Autor 17322 vizualizări


Tot românul, dar și străinul care vizitează expoziția permanentă Palatul Primăverii este curios să vadă sau să afle câte ceva despre viața privată a cuplului Ceaușescu, care a dictat asupra României vreme de o întreagă „Epocă de Aur”, lungă de 25 de ani. În acest sens, ideea deschiderii acestui muzeu este excelentă, chiar dacă tardivă, ambianța liniștit-elegantă a vechiului cartier nomenclaturist, amploarea clădirii, cuprinzând 16 spații muzeale, valoarea exponatelor și nu în ultimul rând fascinația irezistibilă a subiectului recomandându-l drept un potențial obiectiv turistic de prim rang al Bucureștiului.

Cu toate acestea, așa cum se prezintă acum, Palatul Primăverii pare mai degrabă fie o expoziție a produselor de mare succes la export a industriei ușoare ceaușiste, fie un test de recunoaștere a unor stiluri decorative și ornamentale sau semnătura unor pictori români. Într-o înșiruire adesea sufocantă, în camerele palatului pot fi recunoscute stilurile Roccoco, Louis XIV, Louis XVI, Art-Deco, eclectic, sau semnăturile lui Octav Băncilă, Nicolae Vermont, Gheorghe Pătrașcu, Dumitru Ghiață, Ștefan Popescu, Gheorghe Vânătoru, Camil Ressu, amestecate cu piese de artă străine (oglinzi de Murano, porțelanuri fine) etc. 

„La cuci” – sau cum a scăpat neatins dressingul de furia revoluţionară.Totul din fosta reședință a Ceaușeștilor este de proveniență 100% autohtonă, de cea mai bună și verificată calitate. Fac excepție diversele obiecte cadou primite de dictatorul comunist al României de la De Gaulle (o tapiserie), de la Șahul Iranului (un covor), de la Kim Ir Sen (vaze), de la omologii africani (sculpturi din fildeș). 

Parcurgând apartamentele copiilor, Valentin, Nicu și Zoe, cel personal al Elenei, dar și apartamentul comun, sufrageriile, băile (cu robineți suflați și nu turnați în aur, cum insistent ne atrage atenția ghidul), living-ul, sala de cinema, piscina, SPA-ul, sauna nu poți identifica nicio urmă autentică a foștilor locatari. În Palatul Primăverii ar fi putut locui orice mare nomeclaturist naționalist-comunist, capabil să concentreze tot ceea ce era mai bun din marmura de Rușchița, din covoarele de Cisnădie, din perdelele de Pașcani, din candelabrele de Mediaș, din mobila sculptată de la Arta Mobilei, de la Întreprinderea Heliade ș.a.m.d. 

Doar dressing-ul „La cuci” (numit așa datorită tapetului cu desene de cuci) este îmbibat de personalitatea celor doi, pentru că acolo le sunt depozitate hainele, costumele, blănurile, cămășile primite (evident) cadou sau comandate de respectivii. Ghidul explică cum toate aceste obiecte au scăpat în decembrie 1989 de jaful furibund al revoluționarilor pentru că aceștia nu au știut să identifice ușa de acces în dressing-room, care era identică cu tapetul și lambriurile din lemn de nuc de pe holul respectiv. Până la urmă, singurii martori oculari autentici ai Epocii de Aur din Palatul Primăverii sunt păunii din Grădina de vară...

Poate cel mai spectaculos spațiu expozițional este... piscina, datorită formidabilului mozaic realizat de Olga Porumbaru și Florin Pârvulescu, dar și expoziției de fotografii inedite cu Elena, Nicolae și familia lor „în cadru neoficial”. Un album cu explicații multilingve cu aceste fotografii de viață privată – la petreceri, la dans, la plimbare de braț, cu sau fără câini sau copiii, de vorbă cu cei din cercul intim sau cu oficialitățile primite acolo (Richard Nixon) – ar putea fi o piesă de mare atracție a unui indispensabil, și deocamdată inexistent, Gift Shop, din care ar trebui să nu lipsească spre vânzare reproduceri ale celebrei șepci a lui Ceaușescu sau a sceptrului său prezidențialo-regal pentru care a fost „felicitat” în 1974 chiar de către Salvador Dali. 

