„Pacepa, agentul ruşilor, a dat cea mai cruntă lovitură spionajului românesc”

Autor 44937 vizualizări


La 35 de ani de la dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, ecourile continuă să se facă auzite. Unii îl consideră trădător, alții îl cataloghează drept erou, iar o parte îl privește drept un simplu pion pe marea tablă de șah a spionajului mondial. De ce a fugit în Occident omul de încredere al lui Nicolae Ceaușescu? A trădat România șeful spionajului? Care au fost urmările defectării omului cel mai bine informat din regimul comunist? La toate aceste întrebări, precum și la multe altele, provocat de revista „Historia”, a răspuns istoricul Cristian Troncotă. Publicăm mai jos fragmente consistente din punctele de vedere ale Domniei sale (intertitlurile aparţin redacţiei).

Cristian Troncotă: În urma numeroaselor cercetări pe care le-am făcut, pot să afirm și să susțin faptul că generalul Ion Mihai Pacepa a fost agent sovietic şi pot aduce oricâte argumente se dorește. Primul argument este determinat de modul în care acesta a ajuns în Serviciile Secrete, adus de către sovietici. Pacepa, din punct de vedere al cetăţeniei (era cetăţean român de origine cehă), trebuia să rămână loial statului român. Fiind totuși promovat în Serviciile Secrete ale României, care erau creaţia Moscovei, ruşii l-au considerat mereu omul lor.  

Pacepa, recrutat de o somitate a spionajului sovietic 

Cel care a construit Serviciul de Informaţii Externe al Securităţii, transformând secţia I de spionaj a SSI-ului în Direcţia I de Informaţii Externe a Ministerului Securităţii, a fost Alexander Mihailovici Saharovski, şeful consilierilor sovietici în România. El este omul care l-a adus pe Pacepa în Securitate, la început în Direcţia de Contraspionaj, apoi a fost mutat în Direcţia de Spionaj. Saharovski spunea în consemnările lui memorialistice că „serviciul nostru de spionaj din România reprezintă briliantul cel mai de preț din coroana profesională”.  

Este clar o recunoaştere a valorii serviciului de spionaj românesc, prin transformarea Secţiei I de spionaj a SSI-ului în Securitate după 1948. Vechii oameni de pe vremea lui Cristescu au fost închiși la Făgăraş, acuzați într-un mod penibil de activități contra clasei muncitoare. Au fost promovate noi cadre, elemente tinere, comuniste, ilegalişti sau tineri cominterniști; cei mai mulţi proveneau din Basarabia și cunoșteau foarte bine limba rusă. Un lucru este cert: în primii ani ai Securității erai mai bine văzut de şef dacă vorbeai ruseşte sau dacă aveai „măcar“ un accent basarabean sau rusesc.

La începutul anilor ’50, Saharovski a devenit şeful consilierilor sovietici din România şi din Securitate. A venit pe teritoriul românesc în 1948 şi a fost retras în Centrală, la Moscova, în 1953. După întoarcerea în Rusia a fost numit adjunct al Directoratului I din NKVD, apoi KGB. A fost promovat pentru modul în care și-a îndeplinit sarcinile de reconstruire a spionajului românesc. Din 1955 și până în 1970 a fost directorul general al Directoratului I al KGB-ului, pe scurt şeful spionajuluiu sovietic, fiind cel mai longeviv director al acestei instituții teribile. Acum vine și marea întrebare: de ce un as al spionajului sovietic cum a fost Saharovski l-a recrutat pe tânărul student la chimie, Pacepa? Răspunsul îl dă chiar fostul general de Securitate, care recunoaște că a fost chemat la Saharovski care i-a spus: „Vrem să te ajutăm pentru că avem o datorie faţă de tatăl tău”.

Mecanic auto, tatăl lui Pacepa a lucrat în perioada războiului, ’40-’44, la General Motors, pe Magheru, la Ciclop. Acolo, o bună perioadă de timp, a ascuns un spion valoros al NKVD-lui, l-a protejat și l-a legendat. Din acest punct de vedere, Pacepa în spionaj a fost creaţia ruşilor. Sovieticii l-au învăţat și l-au specializat în tainele informațiilor. Este produsul acelei generaţii de spioni educaţi de ruşi, în anii ’50.


