Autor 10225 vizualizări


Doamna Cristina Andrei, director general, interimar, al Muzeului George Enescu, a răspuns cu multă bunăvoinţă solicitării noastre de a avea o întrevedere şi de a povesti atât despre tumultuoasa istorie a Palatului Cantacuzino, despre exemplul personal al patronului instituţiei pe care o conduce – George Enescu, cât şi despre muzeu în general.

Întrucât nu este un interviu în sensul propriu al cuvântului, iar o editare foarte strictă ar strica mult din farmecul povestirii, am ales să prezentăm această discuţie cât mai aproape de forma în care aceasta a fost înregistrată, efectuând doar intervenţiile absolut necesare pentru asigurarea fluidităţii lecturii.

Palatul Cantacuzino a fost şi este muzeu dedicat lui George Enescu, dar povestea este mai complicată şi mai interesantă decât pare la o primă vedere, pentru că acest monument are destul de puţină legătură cu marele nostru compozitor.

De fapt clădirea şi celelate anexe care compun ansamblul au fost donate statului de către Maruca, soţia lui Enescu. Interesant este că nici Maruca nu este un Cantacuzino, în sensul legăturilor de sânge directe, ci ea a fost măritată, înainte de a fi căsătorită cu George Enescu, cu Mihail Cantacuzino, băiatul lui Grigore Gheorghe Cantacuzino, numit în epocă Nababul.

A fost un mariaj, nu unul foarte fericit, din care au rezultat doi copii. Povestea vieţii Marucăi Cantacuzino este una de film. Ea l-a cunoscut pe Enescu, nu era fericită şi s-a înfiripat încă din tinereţe, între ei o poveste de iubire care a durat toată viaţa. În 1928 Mihail, soţul ei, a murit într-un accident de maşină şi ea, ca văduvă, a moştenit palatul de la familia Cantacuzino. Apoi s-a măritat cu Enescu, e adevărat ceva mai târziu, în 1937. În acel moment compozitorul avea 56 de ani şi ea 58 de ani.

La data respectivă, în 1937, Palatul era deja închiriat Consiliului de Miniştri. De ce? Pentru că era o clădire mare, greu de întreţinut şi nici Marucăi nu-i plăcea. George Enescu nici atât n-avea treabă cu grandoarea şi cu măreţia unei asemenea clădiri. Mai mult chiar, Enescu era plecat în turnee, avea o locuinţă închiriată la Paris, mai stătea pe acolo, iar aici venea vara, când de fapt de cele mai multe ori se ducea la Luminiş, unde avea casă făcută de el şi îi plăcea foarte mult să se retragă acolo. Acolo este frumuseţea în ceea ce-l priveşte pe Enescu. Îl simţi acolo pe Enescu. Aici, nu.

Aici este un palat cu istorie zbuciumată pe unde au trecut mulţi. Practic familia Cantacuzino, familia Nababului au locuit aici foarte puţin. Grigore Cantacuzino a murit în 1913, iar această locuinţă fusese inaugurată în 1906. Cât s-a bucurat de toată creaţia sa? Foarte puţin. Soţia Nababului, Ecaterina, fostă Băleanu, s-a mutat în spate, unde iniţial a fost făcută o clădire pentru administraţie şi servitori. Mai mult în timpul Primul Război Mondial pentru o vreme aici au stat austriecii.

Deci palatul a fost rechiziţionat de trupele de ocupaţie germano-austro-ungare?

Da. Au stat ei şi ea a stat în spate. După încheierea războiului, cuplul Mihail şi Maria (Maruca) Cantacuzino, au stat împreună în palat doar vreo opt ani până a murit Mihail. Mai departe în 1933 a intrat Consiliu de Miniştri, până în 1947 şi puţin după. Apoi clădirea a revenit Academiei Române şi a fost adus aici Institutul de Studii Româno-Sovietice. Aşadar au trecut mulţi prin acest palat, printre ei, şi Enescu.

