Autor 30263 vizualizări


Tratatul de la Versailles, negociat la sfârșitul primului război mondial de liderii Aliați – fiecare având o perspectivă diferită asupra modului în care trebuie încheiată pacea, nu a reușit nici să îngenuncheze definitiv Germania, așa cum ar fi dorit francezii, nici să o integreze în ”familia națiunilor”. Astăzi, istoricii sunt de acord în unanimitate că sămânța celui de-al doilea război mondial a fost plantată la Versailles, în 1919.

Până azi, una din cele mai importante cărți scrise asupra problemei Păcii de la Versailles este Consecințele economice ale păcii, semnate de marele economist John Maynard Keynes, publicată în același an în care s-au semnat tratatele de pace. Scrisă pe baza propriilor experiențe ca delegat al Marii Britanii la Paris, lucrarea lui Keynes condamnă ceea ce el numește ”pacea cartagineză”. Expresia i-a fost sugerată economistului britanic de către delegatul sud-african, Generalul Jan Smuts, care s-a referit la pacea încheiată în anul 201 î.Hr., după cel de-al doilea război punic, pace prin care Roma îi obliga pe cartaginezi să renunțe la armată, la flotă și la posesiunile de peste mări, impunându-le și plata unei despăgubiri semnificative. Cartagina rămânea totuși independentă, având posibilitatea de a se reface economic, ceea ce a și făcut. Se pare însă că J.M. Keynes se gândea de fapt la pacea din anul 146 î.Hr., când, după al treilea război punic, romanii i-au măcelărit pe locuitorii cetății nord-africane sau i-au vândut ca sclavi, anexând ceea ce rămăsese din teritoriul cartaginez. În Consecințele economice ale păcii, Keyens a preluat viziunea germană conform căreia Tratatul de la Versailles era o ”sentință la moarte pentru milioane de bărbați, femei și copii germani”.

Cartea lui Keynes a fost tradusă în foarte multe limbi și este și azi o carte de referință în domeniu. Succesul său a fost atribuit reputației de economist a autorului și faptului că a reușit să transmită dezamăgirea (vis-a-vis de termenii tratatului) împărtășită de mulți dintre delegații britanici. O altă carte publicată la scurt timp după Conferință, Les conséquences politiques de la paix, semnată de Jacques Bainville, nu s-a bucurat de același succes, deși previziunile francezului s-au dovedit a fi mult mai realiste.

După război existau multe speranțe cu privire la Conferința de pace de la Paris, prima și cea mai mare conferință de acest fel de până atunci. Chiar înainte de începutul conferinței, președintele american Woodrow Wilson și-a exprimat temerile că totul s-ar putea sfârși printr-o ”tragedie de dezamăgiri”. Peste 1000 de oameni de stat, diplomați și delegați, reprezentanți ai 30 de națiuni, au participat la conferință;numai delegația britanică a avut peste 200 de oameni. 52 de comisii s-au reunit în 1646 de sesiuni pentru realizarea unor rapoarte pe diferite probleme:prizonieri de război, internaționalizarea canalului Kiel, responsabilitatea pentru război etc. În total, tratatul final a avut 15 capitole și 440 de clauze.

Conferința de la Paris s-a remarcat la momentul respectiv prin prisma responsabilităților pe care și le-a asumat, de delimitare a frontierelor unei noi Europe și de creare a statelor-națiuni. Progresul conferinței a avut însă de suferit din cauza divergențelor dintre participanți. Președintele american și prim-ministrul britanic, Lloyd George, n-aveau încredere în diplomația tradițională, considerând că aceasta contribuise la izbucnirea războiului. Cei doi, împreună cu premierul francez, G. Clemenceau, au insistat să aibă ultimul cuvânt de spus în negocieri.

Clemenceau despre progresul negocierilor:”Splendid. Nu ne-am înțeles deloc.”