Pacepa este 100 % produsul şcolii de spionaj sovietice 

Între anii 1956-1966, Ion Mihai Pacepa a lucrat în străinătate. A activat în rezidenţa din Germania. Probabil că acolo a învăţat foarte mult, de la spionii ruşi care activau pe pământ german. Rezidenţa KGB-ului din Occident era localizată la Karlshorst. În paralel cu această rețea de spionaj, aici mai activa încă o reţea de spionaj sovietică, care a fost deconspirată abia după 1989: Lici. Prin această rezidență a trecut și Vladimir Putin. Pacepa este 100 % produsul şcolii de spionaj sovietice. Întreaga lui ascensiune se datorează în primul rând ruşilor, care l-au învăţat, l-au sprijinit și probabil, a beneficiat de informaţii importante de la sovietici pentru a-i impresiona pe şefii lui de la Bucureşti, determinându-i să-l promoveze. Astfel ajunge Pacepa, în 1966, director adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe. Din 1974, îşi păstrează funcţia de adjunct și devine secretar general al Ministerului de Interne. Apoi denumirea funcţiei este schimbată, ajungând consilierul principal al preşedintelui, pe probleme de securitate. Era specialist în probleme de muncă conspirativă, dar și în probleme economice, pentru că spionajul românesc era direcționat în acea perioadă în principal pe penetrările economice. Ascensiunea lui Pacepa trădează stilul sovietic. Ca să poată să recruteze la vârf, întotdeauna rușii recrutează sus, dar cresc și elemente de jos. Când nu reuşesc să recruteze la vârf (primul-ministru, ministrul de Externe, şeful statului, ministrul Apărării, ministrul de Interne), atunci creează în jurul lor agenţi de influenţă, care-l consiliază pe şeful respectiv să ia acele decizii favorabile ruşilor. Așa au procedat întotdeauna. Şi-au plasat agenţii în posturile cheie.  

La sfârșitul anilor ’60 și după, Ceauşescu a dus o politică de distanţare față de Moscova, mai ales după 1968, când a realizat un adevărat circ mediatic odată cu intrarea trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. România era atunci membră a Tratatului de la Varşovia şi, în mod normal, trebuia să se supună Tratatului de la Varşovia. Pentru o analogie am putea face următoarea comparație: cum ar fi ca, la ora actuală, România să aibă o părere separată față de NATO, acolo unde astăzi suntem membri cu drepturi și obligații depline? Ceaușescu a greșit atunci provocându-i pe ruși. Dacă avea o opinie separată trebuia să se abțină în a-i critica pe ruși. El a condamnat toate armatele Tratatului de la Varşovia; a fost punctul în care toate statele acestui Tratat au rămas ostile lui Ceauşescu până când a închis ochii. În decembrie 1989, la Moscova, Ceaușescu continua cu aceleaşi fraze şi atacuri ca în 1968, provocându-i pe toți. În acest punct, politica iubitului conducător nu s-a dovedit realistă. A riscat și a pierdut. A construit o imagine a sa de erou în fața românilor, care l-au aplaudat, atunci, în ’68, dar iată că, în acelaşi loc, în ’89, l-au huiduit şi l-au contestat vehement.

Agentul sovietic Ion Ursu e cel care l-a sfătuit pe Ceauşescu să nu se retragă de la conducerea ţării 

O întrebare a frământat mult timp după ’89 opinia publică și nu numai: de ce în România a avut loc o revoluție sângeroasă, deși pe teritoriul ei nu existau consilierii sovietici? Spre exemplu, din Securitatea Ungariei, ultimii consilieri au fost retraşi în noiembrie 1991, cu trei săptămâni înainte să se prăbuşească regimul sovietic. În RDG și apoi în Germania, ultimii consilieri au plecat odată cu trupele de acolo în 1994. Exemplele pot continua cu Cehia, Polonia și Bulgaria, unde consilierii sovietici au fost retraşi după 1990. În România, ultimii consilieri au fost retraşi pe 8 decembrie 1964; sovieticii i-au retras în urma presiunilor întreprinse de România. Am prins un moment foarte delicat și am profitat; pe 18 octombrie 1964 a avut loc lovitura de stat la Kremlin, unde Hruşciov era înlăturat şi era instaurată echipa lui Brejnev, care venea cu o altă doctrină, cea a suveranităţii limitate. Parafrazând în câteva cuvinte, ea suna astfel: „Sunteţi suverani atât cât vă dăm noi voie“. Diplomația românească întreprindea de mult presiuni în această direcție. Exemplul cel mai bun este Declaraţia din aprilie ’64, unde se stipula: „Noi suntem independenţi“.  