În forma actuală, Palatul n-are viaţă.Muzeografii și istoricii de la Palatul Primăverii mai au enorm de lucrat pentru a reconstitui atmosfera și decorul autentic de viață a lui Nicolae și Elena Ceaușescu și a copiilor acestora:lipsesc de pe numeroasele obiecte de mobilier, așezate corect, acele lucruri care le-ar putea da viață. Un ziar „Scînteia” și o revistă „Săptămâna”, un stilou sau pix lângă mapele cu documente operative sau curente ale celor doi dictatori, parfumurile și cosmeticele ei, periuțele de dinți și cele de păr în baie, aparatele de radio, magnetofonul sau pick-up-ul cu discuri Ioana Radu sau Gică Petrescu alături, tablourile omagiale în care au fost pictați de semnături celebre, în fine, acea sumedenie de mici detalii ale vieții de zi cu zi, specifice epocii, dar astăzi dispărute din cotidianul nostru. 

Atât de aseptic este înfățișat Palatul Primăverii actual încât parcă le-ar fi fost frică muzeografilor să facă vreo aluzie, incorectă politic, la Elena și Nicolae Ceaușescu. Chiar și ghidul muzeului nu cuprinde o descriere a vieții și obiceiurilor locatarilor, ci o înșiruire a contribuțiilor arhitecților și artiștilor care au contribuit la construirea, decorarea și mobilarea poate celei mai cunoscute reședințe prezidențiale românești. Adică nici să-i demonizeze, arătându-le megalomania, incultura, meschinăria, dar nici, Doamne ferește, să le continue cultul personalității, evidențiindu-le gusturile și obiceiurile proletar-țărănești sau contribuțiile la afirmarea industriei românești. Altfel spus, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Totul din cauză că istoria „Epocii de Aur”, a comunismului românesc în general, a rămas, în pofida atâtor monografii publicate, o istorie nerezolvată atât în conștiința populară (încă mult prea virusată de nostalgici, pătimași și înverșunați), cât și în cea oficială. 

Revoluţionari îndreptându-se,  poate,  spre palatul familiei Ceauşescu,  din Primăverii,  în decembrie 1989

Revoluţionari îndreptându-se, poate, spre palatul familiei Ceauşescu, din Primăverii, în decembrie 1989

 

„După noi a venit puhoiul şi băieţii au început să care! Ieşiseră la jumulit!”

În decembrie ’89, Lucian Alexandrescu avea 36 de ani şi era tehnician proiectant. Două decenii mai târziu va povesti, jumătate serios, jumătate amuzat, cum şi-a petrecut Revoluţia. Stop-cadru în această istorie cu peripeţii:incursiunea la casa soţilor Ceauşescu, din Bulevardul Primăverii. 

„Şi noi am intrat în piaţă pe C.A. Rosetti, pe aici, pe la Scala. Când am ajuns noi în piaţă, deja se intrase în CC [clădirea Comitetul Central], se luase clădirea, deja zbura elicopterul. [...] În fine, când am văzut că era luat CC-ul, zbura şi elicopterul, am zis:fuga la Televiziune! Noi nu ştiam ce se petrece acolo. Şi toată lumea se îndrepta acolo. Ajungem la Televiziune... Şi Televiziunea era luată! Şi, unde să mai mergem? Iarăşi ne adunaserăm vreo trei-patru... şi zic:bă, hai acasă la Ceauşescu! Să luăm şi noi ceva, să fim primii undeva. Şi o luăm pe Primăverii, pe acolo, pe la Piaţa Charles de Gaulle, atunci îi zicea Piaţa Aviatorilor. La poartă era un soldăţel, fără armă, doar cu baionetă la centură. Îl rugăm să ne deschidă şi nouă şi pac, poarta!