Wilson căuta să înființeze Societatea Națiunilor – în opinia lui, soluția pentru păstrarea păcii mondiale. Astfel, primele săptămâni ale conferinței au fost dedicate conceperii tratatului Ligii. În același timp, un consiliu al celor 5 lideri aliați – Franța, Anglia, SUA, Italia și Japonia-  a analizat cererile teritoriale ale statelor noi. Principala preocupare a lui Clemenceau era de a asigura securitatea Franței împotriva Germaniei. Prioritatea englezilor era chestiunea despăgubirilor de război, care s-a dovedit a fi cea mai problematică dintre toate.  Unii istorici sunt de părere că lipsa unei agende bine puse la punct a fost, de la bun început, o mare problemă pentru buna desfășurare a conferinței.

Abia la sfârșitul luniimartie – temându-se că revoluția bolșevice din Rusia ar putea servi drept model pentru o Europă profund instabillă – Lloyd George, Wilson, Clemenceau și, într-o mai mică măsură, Orlando, premierul italian, au început să se concentreze pe problema păcii cu Germania. Între martie și iunie au avut loc 145 de sesiuni ale celor patru – reuniți într-un așa zis Consiliu Suprem, în urma cărora s-au pus la punct termenii tratatului de pace cu Germania, născut practic în urma unor aranjamente improvizate dintre patru aliați cu păreri și țeluri diferite. Discuții intense au avut loc pe tema despăgubirilor, a Saarului, Renaniei și Danzigului. De multe ori unul dintre ei amenința că va părăsi conferința – Orlando chiar a făcut-o, la începutul lunii aprilie. După una dintre sesiunile destul de  tulbure cu Wilson, Clemeanceau a fost cum s-au înțeles. Premierul francez a răspuns astfel:”Splendid. Nu ne-am înțeles deloc.” Wilson, exasperat atât de francezi, cât și de englezi, a fost gata să părăsească negocierile. Într-un final, cei patru s-au înțeles (Orlando revenise între timp) că trebuiau neapărat să ajungă la o serie de comprmisuri, altfel conferința ar fi ajuns un eșec total. Problema a fost că aceste compromisuri s-au făcut între cei patru, nu între Aliați și Germania.

Termenii tratatului au fost acceptați fără a fi analizați corespunzător. Deși s-a stabilit termenul de 7 mai ca dată de prezentare a tratatului germanilor, pe 6 mai tratatul nu avea încă o formă finală, și nimeni nu citise toate secțiunile împreună pentru a putea analiza efectul cumulat al tuturor termenilor.

Wilson, prin cele 14 puncte, încercase să impună ideea de ”pace dreaptă”. Asta presupunea implementarea în Europa a principiului autodeterminării naționale prin crearea statelor-națiuni pe ruinele imperiilor și stabilirea unei ”noi ordini mondiale”, bazate pe Liga Națiunilor și reorganizarea sistemului relațiilor internaționale. Însă această viziune puternic idealistă trebuia împăcată cu cererile aliaților care făcuseră imense sacrificii în cei patru ani de război. Aceștia cereau acum compensații și garanții de securitate pe seama unei Germanii încă puternice care reușise să învingă Rusia și fusese la un pas de victorie.

Prin tratat, toate posesiunile de peste mări ale Germaniei erau confiscate, împreună cu cel puțin 1/10 din teritoriu, populație, terenuri cultivabile și terenuri cu resurse. Serviciul militar obligatoriu îi era desființat, armata redusă la 100.000 de oameni;flota, de asemenea, era extrem de limitată. Germania era făcută unica responsabilă pentru izbucnirea războiului, fiind obligată la plata unor vaste reparații ce urmau să fie stabilite. Franța primea dreptul de exploatare a regiunii Saar pe 15 ani, ca o compensație pentru distrugerea minelor sale. Regiunea renană trebuia demiltarizată, urmând a fi ocupată de trupele Aliaților timp de 12 ani.


Tratatul impunea germanilor și unele clauze denumite Schmachparagrafen, sau ”clauzele rușinii”, între care se remarcă necesitatea judecării Kaiserului pentru ”ofensa supremă adusă moralității internaționale”, și articolul 231, prin care era stabilită responsabilitatea Germaniei pentru toate pierderile cauzate de ”agresiunea” sa.