Din acest motiv, noua echipă a lui Brejnev şi-a luat imediat măsuri de siguranță pentru această extravaganță întreprinsă de regimul de la Bucureşti, iar pedeapsa dură pentru Ceaușescu va veni în decembrie 1989. Deși România era singurul stat comunist din Europa de Est care nu mai avea consilieri sovietici, rușii și-au plasat agenţi în jurul lui Ceaușescu. Unul dintre consilierii lui pe probleme economice și de securitate, academicianul Ion Ursu, l-a sfătuit pe conducătorul suprem să meargă mai departe cu politica lui de austeritate, apoi să fie reales. Bolnav, Ceaușescu a anunţat la Plenara din 4 aprilie 1989 faptul că România a terminat de plătit datoria externă. Deși medicii l-au sfătuit să se retragă de la conducerea țării, Ion Ursu l-a încurajat să continue să conducă destinele ei. Dacă renunța să mai candideze la Congresul al XIV-lea, Ceaușescu avea, probabil, statui în toate oraşele țării. Din nefericire pentru el, în 1987, ruşii începuseră să finalizeze planul de schimbare a lui și a întregului sistem din centrul şi estul Europei. La insistenţele lui Ursu şi probabil, ale altor consilieri de acest gen, Ceaușescu decide să continue. Pentru toate acestea, în primăvara lui ’90, Ursu este chemat la Moscova şi i se decernează un titlu de membru al Academiei Sovietice. Pentru ce? Nu era un mare savant, nu făcuse nimic pentru ştiinţa sovietică. Adevărul a fost altul. L-a consiliat de „bine“ pe Ceauşescu, în interesul ruşilor.. De aici, toate evenimentele din România din decembrie 1989. În vreme ce toate celelalte ţări din Est au avut consilieri sovietici şi acolo schimbarea s-a făcut în pas de vals, cum s-a spus la Budapesta, sau revoluţie de catifea în Cehoslovacia, la noi a ieşit cu vărsare de sânge.

Pacepa: „Noi cei de acolo, din Statele Unite, cu cei de acasă, am reuşit să îl schimbăm [pe Ceauşescu]” 

Un lucru mai frapează astăzi: toate acuzaţiile din procesul lui Ceauşescu le întâlnim în cartea Orizonturi Roşii a generalului. Şi-atunci, iată încă un argument asupra faptului că Pacepa era în strânsă legătură cu Moscova. El singur recunoaște că a jucat un rol în schimbarea lui Ceaușescu: „Noi cei de acolo, din Statele Unite, cu cei de acasă, am reuşit să îl schimbăm”. Cine sunt cei de acolo? În urma cercetărilor pe care le-am întreprins am găsit nu mai puțin de 19 ofiţeri de securitate care au trădat. Pacepa nu este singurul trădător care a cerut azil politic în Occident. Au fost doi în America, doi în Anglia, doi în Franţa, doi în Spania etc. Răspândiţi în toată lumea occidentală, „noi, cei de aici“, adică cei de aici, din Occident, au colaborat cu cei de acasă. Acest lucru înseamnă că au fost şi în România trădători. Dicţionarul spionajului defineşte aceste două categorii de ofiţeri de informaţii care trădează. Cel care pleacă în exterior şi lucrează pentru serviciul advers este „transfuge“, „déflecteur transfuge“, iar cel care rămâne acasă şi lucrează pentru adversar, „déflecteur en place”. Din acest punct de vedere, Pacepa este un „déflecteur transfuge“, pentru că el era cetăţean român şi ofiţer de securitate plecat în misiune; dar el nu s-a mai întors și a cerut azil politic. A continuat să-şi desfăşoare activitatea de partea cealaltă a baricadei, ajutând și serviciile secrete americane, pentru că pe sovietici i-a ajutat întotdeauna. 

