Similar neopãgânismului în genere, neopãgânismul germanic se bazeazã pe o reconstrucţie mai mult sau mai puţin fidel al politeismului, în practicã viziunea panteistã fiind destul de comunã. De pildã în Islanda Asatruafelagith se defineşte ca panteism nordic.

Principii de viaţă

Grosso modo,  în organizaţiile neogermanice funcţioneazã principii precum:

-      integrarea naturii în modul de viaţã,

-      interesul pentru ecologie,

-      armonizarea cu forţele naturii care se manifestã prin multitudinea de zei şi zeiţe

-      refuzul preoţimii,

-      trãirea nemijlocitã a sentimentului religios,

-      individualismul credintei,

-      critica religiilor dogmatice, ierarhizante şi monoteiste,

-      apologia libertãţii individuale,  

-      preluarea tehnicilor meşteşugãreşti tipic germanice,

-      înclinaţii animiste,

-      venerarea diverselor fiinţe din folclor (Alfar, Kobold, Hulduvolk),

-      conştiinţã muzicalã intensã (existã de altfel şi un subgen al muzicii rock/metal reprezentat de formaţii precum Turisas, Ensiferum, Bathory, Wintersun, Enslaved, Falkenbach, Heidevolk, Svartstot, Einherjer, Ancient Rites, Tyr, Thyrfing sau Amon Amarth, care exploateazã exclusiv teme germanice)

-      limitare faţã de radicalismul de dreapta (deşi existã şi  grupãri care tind spre extremism).

Germania lui Tacitus – un fel de Biblie

Majoritatea grupãrilor au drept carte de cãpãtâi Germania lui Tacitus. În primul rând sunt fructificate pasajele care ţin strict de rit şi ritual.

Pasaje deja utilizate, instrumentalizate şi în contextul ideologiilor romantismului,  völkisch sau NS, au rang de versete biblice în teologia neopãgânã:capitolul al II-lea – preamãrirea lui Tuisto, zeu chtonian, şi a fiului sãu Mannus ca eroi fondatori ai neamurilor germanice;capitolul al IX-lea – panteismul care reiese din abordarea naturistã a divinitãţii;capitolul al X-lea – profeţia prin rune, pãsãri şi cai, capitolul al XXXIX-lea – sacrificiul ritual şi iaraşi strânsa conexiune dintre divinitate şi naturã, faţã de care germanicul nutreşte un respect deosebit şi o percepe ca pe o mare tainã, capitolul al XL-lea – tema recurentã a dumbrãvii sfinte şi ritualul carului solar.

Mai meritã citat capitolul referitor la ritul de trecere şi ritualul înmormântãrii, întrucât rãmãşiţe ale sale întâlnim la anumite societãţi odinice:  Nicio falã la îngropãri, doar un lucru il pãzesc:sã ardã cu lemne trupurile bãrbatilor vestiţi. Pe clada rugului nu îngrãmãdesc nici velinţe, nici miresme:fiecãruia îi aruncã în foc armele, unora dintre ei şi calul. Deasupra gropii se ridicã o movilã de pãmânt. Mormintele înalte şi fãcute cu multã muncã în cinstea morţilor le dispretuiesc, socotind cã apasã greu peste cei rãposaţi. Lasã repede bocetele şi lacrimile, dar târziu durerea şi mâhnirea. Femeilor le stã bine sã jeleascã, bãrbaţilor sã-şi aducã aminte”.

De remarcat şi cã divinitãţile atribuite prin interpretatio romana (Mercur, Hercule, Isis) se exclud pentru cã neogermanismul valorizeazã doar mitologia nordicã.

Ritualuri şi folclor

Dumbrava sacrã din Germania se regãseşte în ritualul blót, termenul nordic pentru    sacrificiu. Se celebreazã cu precãdere în aer liber şi poate fi foarte formalizat, dar intenţia se aseamãnã invitaţiei unui membru al familiei la cinã. Participanţii consumã o parte din mâncare şi bãuturã, iar altã parte este vãrsatã pe pãmânt ca libaţie. Miedul fabricat acasã este prin excelenţã bãutura tipic germanicã. Darurile din timpul unui blót includ câteodatã şi cântece sau poezii dedicate unei divinitãţi.

Ritualul aminteşte foarte mult de virtuteahospitalitas, foarte apreciatã de Tacitus: Niciun alt neam nu se dãruieşte cu mai multã patimã plãcerilor ospeţiei. A nu primi pe cineva în casã, oricine ar fi el, e fãrãdelege. Fiecare, dupã cum poate, îşi primeşte oaspetele cu masa întinsã. Când nu mai are ce-i da de mâncare, cel ce era gazdã îşi gãseşte alta şi ei se duc împreunã la casa cea mai apropiatã, nepoftiţi. Dar asta nu are nimic:ei sunt primiţi cu aceeaşi omenie. Dacã e vorba de dreptul oaspetelui, cunoscut, necunoscut, nimeni nu-l întreabã nimic. La plecare, dacã oaspetele cere ceva, datina este sã îi dai, dar şi gazda poate cere, la rândul ei, fãrã nicio sfialã.