Pacea de la Versailles a fost dictată, nu negociată. O delegație germană a fost chemată la Versailles pentru a primi, nu negocia, schița tratatului, la 7 mai. Tratatul a fost semnat pe 28 iunie, în aceeași sală unde germanii, în 1871, proclamaseră Imperiul după înfrângerea Franței. Doar atunci germanilor li s-a permis să vină la Paris. Nu acesta fusese însă planul inițial. Conferința ce s-a deschis în ianuarie ca o întâlnire inter-aliată a fost convocată pentru a se pune de acord asupra unei politici comune și pentru formularea unor cereri inițiale ce urmau a fi discutate la un congres de pace împreunăcu Germania, conform normelor diplomației europene. Însă spre începutul lui martie devenise clar că până și o înțelegere dintre aliaților era greu de realizat. De aceea, s-a renunțat la ideea negocierii cu Germania, aliații temându-se că acestea vor complica și mai mult situația.

Francezii:”Dacă ne-am putea descotorosi de Germania, ar fi pace în Europa”

Pe 7 mai, termenii tratatului au fost prezentați germanilor mai mult ca un ultimatum. Clemenceau, ca președinte al conferinței, a făcut de la bun început o declarație ce stabilea clar tonul discuțiilor – germanii nu aveau practic niciun drept. Situația nu s-a îmbunătățit nici după ce ministrul de externe al Germaniei, Contele Ulrich von Brockdorff-Rantzau, și-a ținut discursul. El a făcut o impresie extrem de proastă;secretarul lui Lloyd George declara că ”la început toți manifestau puțină simpatie față de el, dar până când a terminat, toți erau parcă gata să reînceapă războiul.”

”Impertinent peste măsură”, spunea Lloyd George, care ar fi fost gata să se ridice și să-l lovească pe Brockdorff-Rantzau. Wilson a fost și el de acord că a fost martorul celui mai lipsit de tact discurs pe care-l auzise. Clemenceau și-a păstrat cumpătul, dar era roșie de furie. Comportamentul contelui german le-a dat tuturor impresia că noua Germanie nu era deloc diferită de cea veche. În loc să semneze tratatul, delegația germană și-a dat demisia. Un nou cabinet a fost format, iar adunarea constituantă de la Weimar și-a dat acordul pentru semnarea tratatului, cedând presiunilor blocadei Aliate și amenințărilor cu privire la un posibil marș spre Berlin. Președintele republicii de la Weimar, Friedrich Ebert, a anunțat decizia guvernului de a semna tratatul, adăugând  însă că nu-și abandonează opinia cu privire la nedreptatea nemaivăzută a Tratatului.

Brockdorff-Rantzau a descris tratatul ca fiind ”o condamnare la moarte”. Și asta ar fi trebuit să fie, cel puțin în viziunea francezilor. Clemenceau spusese că ”dacă ne-am putea descotorosi de Germania, ar fi pace în Europa”. Însă ceilalți nu aveau deloc intenția de distrugere a statului german unitar. Prosperitatea statului era esențială pentru plata reparațiilor de război. În plus, englezii doreau o Germanie destul de puternică pentru a contrabalansa puterea Franței. Clemenceau era totuși și suficient de realist pentru a-și dea seama că nu putea impune despărțirea Germaniei. Dar din 1814 și până atunci, germanii invadeseră Franța de 5 ori, și el însuși fusese martorul evenimentelor din 1870-71. Numărul francezilor morți sau răniți între 1914-1918 era cel mai mare în raport cu populația:unul din patru francezi cu vârsta cuprinsă între 18 și 27 de ani murise. De aceea, premierul francez dorea garanții de securitate concrete pentru a previne încă o invazie a Franței dinspre est. Mareșalul Foch spusese, în acest sens, că Franța e pierdută dacă regiunea renană nu e anexată sau cel puțin separată de Germania. Clemenceau a renunțat la ideea anexării doar în urma opoziției totale a englezilor și americanilor, care nu puteau accepta o asemenea violare a autodeterminării naționale. Lloyd George avertizase că, dacă Franța ar anexa Renania, s-ar crea din nou o situație de tip Alsacia și Lorena. În cele din urmă, a rămas nerezolvată această problemă cronică a securității celor patruzeci de milioane de francezi aflați față în față cu o Germanie cu o populație mult mai numeroasă. În 1940, Germania avea de două ori mai mulți tineri apți pentru serviciu militar decât Franța. ”Asta nu e pace”, a prezis Foch. ”E un armistițiu pe 20 de ani”. Și avea dreptate.