Trădarea lui Pacepa trebuie privită în întregul context al unui fenomen creat de KGB în înţelegere cu serviciile occidentale de informații, care erau și ele supărate de extravaganţele lui Ceaușescu. Nu trebuie uitată atitudinea României faţă de SUA: Ceaușescu își retrage singur Clauza naţiunii celei mai favorizate, fapt care nu s-a mai întâmplat niciodată. America a fost, în aceste condiţii, umilită. Ceauşescu a început apoi să-i pună la punct şi să le dea lecţii occidentalilor despre democrație; ceea ce nu era cazul la sfârşitul anilor ’80 în România. El, care a impus în țara lui un regim tiranic, deși România semnase Convenția pentru drepturile omului și Declarația de la Helsinki... Juridic, poporul român avea dreptul să se revolte împotriva tiranului, iar rușii au sprijinit acest demers. La fel s-a întâmplat cu actul de la 23 august. Ei l-au influenţat pe Rege, dar, până la urmă, a fost un demers legal. Regele avea dreptul să numească preşedintele Consiliului de Miniştri, care era Antonescu, dar să şi-l revoce şi să numească un alt preşedinte. Procedând astfel, Regele a creat un caracter legal actului de la 23 august, care nu fost nici revoluţie, nici lovitură de stat. La fel e şi revoluţia română. Conform preambulului Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului, poporul avea dreptul la revoltă contra tiraniei.

De ce a defectat? 

Pacepa a defectat din mai multe motive. Neagu Cosma, fost şef al contraspionajului, susține o teză interesantă: oameni din spionajul românesc au știut din timp că Pacepa cochetează cu spionajul occidental, fiind recrutat de americani pe când era în Germania. Eu, ca profesionist şi istoric al domeniului, am o altă opinie. Fiind în inima spionajului sovietic din Occident, Pacepa se lăsa recrutat de americani doar la ordinul ruşilor. Pe de altă parte, în Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, Larry Watts publică un document declasificat, care arată că în 1976 CIA l-a informat pe preşedintele american, Jimmy Carter, următoarele: „Din informaţiile pe care le deţinem, consilierul preşedintelui Ceauşescu este agent sovietic“. Refuz să cred că a fost recrutat de americani atât timp cât el era în supravegherea sovieticilor, lucra cu sovieticii, primea instrucţiuni de la sovietici.  

După 1968 și circul lui Ceauşescu cu ocuparea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, în Securitate a fost creată o structură specială: 190/O. Era o unitate militară de contrainformaţii pentru ofiţerii de informaţii externe. De ce? Pentru că România avea acum adversari nu doar din Occident, ci și din Răsărit. Și-au dat seama că ruşii vor încerca să recruteze cât mai mulţi ofiţeri de informații români. A fost momentul în care Securitatea nu a mai primit sprijinul ofiţerilor de informații sovietici în străinătate, ci dimpotrivă. Numai că unitatea a fost pusă în subordinea directă a lui Pacepa, el ajungând creierul Serviciului Secret Român. La el se strângeau toate informațiile, el le filtra înspre Cabinetul 1. Din acest motiv, Ceauşescu a fost extraordinar de supărat când a aflat de trădarea lui Pacepa, practic i-a fost smuls întreg inteligence-ul. În mâinile generalului se concentrau cele mai teribile secrete. Această unitate avea ofiţeri care mergeau în străinătate şi îi verificau pe ofițerii de spionaj. Le verificau întâlnirile, îi filau cu tot felul de dispozitive tehnice, înregistrau ce discută cu sursele lor, cu informatorii. Contrainformaţiile îl verificau pe spion dacă este corect sau nu. De ce? Pentru că le era frică să nu fie ei recrutaţi de ruşi. Toate aceste informații se concentrau la Pacepa. Acesta este motivul pentru care ofiţerii de securitate afirmă că Pacepa i-a trădat, pentru că cele mai teribile secrete erau aflate prin această reţea. România avea rezidențe de spionaj în peste 150 de ţări, ce strângeau o cantitate de informaţii imensă, care ajungea direct la Pacepa. Oricine vorbește cu un ofiţer de securitate de atunci va afla că toți îl etichetează pe general drept un mare trădător. Pacepa a reușit să-l păcălească pe Ceaușescu să înființeze această unitate sub pretextul „să nu trădeze la ruşi ofițerii noștri de informații“, când, de fapt, el era principalul agent sovietic și a manevrat întreaga situație. Aceasta a fost marea tragedie a spionajului românesc.

Urmările trădării? Catastrofale! 