Probabil prima oară când el a intrat în acest palat a fost în vremea în care era încă familia Cantacuzino. Maruca, împreună cu soţul ei dădeau recepţii, baluri, unde se perinda toată lumea bună a ţării, inclusiv Casa Regală. Maruca era bună prietenă cu Regina Maria. Deci venea lume foarte bună şi era invitat şi Enescu, marele nostru muzician, tânăr, care se lansase deja la Paris, după ce-şi încheiase studiile cu brio. Cel mai probabil, în acele timpuri era invitat aici să cânte.

Mai departe s-a înfiripat o poveste de dragoste între Maria şi Enescu, idilă care a continuat toată viaţa. În 1937 s-au căsătorit, dar au locuit, ca şi soţ şi soţie, foarte puţin timp aici, deloc în palatul Nababului şi mai mult în casa din spate. În plus, Maruca avea un apartament într-un imobil, pe strada care azi se cheamă George Enescu, pe lângă Biserica Albă. Pe străduţa aceea, într-un imobil, avea ea un apartament şi stăteau şi acolo.

Cum poate fi caracterizat George Enescu ca om?

Enescu era din fire, un om extrem de modest. care nu căuta bogăţia exterioară. El avea lumea lui, de mare artist şi-i ajungea. Aici, în casa din spate, din cele trei încăperi, Enescu stătea în cea mai mică. La fel şi la Sinaia, în casa făcută de el, cea mai mică odaie, aşa ca cât o chilie de călugăr era dormitorul lui. Palatul a fost aşadar închiriat în cea mai mare parte a timpului, în plus în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, era complicat să-ţi un astfel de imobil. Costa mult întreţinerea, ceea ce costă şi acum.

În anul 1946 cei doi au părăsit ţara. Se simţea că urmează să se schimbe lucrurile. Totuşi oamenii politici ai vremii, din noua conducere, îi făceau curte lui Enescu să rămână în ţară pentru că era cel mai mare artist. Ei l-au asigurat că avea să se bucure de toate onorurile. Totuşi Enescu a plecat din ţară. L-a ajutat Yehudi Menuhin, marele violonist, care i-a fost cel mai apropiat elev, discipol, dar şi un mare prieten. Ei au rămas într-o relaţie foarte specială. N-a fost doar o relaţie profesor-elev, nici vorbă, ci o relaţie spirituală, iar Menuhin l-a ajutat foarte mult pe George Enescu în momentele lui grele, cum ar fi, plecarea din ţară. I-a făcut rost de acte, i-a aranjat un turneu în America şi în 1946 cu vaporul Ardealul, pentru că Enescu nu avea treabă cu avionul, ci doar cu mijloacele mai clasice – trenul şi vaporul, peste Ocean s-a dus în America. A avut acolo nişte concerte, şi-a onorat contractele după care a revenit la Paris, unde, de mulţi ani, avea închiriat un apartament în Rue de Clichy.

Petru Groza i-a scris în anii '50 şi i-a făcut curte, totuşi Enescu a pretextat, ceea ce în parte era adevărat, că starea lui de sănătate, destul de precară, nu i-ar fi permis să călătorească şi să vină în ţară. Acesta a fost motivul pe care l-a avansat ca să iasă din clinciurile cu regimul comunist şi să nu-l mai preseze nimeni.

George Enescu nu a contenit însă să fie un mare patriot. El peste tot spunea şi afirma apartenenţa şi marea dragoste faţă de ţinuturile în care s-a născut şi de ţară sa. A făcut destule pentru ţară şi cât timp a stat aici şi din afara ei. Şi-a ajutat colegii, i-a sprijinit pe compozitori şi pe interpreţi. A fost unul din iniţiatorii înfiinţării Societăţii Compozitorilor Români, precum şi primul preşedinte de onoare al acestei instituţii care astăzi poartă numele de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor şi care îşi are sediul tot aici în palat.