Până la urmă, cât de ”cartagineză” a fost pacea? Regiunea de nord din Schleswig a revenit Danemarcei în urma unui plebiscit. Alsacia și Lorena au revenit Franței, pentru repararea ”nedreptății făcute Franței de Prusia în 1871”. Provincia Posen, Prusia de Vest și coridorul polonez au fost date noului stat polonez, a cărui naștere era stipulată în Punctul 13. Aceste pierderi teritoriale au lăsat Germaniei un stat mai mic, dar mai omogen;au făcut însă ca germanii să fie foarte nemulțumiți, mai ales cu privire la frontierele estice, deoarece Prusia de Est rămânea separată de teritoriul Reichului din cauza Coridorului.

Războiul a fost câștigat pe câmpul de luptă, dar pierdut la Versailles

Germania a pierdut războiul în sensul că, odată cu prăbușirile succesive ale Bulgariei, Turciei și Austro-Ungariei în toamna lui 1918, Statul Major german a acceptat faptul că victoria nu mai e posibilă fără aliați și că Germania trebuie să încheie pace cât timp mai poate să o facă în baza termenilor relativ liberali oferiți de Cele 14 Puncte. Dar trupele germane, victorioase în est, erau încă în Franța ocupată și în Belgia. Niciun soldat aliat nu pusese piciorul pe teritoriu german, și în pofida semnării armistițiului în sânul populației germane nu exista un sentiment al înfrângerii. În Berlin, soldații germani, nu cei Aliați, au fost salutați de Președintele Ebert ca eroi ce se întorc neînvinși de pe câmpul de luptă. Războiul slăbise Germania mult mai puțin decât Germania reușise să-și slăbească adversarii. Spre deosebire de Belgia, nord-estul Franței, Polonia și Balcanii, teritoriul german rămăsese aproape neatins, cu infrastructura intactă și o industrie mult mai puternică decât a foștilor inamici. În 1921, producția de oțel din Germania era de trei ori mai mare decât cea franceză. În plus, din punct de vedere strategic, Germania a fost foarte avantajată. Cele două imperii ce-i blocau expansiunea spre est dispăruseră:cel rus, distrus de armata germană, căzuse pradă revoluției și războiului civil;cel austro-ungar se destrămase în mai multe state mici. De la Finlanda la Marea Baltică, Germania avea la est state succesorale create de sistemul de la Versailles, state slabe și vulnerabile. Clemenceau sperase că aceste state, combinate, aveau să încercuiască Germania și să o țină cumva în frâu. În schimb, ele aveau probleme de rezolvat unele cu altele și, pe lângă asta, aveau litigii legate de frontieră și populație și cu Germania, și cu Rusia.

”De dragul viitorului, germanii nu trebuie obligați să semneze!”

Wilson a repudiat ceea ce a numit ”marele joc, acum discreditat definitiv, al balanței puterilor”. Clemenceau nu era de acord:el știa că fără aliați puternici Franța ar fi pierdut războiul. Dar noile state pe care Franța se baza acum pentru contrabalansarea Germaniei în est – în principal Polonia și Cehoslovacia – nu erau un substitut pentru vechiul aliat rus. Premierul francez a încercat să-i păstreze pe englezi și pe americani aproape, dar SUA s-a retras rapid din joc și a refuzat să semneze tratatul sau să-și asume garanții de securitate. Pentru că francezii renunțaseră la pretențiile privind anexarea Renaniei, Wilson și Lloyd George au fost inițial de acord să acorde garanții Franței împotriva unor posibile agresiuni germane. Dar aceste înțelegeri nu au fost ratificate de Senatul american, iar englezii s-au eschivat, condiționând ratificarea acestora de semnătura americanilor.