Pentru Direcţia de Informaţii Externe, pentru spionajul românesc, aceasta a fost cea mai mare catastrofă posibilă. Toţi ofiţerii din rezidenţele noastre acoperite, aşa-numitele fantome ale lui Pacepa, ofiţeri sub acoperire, sub identităţi false în diferite medii occidentale și nu numai, au fost deconspirați, au fugit sau, și mai grav, s-au predat pentru a-și salva viața. Au plecat în primul tren, în primul avion, în primul vapor, au luat maşina şi au fugit de nebuni. Ştiţi ce înseamnă asta pentru un ofiţer într-o rezidenţă externă, ofiţer acoperit, cu identitate falsă? Un astfel de om trebuie pregătit patru-cinci ani și mai trebuie zece ani să-l plasezi. România avea ofiţeri plasaţi sub acoperire, cu identităţi false, în redacţii de ziare, chiar şi la Europa Liberă, Vocea Americii, la BBC etc. Nu doar unde se concentra informația de maximă importanţă, dar și acolo unde se putea face influenţă, se creau curente de opinie politică mondială. În aceste locuri trebuia să ai cel puţin un om doar ca să afli ce se întâmplă acolo.  

Toți aceștia au plecat și s-au retras. Alţii au intrat în conservare sau unii, pur şi simplu, s-au dus şi s-au trădat singuri. „Sunt nu X, dacă aveţi nevoie de mine, bine, dacă nu, luaţi-mi capul“. Cei reîntorși în România au trăit o adevărată dramă. Unii erau morţi în acte, iar pentru familiile lor a fost un adevărat șoc să îi revadă, o parte nu s-au mai acomodat cu întoarcerea acasă, au devenit bețivi sau, și mai rău, s-au sinucis. S-a reînceput o muncă colosală de a reconstrui rezidențe. Au căzut și foarte mulţi agenți sub acoperire care activau din timpul lui Cristescu și al SSI-ului. Deși ruşii, când au venit în România, au întrerupt orice legătură cu ei, aceștia au continuat să trimită informaţii în Centrală. Am văzut rapoarte informative ale lor, din 1954, despre ce se întâmplă în Ardeal şi despre legăturile revizioniştilor unguri din Transilvania cu cercurile revizioniste din America și din Germania. Pentru aceste informații lucrează mai multe generaţii de ofiţeri, ceea ce înseamnă continuitatea în serviciul de spionaj. Indiferent de orânduire socială şi alte aspecte, spionii sunt nişte valori naţionale în aur. Pacepa, agentul ruşilor, prin actul pe care l-a făcut, a dat cea mai cruntă lovitură spionajului românesc. Reiterez: urmările au fost catastrofale. Memorialiştii fostei Securităţi şi actualii ofiţeri, analişti etc., toţi spun acelaşi lucru: a fost o lovitură cruntă. Un serviciu de spionaj nu-şi revine după o astfel de lovitură decât după 20-30 de ani.

Pacepa – nici erou, nici trădător de rând 

Prin actul pe care l-a întreprins, Pacepa l-a trădat pe Ceauşescu. Prin faptul că s-a pus în slujba acelor puteri care au gândit o nouă arhitectură a relaţiilor politice și internaţionale, o nouă ordine mondială, înseamnă că acesta a fost mersul istoriei. Ar trebui să ne bucure şi pe noi, românii, că am avut câţiva oameni care au lucrat la căderea regimului comunist – un lucru recunoscut de însuși Departamentul de Stat al SUA. Astăzi, America are un tratat strategic special cu România și suntem membri NATO. Ca un transfug care a lucrat de partea bună a istoriei e greu să îl cataloghezi pe Pacepa. Nu poți să îl faci nici erou, pentru că jigneşti o generaţie întreagă de ofiţeri și pentru că a dat o mare lovitură spionajului românesc. Dar nici nu poți să îl cataloghezi drept un trădător ordinar. Sunt convins ca Ion Mihai Pacepa a lucrat în interesul României după căderea comunismului și mai cred că a pus umărul la crearea parteneriatului strategic dintre SUA și România. 


Pacepa despre ultima întâlnire cu Ceaușescu 

În memorabila zi de sâmbătă 22 iulie 1978 eram cu Ceauşescu pe plaja lacului Techirghiol, unde Gospodăria de Partid şi Direcţia a V-a a Securităţii (care urmau să fie curând unite în Caza Prezidenţială) amenajaseră o porţiune doar pentru el. (...) 