Enescu a mai făcut un lucru pe care tot pe seama patriotismului o pun: concerta foarte mult în ţară. Gândiţi-vă că în lume era primit cu elogii şi în general, a avut o cronică pozitivă.  Era văzut ca unul din marii violonişti ai timpului său, deşi era apreciat ca şi compozitor. Aici a fost o nemulţumire personală a lui George Enescu. El se definea astfel: „eu sunt cinci într-unul singur: compozitor, pianist, violonist, dirijor, pedagog“. Pe de altă parte spunea „eu sunt în primul rând compozitor“, deşi lumea îl vedea în primul rând violonist pentru că el s-a afirmat astfel, iar concertele şi turneele lui îl solicitau în această calitate. Îl nemulţumea faptul că trebuia să stea să studieze la o violiţă tot timpul, lucru care nu-i dădea satisfacţia totală. El prefera să compună şi nu avea timpul necesar. Întotdeauna a suferit din lipsă de timp, fiind hărţuit cu turneele şi călătoriile prelungite.

În acest context, Enescu găsea resursele, în primul rând fizice, să ia aşa, în piept, întreaga ţară şi câteva luni de zile pe an se ducea în toate oraşele şi orăşelele României să cânte. Nu conta câţi spectatori erau în sală, nu conta că era frig, el se ducea şi cânta în săli de licee, în săli de sport. În oraşele care aveau săli de concerte alta era ambianţa, dar, în general, mergea şi cânta peste tot. Motivul principal era acela că îşi iubea ţara. El a avut turnee chiar şi în perioada Primului Război Mondial. A înfiinţat o Orchestră Simfonică de la Iaşi, care se chema „George Enescu“ şi dădea concerte de binefacere cu răniţi, orfanii, văduvele, şi pentru toţi. Mai târziu, în anii '30, venea câteva luni în ţară şi concerta peste tot.

A militat, de asemenea, pentru instituţionalizarea Operei Române. Lucru care s-a înfăptuit şi la prima reprezentaţie a Operei Române ca instituţie de stat Enescu a venit şi-a dirijat opera Lohengrin de Wagner. Deci tot timpul a fost legat de ce se întâmpla în lumea muzicală românească-ce ne mai trebuie, ce să mai facem, cum să ne mai ajutăm semenii.

Enescu obişnuia să spună:„eu compun mergând“. El tot timpul muncea, compunea şi cânta. Pentru el odihna era muncă. Vacanţa pentru el era la Luminiş să compună. De exemplu, la şapte ani pleca în lume să studieze la Viena, iar la 14 ani era la Paris. Deja la 19 ani terminase şi Conservatorul din Paris. Două din cele mai bune instituţii de muzică din Europa, Viena şi Paris, la 19 ani erau gata  amândouă.

Aşadar la vârsta aceea era deja cunoscut în Paris. La 16 ani prezentase primul lui Opus, „Poema Română“. Atenţie, prima audiţie a „Poemei Române“ a fost la Paris, nu în ţară! Ce dobândise deja la 16 ani tânărul Enescu – concerte cu o mare orchestră, cu un dirijor faimos, un succes fulminant şi o presă ce nu mai contenea cu elogiile. Mă întorc la Viena, unde copilul enescu trebuia să dea concerte ca elev acolo, iar presa vieneză scria că el e că este „Mozart român“ sau că a apărut un Mozart care vine din România.

Sigur că el era înzestrat special, nu discutăm, nu se compară cu oamenii de rând, dar şi muncea mult. Avea şi o memorie fabuloasă, chiar îngrozitoare. Îi puneai o partitură de orchestră în faţă, o vedea succint şi pe urmă se ducea şi ţi-o cânta la pian în reducţie. Deja o memorase pe dinafară. Dar dincolo de înzestrarea lui specială, de harul cu care a fost trimis aici, el totuşi, ca om, a încercat să facă cât mai mult bine pentru semenii lui.

Deci pleacă din România, în ultimii ani de viaţă, nu mai vine în ţară din cauza regimului, deşi invitat, îi refuză elegant. A murit cu dorul ăsta că n-a mai fost aici sau să fie îngropat aici. Că ar fi vrut, la un moment dat, să fie îngropat la Tescani, lângă Bacău, unde era conacul soţiei lui. Această Maruca se trăgea din familia Rosetti şi aveau un conac superb în această zonă. Era o femeie bogată, educată, şi interesantă, nu degeaba doi bărbaţi importanţi ai vremii Enescu şi profesorul Nae Ionescu i-au făcut curte. Ea a avut o depresie puternică după ce-a părăsit-o Nae Ionescu. Ba chiar ar fi încercat să-şi dea foc. A internat-o Enescu şi a avut grijă de ea. Abia mai apoi s-au căsătorit.

