golescu, Dinicu era un boier tânăr, în vârstă de 35 de ani. El cere pământ domnitorului, pentru a-şi mări casa, aceasta ajungând „ cea mai arătoasă şi mai aproape de centrul oraşului, din cele trei mari case de pe Podul Mogoşoaei, celelalte două fiind:casa lui Romanit, astăzi Ministerul de Finanţe şi casa lui Lenş-astăzi Ministerul de Industrie şi Comerţ.” Urmaşii lui Golescu vând casa Sfatului Administrativ, pe 10.000 de galbeni, vânzarea făcându-se la 21 aprilie 1833, după aprobarea dată de generalul Kiseleff. În septembrie 1837 domnitorul Dimitrie Ghica „ridică această casă şi mai mult în stima ţării, prefăcând-o în Palat Domnescu, în înţelesul vechi şi larg de Curte Domnească.” Apoi, se transmite lui Ştirbei Vodă şi în final lui Alexandru Ioan Cuza, care sub acoperişul său aduce simbolul unirii. Venirea lui Cuza la Palat a adus şi adăugarea unui etaj, construcţie realizată de arhitectul A. Theodor Tillay.

Din documentele păstrate la Arhivele Naţionale reies clar funcţiile diferitelor încăperi. Astfel, etajul cuprindea:apartamentul domnitorului, compus din 6 încăperi, apartamentul doamnei, cu 4 încăperi, apartamentul de mare recepţiune care cuprindea 4 saloane, Sala Tronului şi apartamentul suitei cu camere. La parter se aflau:camera de aşteptare a domnilor ajutanţi, camera adjutantului de serviciu permanent, camera ofiţerilor de ordonanţă, sala de mâncare, bucătăria, spălătoria, 2 intrări principale şi câteva camere ale personalului de serviciu. Ca vecini se găseau la sud Hanul Cretzulescu, la nord casele Cantacuzino, Filipescu, la est casele Lahovary, Ştefănescu şi fosta episcopie a Râmnicului (părăsită).

Mergând pe zicala „la timpuri noi, oameni noi”, domnia lui Carol I nu a adus doar o Românie modernă, ci şi un palat nou. Pe tema sosirii regelui la reşedinţa de pe Calea Victoriei există şi o povestioară:la un moment dat, principele vede o casă în faţa căreia se află o gardă de onoare cu un steag. Întreabă în franceză „ce este această casa?” Iar generalul Nicolae Golescu îi răspunde, tot în franceză:„Acesta este palatul.” În memoriile sale, regele scrie:„Palatul a fost la început o casă particulară a familiei Golescu.Statul a cumpărat-o cu 15 ani mai înainte, după ce a servit pe rând ca şcoală militară, cazarmă, spital, comandament, a fost transformată în reşedintă princiară.Odăile nu erau prea mari, dar de proporţii plăcute.(...) Ferestrele acestor odăi dădeau spre o piaţă deşartă, murdară, unde se aşezaseră nişte ţigani şi porcii se tăvăleau în noroi.”

Prin urmare, Carol I dorea ridicarea palatului la standardele europene cu care a fost obişnuit:„ În 1882, alcătuirea proiectului este încredinţată arhitectului francez Paul Gottereau.În acelaşi timp este numită ş Comisia lucrărilor Palatului Regal. Preşedintele comisiei era generalul dr. Theodory, iar ca membrii-colonelul Gheorghiu şi arhitectul inginer Nicolae Cerkez.” Edificiul era compus din trei corpuri de clădire:cel din stânga-fosta reşedinţă a lui Cuza, corpul central-o construcţie nouă care găzduia Sala Tronului şi marile săli de recepţie. A treia clădire, cea din dreapta, era tot o construcţie nouă, folosită pentru corpul de gardă, iar la etaj pentru găzduirea oaspeţilor princiari. „ Istoria construirii acestui palat evidenţiază respectul pe care regele Carol I a înţeles să-l aibă pentru tradiţia supuşilor săi. El a apreciat acele aspecte ale culturii franceze asimilate în timp de români şi a încurajat, într-un oraş deja sedus de strălucirea Parisului, stilurile franceze în dezvoltarea urbană.”

Un eveniment trist în istoria palatului îl constituie incediul din noaptea de 7 spre 8 decembrie 1926, când corpul central al Palatului a fost distrus.Lucrările de protejare de intemperiile vremii au fost încredinţate lui Karel Liman, arhitectul palatului. În 1927, Ferdinand hotăreşte refacerea clădirii, cu modificări şi îmbunătăţiri:„mărimea Sălii Tronului, Sălii Festivităţilor şi a Prânzurilor de Gală, lărgirea parterului şi a etajului prin suprimarea stâlpilor intermediari, înălţarea primului etaj cu 5 metrii peste vechea înălţime a Sălii de Recepţie. Se mai cerea adăugarea unui etaj de circa 4, 5m înălţime, atât pentru corpul central, cât şi pentru aripa corpului de gardă, care să cuprindă aprtamentele cu toate depindenţele pentru găzduirea oaspeţilor de marcă.” Ultima etapă de construcţie a Palatului, în mare parte aşa cum se găseşte astăzi a fost realizată la ordinului regelui Carol al II-lea. Iar după abdicarea lui Mihai I, în 1947, palatul a fost atribuit Guvernului României. În 1959, partea posterioară a palatului a fost transformată în loc de întâlnire a Partidului Comunist, soluţia fiind determinată de vecinătatea sediului Comitetului Central al PCR.