Doar când am ajuns plutind unul lângă altul în mijlocul lacului, unde nimeni nu ne putea auzi, am înţeles în sfârşit motivul real pentru care Ceauşescu m-a chemat de urgenţă la Neptun. El a bătut încet apa cu mâinile până când umărul lui l-a atins pe al meu, şi mi-a murmurat în ureche: „N-Noël t-trebuie omorât! Noël Bernard era directorul programului în limba română al postului de radio Europa Liberă, căruia Ceauşescu îi voia de mult capul. Ultimele ironii ale lui Noël la adresa absurdului cult al personalităţii din România au stârnit însă acum un nou val de furie din partea Elenei, care se vedea deja vicepreşedintă a României. Ceauşescu s-a apropiat şi mai mult de mine.

— Dă-i-l pe „Radu“, mi-a şoptit, referindu-se la pulberea de izotop de taliu primită de la KGB, care, potrivit descrierii trimise de Moscova, odată ingerată, provoca o formă letală de cancer galopant. Ai î-înţeles?

— Am înţeles, tovarăşe Comandant Suprem!

— Dup'aia celelalte viespi, una dup'alta.

Începând cu Goma şi Georgescu. Scriitorul Paul Goma, care acum locuia la Paris, şi jurnalistul Emil Georgescu, de la postul de radio Europa Liberă din München, erau de asemenea de mult pe lista lui Ceauşescu.

— La ăştia le dai Semtex, m-a instruit Ceauşescu profesional.

Semtex era un exploziv greu de detectat produs de securitatea cehoslovacă, pe care DIE îl primise recent din Moscova pentru a-l folosi în acţiuni teroriste internaţionale. Un pachet plin cu Semtex, să-i facă carne tocată, a explicat Ceauşescu, referindu-se la pachetele explozive ce trebuiau trimise prin poştă victimelor sale. Apoi trebe distrus întreg vesparu'!

Viesparul era sediul central al Europei Libere din München.

— O valiză plină cu Semtex!

Timp de 27 de ani am trăit cu coşmarul că într-o zi am să primesc un asemenea ordin. În 1951, când am devenit ofiţer de securitate, mi-am jurat că nu mă voi lăsa implicat în acţiuni care să ducă la pierderi de vieţi omeneşti. Mi-am reînnoit acest jurământ la 2 martie 1973, în timpul operaţiunii „Nahr al-Barad“ („Râul Rece“), pregătită de organizaţia teroristă palestiniană Septembrie Negru, condusă de Abu Jihad (né Khalil Wazir). Teroriştii au ocupat ambasada saudită din Khartoum şi au luat prizonieri mai mulţi diplomaţi occidentali care participau la o recepţie dată de ambasador, cu scopul de a-i oferi apoi în schimbul lui Sirhan Sirhan, asasinul palestinian al lui Robert Kennedy, arestat în SUA. Preşedintele Nixon a refuzat trocul. Câteva ore mai târziu i-am raportat lui Ceauşescu că la 8 dimineaţa, ora locală, DIE a interceptat un mesaj transmis cu un radio Racal cu bandă laterală unică pe frecvenţa de 7 150 kHy, conţinând ordinul lui Arafat ca trei ostatici să fie executaţi.

Ambasadorul american Cleo A. Noel Jr., adjunctul său, George Curtis Moore, şi însărcinatul cu afaceri belgian Guy Eid au fost imediat omorâţi. Ceauşescu a aplaudat, Ion Gheorghe Maurer, care abia se retrăsese din funcţia de premier, l-a avertizat: „Asasinatul politic este crimă internaţională, Nicule. Indiferent de funcţia pe care o ai, poţi fi condamnat pentru el“. Deşi comunist fanatic, Maurer, care fusese educat în Occident, avea o repulsie imensă faţă de cei care nu respectau ceea ce el numea „legea fundamentală a civilizaţiei“.

În anii negri în care am lucrat pentru Securitate şi DIE am comis nenumărate fapte reprobabile, dar mi-am respectat cu sfinţenie acel jurământ. Până acum, generalul Doicaru, care a fost şef al DIE din 1959, a condus toate „operaţiunile ude“, cum se numeau în jargonul serviciilor de spionaj ale blocului sovietic asasinatele politice comise în Occident. Acum eu eram şef al Casei Prezidenţiale şi nu mai puteam evita implicarea în asasinate, care deveniseră instrumente de politică externă.

După ce şi-a terminat tabietul la Tekirghiol, Ceauşescu m-a dus cu elicopterul la Neptun – reşedinţa lui de vară. Acolo mi-a dictat un mesaj pentru cancelarul vest-german Helmuth Schmidt şi un altul către prinţul Bernhard al Olandei, unde se afla cealaltă jumătate a concernului Fokker.