Enescu era la Paris ultimii ani de viaţă, mai compunea, nu prea mai putea să mai dea concerte, mai dirija, cu vioara mai puţin, a avut nişte atacuri cerebrale, deci era cu inima, cu tensiunea, a stat sub tratament. În 1955 a murit sărac, într-o cameră de hotel, deci nu mai putea să-şi mai ţină nici apartamentul din Rue de Vichy stătea gratis într-un hotel al unui român, Hotel Adamache. Se pare că Maruca nu mai era pe lângă el când a murit. A fost îngropat în Père Laichaise unde se află şi acum. După moartea lui, prin hotărâre de guvern, localitatea în care s-a născut, Livezeni, şi-a schimbat denumirea în George Enescu. Apoi s-a înfiinţat un muzeu care să-i poarte numele şi un festival (primul a fost în 1958). Practic, din 1956, a apărut muzeul din această clădire. Maruca trăia. Ea s-a mutat pe urmă în Elveţia. Acolo a şi murit, 13 ani mai târziu, în 1968, când avea aproape 90 de ani. Au fost  schimburi de corespondenţă, şi nu numai, cu statul român, în sensul de a dona ce aveau palatul, casa de la Luminiş şi concul de la Tescani. Totuşi până să facă actul de donaţie, cel puţin pentru palat, muzeul a funcţionat aici din 1956 şi iar Uniunea Compozitorilor se afla şi atunci cum este este şi acum, cu acordul Marucăi. L-a început s-a plătit chirie la Maruca, prin omul de încredere apropiat, avocat, prieten de familie şi executor testamentar Romeo Drăghici, care a fost şi directorul Muzeului.

Romeo Drăghici este menţionat şi în actul de donaţie al Marucăi. Ce ne puteţi spune despre el?  

El era împuternicitul Marucăi, pentru că ea n-a mai venit în ţară, iar toate lucrurile birocratice se făceau prin Romeo Drăghici.  Nu era doar împuternicit, ci executor, prieten de familie, dar şi locatar al casei din spate, evident cu voia proprietarei, dorinţă pe care a şi stipulat-o în actul de donaţie. Trebuie spus că actul de donaţie este făcut în 1967, dar muzeul funcţiona deja de 9 ani. Este foarte adevărat că, şi aici intrăm în alte discuţii, pe care nu vreau să le accentuez, dar, lumea e curioasă să ştie de ce, Societăţii Compozitorilor Români (azi Uniunea Compozitorilor) a fost de la început aici.

Iniţial Enescu, evident şi cu Maruca, ar fi vrut să lase casa pentru muzicieni. Asta pentru că în primul rând el a fost primul preşedintele al Societăţii Compozitorilor Români. Din acelaşi motiv conacul de la Tescani a fost lăsat să fie casă de odihnă şi creaţie pentru artişti. De aceea stătea şi Uniunea aici. Mai târziu însă, când s-a făcut actul de donaţie, s-a făcut exclusiv pentru muzeu. Probabil pentru că muzeul era instituţie de stat. Uniunea nu apare în actul de donaţie, deşi şi Uniunea a continuat să rămână în palat pe spaţiile iniţiale.

Mai târziu, după cutremur, după '77, Nicolae Ceauşescu şi-ar fi dorit clădirea. Atunci autorităţile au evacuat foarte rapid Uniunea, cu armata şi i-au trimis în subsolul Ateneului Român. Aici au închis, iar tot patrimoniul a fost trecut în subordinea Muzeului de Artă. Totuşi din punct de vedere legal nu puteau să facă nimic pentru că actul de donaţie era foarte clar: statului român pentru muzeu, iar acesta să fie întotdeauna sub tutela Comitetului pentru Cultură şi Artă, azi Ministerul Culturii.