Arhitectura:dublă influență

În ceea ce priveşte arhitectura Palatului, acesta este ultimul exemplar european din acest program arhitectural. Clădirea reprezintă rezultatul unei duble evoluţii:a celei locale (Curtea de Argeş, Târgovişte, Bucureşti-Curtea Veche şi Curtea Arsă) şi a celei continentale (mai cu seamă a celei din regatele mai recent declarate precum Grecia, Norvegia etc). Dacă faţadele casei Golescu aparţineau stilistic neo-clasicismului, iar cele ale corpului Gottereau eclectismului (cu accent pe renaşterea franceză), arhitectura ultimului palat reia în formulă adaptată limbajul ordinului corintic clasic. Este vorba de ordinul colosal, desfăşurat pe 2 niveluri, sprijinit pe parter (cu rol de bază) perforat cu ferestre terminate în arc plin cintru. Motivul coloanei degajate şi a pilastrului corintic, netede sau canelate, este utilizat în variante, după importanţa porţiunii de faţadă tratate. Corpul central, prins între 2 rezalituri de acces, marcate prin cupluri de coloane angajate, este tratat cu o colonadă de 6 travei, uşor detaşată de planul peretelui.Formula cuplurilor de coloane angajate revine şi la rezaliturile care încheie cele 2 aripi (Creţulescu şi Ateneu), detaşându-se de restul faţadei ornate cu pilaştrii necanelaţi. Din considerente de simetrie şi reprezentare, aripa Cretzulescu, care nu trădează că adăposteşte apartamentele regale, este la fel cu aripa Ateneu. Nici acestea două nu sunt particularizate, ele fiind identice pe aripile laterale şi pe corpul central.

Arhitectura de interior a aripii Cretzulescu şi a corpului central este variată, decorată din abundenţă, impresionantă ca întindere. Geometria interioară (cilindrică) este lizibilă numai la demisol (pardoseală cu decoraţie semicirculară) şi la ultimul etaj, unde se poate admira cupola casetată. În spiritul simplităţii geometrice, spaţiul şi decoraţiile sunt tratate în manieră neo-romanică:ferestre bifore şi colonade arcuite perforează pereţii albi, cupola etalează motive ornamentale florale şi zoomorfe. La demisol se află piscina regală, care deţine friza decorativă cu delfini. Etajul al doilea, unde se află astăzi Expoziţia de Artă Europeană a păstrat unele tratamente ale pereţilor (lambriuri, pilaştrii şi arce oarbe) şi plafoanelor (nişe false, grinzi, casete iluminatoare), inclusiv elemente decorative (şemineuri, măşti, grilaje, steme, bandouri). Se remarcă Sala Florentină, cu tavanul din casete de lemn pictat, sprijinit pe arcaturi.

La parterul corpului central se află o mare sală de recepţii, de formă pătrată.Plafonul din casete cupolate (pentru lumină indirectă) lasă impresia ca se sprijină pe cele 16 coloane dispuse perimetral. Tratamentul pereţilor şi decoraţia sunt de inspiraţie engleză, ele având rol de suport pentru pânzele aplicate ale unor pictori români interbelici.

Scara Voievozilor, care trecea printr-un bar-fumoar (perechea holului în manieră neo-bizantină leagă accesul privat), este o piesă monumentală recuperată din palatul vechi, care permite legătura cu Sala Tronului. Pe linia anvelopei scării se desfăşoară amfiladă de coloane perechi, peste care se dezvoltă o cupolă pictată, ce are la bază o friză cu medalioane în relief, înfăţişând cei mai importanţi voievozi români. Sala tronului are aprox. 990mp, la o înălţime de 12m, fiind acoperită cu o boltă de secţiune semielipsoidală, care se sprijină pe arcaturile cu pilaştrii corintici, dispuse longitudinal (spre est ferestrele monumentale care dau spre Curtea de Onoare). Între nervurile bolţii sunt montate grilaje decorative. Pe latura de sud a sălii se află absida regală, la care s-a păstrat cupola decorată cu stemele provinciilor istorice. La nivelul Sălii Tronului mai existau şi alte săli, care nu s-au păstrat:teatrul regal (după Scara Voievozilor), capela din spatele tronului (în manieră bizantino-romanică) şi Sala pentru argintărie.

Sub aspect stilistic s-a recurs la ordinele clasice, la prelucrări ale acestora:romanic, gotic, renaştere, clasicism. Materialele folosite au fost naturale (marmura, piatra), ipsos, lemn natur (adus din ţările exotice), lemn pictat sau imitat, metale (bronz, oţel). Eclectismul şi-a făcut simţită prezenţa prin componentele ornamentale (stuc aurit, lemn pictat, lustre şi policandre prelucrate) ori artistice (tablouri sau fresce, realizate de pictori francezi, germani, români în manieră academică, impresionistă).

Deşi astăzi palatul este Muzeul Naţional de Artă, el rămâne un simbol al istoriei naţionale, al schimbării şi al artei.

 

 

 

Bibliografie

1.Vîrtosu, Emil, Palatul regal cum a fost în trecut. De la Nicolae Grămăticul la boierul Dinicu Golescu, editura Cartea Românească, Bucureşti, 1937.

2. Mucenic, Cezara, Bucureşti un veac de arhitectură civilă secolul XIX, Casa de Editură, presă şi impresariat, Bucureşti, 1997.

3. Noica, Nicolae Şt., Palatul Regal.Muzeul Naţional de Artă al României, editura Cadmos, Bucureşti, 2009.

4. Iorga, Nicolae, Istoria bucureştilor, editura Vremea, Bucureşti, 2008.

5. Giurescu, Constantin C., Istoria bucureştilor, editura Vremea, Bucureşti, 2009.

6.Ion, Narcis Dorin, Castele, palate şi conace din România, editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001.

 

 

""