— Dă o telegramă la Bonn şi spune că mâine eşti acolo, mi-a spus Ceauşescu. Şi bagă-i în capu' ăla pătrat de neamţ că Moscova n-o să vadă o iotă din Fokker. Promite-i ce vrei. Şi lui, şi lu' prinţu'! (Orizonturi Roșii, Ion Mihai Pacepa).

Momentul dezertării 

„(...) M-am reîntors la Bucureşti cu un avion AN-24 din Flotila Specială, hotărât să fac, în sfârşit, acel pas care nu avea întoarcere. Ideea de a mă rupe de comunism s-a conturat în mintea mea în 1972, când am ajuns în vârful piramidei româneşti. Atunci am înţeles, fără drept de apel, că aberantul comunism importat din Moscova va duce România la faliment total şi am decis să mă desprind de el. 

Actul fizic s-a dovedit însă mult mai dificil de realizat decât decizia mintală. În primul rând nu mi-a fost uşor să renunţ la viaţa extrem de privilegiată pe care o duceam în România: vila mea cu bazin de înot şi saună de pe Aleea Alexandru 28, terenul de tenis, maşinile cu doi şoferi permanenţi, salariul care îl egala pe ce al prim-ministrului, vilele gratuite de la Marea Neagră şi cabanele de vânătoare din Munţii Carpaţi. În al doilea rând a fost teama de a-mi pierde trecutul. Eram convins că Ceauşescu şi Securitatea lui vor face tot ce le va sta în putere ca să şteargă din minţile oamenilor chiar şi faptul că ar fi existat cândva un „general Pacepa“.

Apoi era furia lui Ceauşescu. Ştiam că va cere Securităţii să-i producă imediat „documente“ şi „mărturii“ cu care să explice Comitetului Politic Executiv de ce unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi a „dezertat la inamic“. Ştiam de asemenea că „indicaţiile“ primite de la KGB cereau ca toate cadrele de răspundere care „dezertaseră la inamic“ să fie prezentate ca hoţi, traficanţi de droguri, jidani, curvari, elemente descompuse moral, care s-au vândut spionajului sionist şi imperialist“. Eram sigur că Ceauşescu va cere Securităţii să mă „prezinte“ în acelaşi fel. Eram de asemenea sigur că Securitatea va „documente“ aceste înscenări cel puţin tot atât de temeinic cum a „documentat“ înscenările pe baza cărora au fost declaraţi „spioni“ Regele Mihai, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu şi mii de laţi români care au avut curajul să-şi ridice mâna împotriva comunismului. Eram de asemenea convins că Ceauşescu mă va condamna la moarte şi că mă va vâna apoi cât va trăi. În sfârşit, era teama de a reîncepe viaţa de la capăt într-o ţară cu totul necunoscută.

Perspectiva de a fi implicat în asasinate politice a fost însă picătura care mi-a dărâmat digul nehotărârii. Trecuse de miezul nopţii când m-am întors de la Neptun în acea ultimă seară. Ca de obicei, miliţianul de la Ambasada Poloniei a ieşit din ghereta lui ca să mă salute. Singura lumină care ardea în apartamentul meu era cea care-l lumina pe Fedot Lily. M-am aşezat pe un scaun în faţa lui. Nici până azi nu ştiu cât am stat acolo. Poate un minut, poate o oră. I-am spus ce aveam de gând să fac – fără să scot o vorbă, bineînţeles. Apoi m-am suit la volanul maşinii de serviciu, care era parcată mereu în faţa casei, pentru cazuri de urgenţă.

Luna strălucea când am ajuns la cimitir şi am îngenuncheat la mormântul părinţilor. Când am ajuns înapoi acasă, mi-am scos vioară, m-am aşezat în faţa portretului mamei şi am cântat piesa ei favorită, Humorescque de Dvorák. La sfârşit, i-am sărutat fruntea şi părul. I-a luat câteva clipe până să înţeleagă, apoi am citit teamă în ochii ei mari şi negri. „Ai de gând să mă părăseşti?“ mi s-a părut că citesc pe buzele ei. M-am uitat împrejur. Nu era nimeni – în afara microfoanelor din pereţi. Am petrecut restul nopţii luându-mi rămas-bun, rând pe rând, de la tot ce a însemnat viaţa mea personală. Am început cu picturile Danei. Când am ajuns la cărţile mele, aproape se crăpa de ziuă. Îngropate în paginile lor, erau alţi ani de speranţe şi visuri neîmplinite.