Primul loc în care am intrat e căsuţa aia micuţă. N-a venit multă lume cu noi, dar, după ce am intrat, a venit şi cârdul de oameni. Şi am mai bântuit prin curte... Aleile de acolo erau acoperite cu pietriş d-asta, cu pietrişul fixat în ciment. Şi aspectul era de alee udă. Dar era uscată;de fapt, era lăcuită, lucea aşa. Când s-a mai adunat lumea am năvălit în casă. Erau mese întinse. Vreau să spun că mi-era o foame..., dar n-am îndrăznit să iau un saleu de pe masă, înţelegi, erau pateuri, saleuri pe masă, nu m-am atins de nimic. Un singur lucru am luat de-acolo:pe o noptieră am găsit un cartuş de 5, 6, doar că l-am pierdut. Atât am luat din casa lui Ceauşescu. 

Deci tot stând pe acolo am constatat că după noi a venit puhoiul şi băieţii au început să care! Ieşiseră la jumulit! La un moment dat am urcat înapoi în căsuţa aia de lângă poartă şi am urcat la etaj. La etaj, într-o cămăruţă, pe un pat era o băbuţă – dup-aia am aflat că era mă-sa. Dar era ca pe moarte;mă rog, a şi murit după câteva zile. Mă, şi era lumea, punea aşa piciorul peste pat, sărea peste babă şi se ducea la dulapul de lângă pat, de unde luau o ţoală, o haină, orice de acolo. Şi-atunci ne-am adunat ăia cinci, care ne cunoşteam, şi ne-am dus la poartă, am adunat toţi soldăţeii de-acolo, soldăţei, nu cadre militare. Şi le-am zis:«Băieţi, de acum încolo trebuie făcută ordine, că aici e balamuc». Şi le-am zis că:1) intră zece abia după ce ies zece;au ieşit zece, mai intră alţii zece. Clar asta, fără discuţie, trebuie convinsă lumea, că e nebunie aici! Şi nu se iese cu obiecte mari în mână. Obiecte vizibile. Că să începi să îi percheziţionezi ar fi fost imposibil, să vezi ce au prin buzunar. Dar ăia plecau cu televizorul în braţe! Cu scaune, cu mese, cu ce puteau să care! Băieţii cărau! Şi vreau să spun că-n juma de ceas se strânsese un morman la poartă de doi metri şi ceva, se adunau alea acolo.

Mă, eu am stat acolo până pe la 3 jumate... Plus că, bântuind prin casă, aşa, băi, era îngrozitor, cred că erau 27 de grade în casă! Deci, omul suferea de frig şi supraîncălzea. Pe noi ne ţinea în frig, zicea că temperatura optimă în casă tre’ să fie de 15 grade, iar el stătea în 27! Transpirasem îngrozitor, nemâncat, nedormit, eram frânt. Ştii cum, simţi că ţi se termină benzina la un moment dat şi cazi jos. Şi le-am zis că nu mai rezist şi o tai spre casă. Şi, ca un zombi, aşa, am pornit-o pe asta..., cum îi zice, Mircea Eliade şi, la un moment, dat am ajuns în Piaţa Confederaţiei, la Dorobanţi, pe jos. De acolo, m-a luat cineva, unu’ c-un Trabant”.

 

Interviul cu Lucian Alexandrescu, din care redăm fragmentul de mai sus, a fost realizat în octombrie 2009 de către studenta Adriana Stoian şi a fost publicat în lucrarea Tânăr student caut revoluţionar, volumul II – „Voiam altceva, dar nu aveam în gând ceva anume” (coordonatori:Zoltán Rostás, Florentina Ţone, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2012)

 

 

 

""