În plus exista un moştenitor care ar fi putut ridica pretenţii, Oana Orlea scriitoare la Paris, care e nepoata Marucăi (fata lui Bâzu Cantacuzino). Ea a moştenit inclusiv drepturile de autor ale compozitorului, asta ca ironie a sorţii şi a istoriei. Iată, de ce! Familia Marucăi, în special fiica ei, Alice, s-a împotrivit căsătoriei cu Enescu. Compozitorul era văzut ca un lăutar, iar ei de viţă nobilă, prinţi Cantacuzino. Gurile rele spun că chiar la căsătoria celor doi, Alice l-ar fi sfidat pe Enescu. Arc peste timp: cine moşteneşte drepturile de autor ale compozitorului, el neavând copii legitimi? Chiar nepoata Marucăi, într-adevăr nu pe linia lui Alice, ci a lui Constantin (Bâzu) Cantacuzino, dar tot familia ei. Asta e legea.

Din acest motiv statul român comunist nu a putut să ia palatul. În momentul în care nu se mai respectă actul de donaţie clădirea poate fi revendicată de moştenitori. Adică se poate anula actul de donaţie. De aceea Ceauşescu n-a putut să facă nimic. Au vrut, la un moment dat să facă un fel de muzeu al muzicii româneşti, aveau firmă Muzeul Muzicii Româneşti. Se mai făceau aici expoziţii din astea cu tematică omagială, cu muzică, dar şi cu Ceauşescu.În tot acest timp clădirea s-a degradat treptat.

După Revoluţie, în anul 1990, preşedintele de atunci al Uniunii Compozitorilor s-a dus la minister şi a cerut să revină în clădirea. Totuşi aceasta trebuia restaurată. Ministerul a zis că nu prea are bani, iar Uniunea, care este un fel de sinidicat, a suportat intervenţiile intervenit din banii compozitorilor. Astfel s-a putut reintra aici. Uniunea a revenit pe spaţiile ocupate dintotdeauna şi mai departe a făcut demersuri să se reînfiinţeze muzeul George Enescu ca instituţie cu personalitate juridică, ceea ce s-a şi întâmplat. Iar în 2007 s-a transformat în sensul că a preluat şi Luminişul şi Tescaniul şi iată că cele trei locuri legate de George Enescu sunt sub aceeaşi pălărie. Acesta e Muzeul Naţional „George Enescu“ în ziua de azi. Cu sediul central aici, pe Calea Victoriei, cu vila Luminiş şi cu secţia care se cheamă Rosetti-Tescaniul-George Enescu, de la Tescani.

Parcă prin 1991 s-a stabilit o Convenţie, un document care să reglementeze lucrurile?

Convenţia asta, între Uniune şi Minister, a apărut în urma faptului că Uniunea a băgat bani să restaureze şi atunci s-a făcut actul de care aminteaţi, prin care UCMR stă 30 de ani, ocupă clădirea şi administrează palatul în contul acelor bani, fără să mai plătească chirie, evident. La vremea respectivă a fost o sumă importantă din câte ştiu.

M-am uitat acum vreo două săptămâni peste convenţie. Nu mai îmi aduc aminte suma, dar era o sumă destul de mare pentru vremea aceea, parcă vreo 50 de milioane de lei?

Era o sumă pe care, repet, Ministerul n-a avut-o şi de asta se află Uniunea aici. Ştiu că există şi  că au apărut în presă tot felul de discuţii despre palat. Nu vreau să intru în aceste dispute pentru că eu nu le suţin.

Bun, la modul ideal putem să spunem orice, dar atâta vreme cât există un act aprobat care reglementează nişte lucruri, cât Uniunea Compozitorilor nu este, totuşi, o instituţie fără legătură cu Enescu, ar trebui să ne înţelegem şi să conlucrăm şi dacă se poate să avem şi proiecte comune. Consider că aşa e cel mai bine şi astfel îi respectăm cel mai corect memoria lui Enescu, nu certându-ne.

Ceea ce este cel mai important însă este faptul că acest palat aşa după cum a fost el contruit trebuie să arate într-un fel. Şi felul acela nu se poate decât cu foarte mulţi bani. Ceea ce vreau să spun este că restaurarea, nu doar a palatului, ci a întregului ansamblu, nu este doar un vis, ci există proiecte, iar lucrurile sunt avansate, pentru a se face această reabilitate prin fonduri europene. Nu ştiu cât o să dureze...