Principiul autodeterminării naționale a creat la rândul său foarte multe tulburări. Principalele  probleme cu privire la Germania s-au născut cedarea teritoriilor din est. Pentru a acorda Poloniei ”acces liber și sigur” la Mare, promis în Cele 14 Puncte, portul german Danzig urma să fie administrat ca oraș liber de către Societatea Națiunilor. Zona Sudetă din Boemia, unde locuiau 2, 5 milioane de germani, a fost dată Cehoslovaciei, considerându-se că era esențială pentru bunăstarea economică și strategică a noului stat. Austria era un stat 100% german, cu o populație de 7 milioane, dar unificarea austro-germană era interzisă deoarece ar fi dus la nașterea unei Germanii chiar și mai mari decât cea din 1914. Într-adevăr, nici Austria, nici zona Sudetă nu aparținuseră Reichului, făcând pare din Imperiul Austro-Ungar, dar germanii de aici doreau unirea cu Germania. În timp ce Aliații făcuseră din principiul autodeterminării baza Păcii de la Versailles, germanilor le era refuzat categoric.

În observațiile scrise cu privire la tratat – singura formă de comunicare cu Aliații ce le-a fost permisă – germanii au subliniat natura contractuală a înțelegerii de dinaintea armistițiului, din 5 noiembrie, prin care Cele 14 Puncte constituiau baza legală a ”păcii wilsoniene”. Germanii au invocat promisiunea unei păci caracterizate prin ”justiție imparțială față de toate părțile din război”, ”înțelegeri deschise, la care să se ajungă în mod deschis” și ”acceptarea liberă [a înțelgerilor] de către popoarele implicate”. Wilson a declarat însă, în martie 1919, că Germania merita o pace dură din cauza ”gravei ofense împotriva civilizației”.

Delegații britanici au fost nemulțumiți de termenii tratatului. Unul dintre ei, Nicolson, a declarat că dacă ar fi în locul germanilor, nu ar semna. Keynes însuși a demisionat în semn de protest și s-a întors în Anglia. Lloyd George a fost avertizat că ”de dragul viitorului, germanii nu trebuie obligați să semneze.”

Departe de a fi o pace cartagineză, tratatul de la Versailles poate fi mai bine înțeles prin cuvintele lui Jacques Bainville, care-l descrie ca fiind ”prea blând pentru severitatea sa”. În pofida termenilor foarte severi, tratatul n-a îngenunchiat Germania. A fost o pace dictată pe care niciun german nu putea să o accepte ca fiind dreaptă;o pace pe care tabăra învingătoare n-a avut voința s-o impună. Tratatul i-a dat Germaniei nenumărate motive de resentimente, lăsându-i totodată mijloacele necesare pentru a se răzbuna la un moment dat.

În Germania și Marea Britanie, tratatul de la Versailles a fost însă perceputca o pace cartagineză, răzbunătoare și menită să ruineze țara înfrântă. Termenii duri ai păcii au hrănit, în Anglia, un puternic sentiment de vină care a măcinat voința de a impune un tratat perceput ca fiind nedrept. Chiar și în februarie 1939, premierul Neviile Chamberlain, care cu 20 de ani urmă îi luase în derâdere pe cei care militau pentru o pace mai blândă, a recunoscut că pacea de la Versailles le dăduse germanilor pe bună dreptate motive de nemulțumire.

Sursa:www.historytoday.com


Recomandări:

Johy Maynard Keynes, Consecințele economice ale păcii

Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, vol. 1

Jacques Bainville, Consecințele politice ale păcii

""