Ei se bucurã de daruri, dar nici nu ţin socotealã de cele date, nici nu se ţin îndatorati pentru cele primate:între oaspete şi stãpânul casei numai omenie”. Blót-ul poate urma exemplul istoric, cum o face cu stricteţe teodismul, sau se poate improviza.

Symbel/sumbeldesemneazã o adunare socialã, ocazional cu referire la un tip special de ritual bahic solemn atestat în forme mai mult sau mai puţin comparabile la elita rãzboinicilor barbari: La bãuturã nu sunt tot aşa cumpãtaţi. Dacã te-ai potrivi sã le dai cât le cere inima, ar putea fi biruiţi mai uşor cu patima aceasta decât cu armele”.

Symbel implicã un ritual şablon care înseamnã mai mult decât o celebrare bahicã, presupunând consumul de mied dintr-un horn, discursuri ovaţionale şi oferirea de daruri. Jurãmintele depuse dupã consumul din horn sunt considerate obligatorii, sacre şi cu efect asupra sorţii,  wyrd (fatalism subliniat şi de Tacitus), tuturor participanţilor la ceremonie. În Ásatrú cuvintele rostite devin parte a destinului celui care le rosteşte, iar în teodism este cel mai de preţ ritual.

Seithr sau Spae denumesc forme de vrãjitorie cu aspecte şamanice şi profetice. Nu sunt ritualuri foarte commune, fiind practicate de un numãr redus de neopãgâni, de obicei modelate dupã detaliile din Saga lui Eric cel Roşu. O seiðkonase aşeazã pe o platformã şi face preziceri într-o manierã şablonatã în timp ce alte femei cântã în jurul sãu. Se pot întrebuinţa şi practici informale de vindecare, protecţie sau mediere cu strãmoşii, care presupun alterãri ale conştiinţei şi negocieri cu fiinţe din lumea cealaltã. De remarcat aici este rolul femeii ca profetesã: Germanii mai cred cã femeile au în ele ceva sfânt şi profetic şi nu le dispreţuiesc nici sfaturile, nici nu le nesocotesc rãspunsurile”.  

Revirimentul contemporan al germanicismului se axeazã mai mult pe folclor, istorie veche şi mitologie decât pe politizãri sau misticism. În Germania activeazã Die Heidnische Gemeinschaft (Comunitatea Pãgânã), înfiinţata de Geza von Nemenyi în 1985. În 1991 se desprinde din HG Die Germanische Glaubens-Gemeinschaft(Comunitatea de Credinţã Germanicã). Tot în anii ’90, sub influenţa mai mult a spaţiului anglo-saxon decât a grupãrilor neogermanice, apar Rabenclan (1994) ca parte a Ritului Odinic,  Nornirs Ætt (1997) şi Eldaring ca filierã a The Troth (2000).

Dezbaterile privind legãtura dintre neopãgânism şi neonazism sunt destul de acerbe. În ciuda negãrii de cãtre neopãgâni a afilierilor extremiste, controversa este menţinutã din cauza unui numãr de grupãri neonaziste (Artgemeinschaft-ul lui Jürgen Rieger sau Deutsche Heidnische Front), care se revendicã şi de la Asatru.

Mitul rezistã

Unul din motive îl reprezintã chiar o sursã comunã de legitimare a tuturor grupãrilor neogermanice: Germanialui Tacitus. În concluzie, mitul germanic s-a pãstrat, dar scos din contextul völkisch-Weltanchauung. Diversele curente neopãgâne aspirã la o germanizare accentuatã a religiei, la o reidentificare cu Germanenmythos, dar şi la o recuperare a spiritului istoriei vechi, încã idealizatã ca vârstã de aur, o eliberare de dogmele normative care au împiedicat dezvoltarea unei simbioze om-naturã-divinitate.

Este totuşi o rupturã de formã faţã de concepţia etnicistã, nu de fond, pentru cã reînnoirea religoasã corespunde unei renaşteri germanice. Fievölkisch sau non-völkisch, religiozitatea este conceputã drept instanţa supremã pentru simţire, gândire şi acţiune corectã. Anularea vãlului rasist sau eugenic nu înseamnã şi anularea dorinţei de afirmare a superioritãţii culturale.

Din nicio concepţie (neo)germanicistã nu lipseşte biblia taciteicã, completatã de texte din Edda sau Nibelungenlied, instrumentalizatã ca factor de întãrire a conştiinţei germanice. Indiferent de contextul ideologic,  Germania a fost întotdeauna consideratã un rãspuns autentic la toate întrebãrile de primã importanţã legate de Germanentum – sistem de valori, mod de viaţã, autohtonism, puritate, religiozitate.