Şi dacă ne-am certat unde am ajuns? Eu sunt înţelegerea. Să ne dăm mâna şi să vedem ce facem în condiţiile date. Eu cred că s-a pornit greşit de la bun început.

Poate multe lucruri vin din trecut: neînţelegerile dintre Romeo Drăghici şi preşedintele Societăţii Compozitorilor care au dus la un act de donaţie doar în favoarea muzeului. Totuşi după cum am văzut Uniunea are într-un fel legitimitatea morală să locuiască aici, dar din punctul de vedere al actului de donaţie ea nu e trecută nicăieri. Dar există Convenţia care o stipulează şi care convenţie care, de fapt, are în spate toată istoria asta zbuciumată.

În Convenţie scrie că pe lângă banii de la început Uniunea ar fi trebuit să facă reparaţii curente. S-au făcut?

Lucrurile sunt discutabile şi nu sunt foarte clare în Convenţie. Practic au fost perioade în care s-au făcut bine şi perioade în care nu. Cred însă că accentul a căzut mai ales ăe neânţelegerile conducerilor. Neexistând o colaborare adevărată între ele sigur că au apărut tot felul de fricţiuni, pe care azi nu le mai aveam, pentru că eu am încercat să conlucrăm, să ne înţelegem şi se poate să funcţionăm foarte bine în această clădire.

Ansamblul mai conţine şi alte clădiri. Ce ne puteţi spune despre ele?

Da. Casa din spate, care e Casa Memorială Enescu, a fost preluată, după 1991, pentru că, Drăghici, a murit cu puţin înante de Revoluţie şi el avea conform actului să locuiască aici. Azi este casă memorială, care se vizitează, mai ales că Enescu a locuit acolo. Mai există cele două corpuri de clădire cu intrare din strada Gheorghe Manu, care sunt tot în administrarea Uniunii. În '90 erau depozitele nu ştiu cărui muzeu. Au fost eliberate şi le-a preluat Uniunea şi pe alea. Mă rog le-a închiriat, dar asta este o discuţie care nu priveşte Muzeul Enescu. Ele au fost două grajduri, nu au o valoare patrimonială decât privite ca ansamblu şi intră sub incidenţa Convenţiei. Noi muzeul nu avem ceva acolo.

E puţin ciudat. Asta supără pe foarte multă lume, nimeni n-are o problemă că muzeul şi Uniunea Compozitorilor sunt sub acelaşi acoperiş, pentru că amândouă îl reprezintă pe George Enescu, dar în momentul în care ai două baruri acolo...

Da, este un Bistro şi ceva, da vă repet, eu sunt cu steagul alb. Cred că totuşi s-a atras prea mult atenţia doar asupra acestor lucruri sensibile şi de multe ori a dus la probleme între noi cei care locuim aici. Există o convenţie între Minister şi Uniunea Compozitorilor, iar noi ca muzeu trebuie să ne înţelegem şi cu unii şi cu alţii şi să ne ocupăm de scopul pentru care am fost înfiinţaţi. Discuţiile juridice de orice natură ţin de cele două instituţii.

Credeţi că ar putea să apară problema revendicării de către moştenitori?

Nu cred pentru că totuşi aici e muzeu. Oricum, e treaba Ministerului şi nu a muzeului. Am Slavă Domnului, destule de făcut aici. Faptul că am încercat să ne înţelegem aici a dat roade:acum pot să intru foarte bine în sala mare, Aula, să fac activităţi acolo, care sunt legate de Enescu şi de muzica românească.

Cred că ceea ce ar trebui să facem, noi ca muzeu, ar fi mai degrabă să găsim puncte comune de conlucrare atât între noi şi Uniune, cât şi între noi şi Minister. Dacă gândim lucrurile aşa, reuşim să facem ceva. Noi cei care locuim aici în Palatul Cantacuzino avem un patron, îl respectăm amândoi, hai să mergem pe chestia asta.

""