Dimineaţa am plecat în Germania Federală cu mesajele lui Ceauşescu către cancelarul vest-german Helmuth Schmidt şi prinţul Bernhard al Olandei. Era duminică. Fiica mea, Dana, m-a însoţit la aeroport. Înainte de a mă urca în avion, am luat-o în braţe şi am sărutat-o de nenumărate ori. Ştiam că nu o să mă mai întorc.

— Iartă-mă, Dana, i-am spus. Iartă-mă pentru răul pe care şi l-am făcut şi pentru ceea ce ar fi trebuit să fac şi nu am apucat.

— Hai, tată.. mi-a replicat Dana. Ochii ei îi căutau pe ai mei, încercând să înţeleagă la ce mă refer. Cu tatăl meu la bord, nici un avion pe lumea asta nu se poate prăbuşi.

Avionul ajunsese deja departe pe pistă, dar Dana încă stătea în faţa terminalului, făcându-mi cu mâna. Pentru a o proteja de viitoarele anchete ale Securităţii, nu i-am spus că îmi luasem adio de la viaţa mea în România. Tot de aceea nu i-am putut spune nici că noua mea viaţă va fi dedicată demolării dinastiei Ceauşeştilor şi eliberării ei din sclavie.

Când avionul a trecut graniţa României, am spus prima mea rugăciune din ultimii 27 de ani. Iertare pentru trecutul meu, putere pentru a demola dinastia Ceauşeştilor şi libertate pentru fiica mea, asta a fost tot ce am cerut bunului Dumnezeu.

Pe aeroportul din Frankfurt pe Main, am fost întâmpinat de ambasadorul Ion Morega şi de şeful rezidenţei DIE, generalul Ştefan Constantin. Mi-au raportat că au fixat pentru următoarea după-amiază o întâlnire cu ministrul cancelariei vest-germane, Hans Jurgen Wischnewski, căruia urma să-i înmânez mesajul lui Ceauşescu adresat cancelarului Schimdt. De la aeroport am mers la un restaurant situat într-un vechi castel din afara oraşului Frankfurt pe Main. Când, în cele din urmă, Constantin m-a condus la hotelul International din Köln, unde locuiam de obicei, i-am spus că voiam să-mi petrec dimineaţa următoare pe terenul de tenis şi la bazinul de înot al hotelului. Eram cunoscut ca fanatic împătimit al tenisului, înotului şi saunei.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, am luat un tren spre Bonn şi apoi un taxi care m-a dus la Ambasada Statelor Unite din Bonn, unde am cerut azil politic. În pofida celor 27 de ani în care am slujit comunismul de pe poziţii din ce în ce mai înalte, guvernul SUA mi-a acordat, câteva zile mai târziu, privilegiul de a deveni parte a acestei minunate naţiuni. Din punctul meu de vedere, eram hotărât să fac tot ce îmi stătea în putinţă pentru a răsplăti această generozitate.

În noaptea de 27 iulie am părăsit, în secret, Germania Federală la bordul unui avion militar C-131, trimis de Preşedintele Carter să mă aducă în SUA. Când avionul a ajuns deasupra Oceanului Atlantic, comandantul aeronavei a venit în salonul special amenajat pentru acea călătorie.

— Domnule general, sunteţi un om liber!

Era prima dată după foarte mulţi ani când cineva mi se adresa cu domnule în loc de tovarăşe. Când l-am strâns în braţe, m-am temut că o să izbucnesc în lacrimi. Atunci însă încă nu învăţasem să plâng de bucurie.

Rămas din nou singur, gândurile mele s-au întors la Bucureşti. Eram convins că Ceauşescu va prezenta României „probe de necontestat“ care să ateste că fusesem recrutat de CIA pe vremea când eram un adolescent credul, incapabil să înţeleg avantajele comunismului asupra capitalismului. Ştiam, de asemenea, că Ceauşescu mă va condamna la moarte ca agent CIA şi că va face tot ce-i va sta în puteri ca să şteargă şi cea mai mică urmă a existenţei generalului Ion Mihai Pacepa. Blocul sovietic era specializat în scrierea şi rescrierea istoriei (Orizonturi Roșii, Ion Mihai Pacepa).