Pacea, bogăţia şi gloria imperiului depindeau de un singur personaj – împăratul

Autor 8852 vizualizări


Domnia lui Traian marchează debutul unui nou episod din fascinanta istorie a Imperiului Roman. Este începutul unei noi dinastii, cea a Antoninilor, şi a celei mai prospere perioade a Imperiului, percepută de textele antice ca „secolul de aur al Antoninilor” sau perioada „bunilor împăraţii”. Percepţia aceasta nu a apărut de la sine, ci a fost impusă în mentalul colectiv de o ideologie imperială puternică, dezvăluită publicului printr-o propagandă asiduă şi rafinată.

O nouă ideologie şi o propagandă puternică sunt liniile directoare ale oricărui început de dinastie. Precum Augustus şi Vespasian înaintea sa, Traian a trebuit să-şi legitimeze poziţia extraordinară în cadrul statului roman. Spunem poziţie extraordinară deoarece, din punct de vedere formal, statul roman era încă o republică, iar funcţia de împărat nu era una oficială şi cu atât mai puţin permanentă. 

Poziţia împăratului în lumea romană 

Soluţia găsită de Augustus pentru a împăca mentalul roman, care respingea categoric monarhia, cu nevoia unui conducător suprem care să asigure unitatea şi stabilitatea statului a fost nu să creeze o nouă magistratură supremă, ci, pur şi simplu, să concentreze în mâinile sale diferitele pârghii ale puterii. Astfel, dominarea politicii senatoriale era asigurată prin poziţia sa de princeps senatus, iar cea a politicii la nivelul plebei, de poziţia de tribun al plebei. Din punct de vedere militar, Augustus a primit imperium maius et infinitum, puterea militară, executivă, pe viaţă (de la acest cuvânt ni s-a transmis peste timp, şi cu sens parţial schimbat, termenul de împărat).

Politica sa religioasă a fost extrem de subtilă şi a pus bazele ideologiei imperiale pe întreaga perioadă a Principatului. În primul rând, Augustus a primit titlul de pontifex maximus, „cel mai mare făcător de punţi”, adică marele preot ce crea legătura comunităţii de cetăţeni cu zeii protectori ai statului. Această funcţie îl făcea pe deţinător sacrosanct, inviolabil, atins de divinitate. Acelaşi caracter îl avea împăratul şi prin funcţia de tribun al plebei, iar titlul adoptat (şi preluat apoi de toţi împăraţii romani), Augustus, avea în sine un caracter sacru, legat de practica auguratului.

Primul împărat este cel care a pus bazele cultului imperial – un cult dedicat efectiv persoanei împăratului, iniţial celui mort, apoi chiar celui în viaţă. În cele din urmă, împăratul a primit titlul onorific de pater patriae, ce îi conferea calitatea de părinte şi preot al comunităţii de cetăţeni şi îl consfinţea ca pe conducătorul de drept al acesteia. Toate aceste elemente l-au impus pe Augustus ca personaj divin, cu capacităţi personale extraordinare, care îi permiteau să conducă toată lumea civilizată şi îl aşezau deasupra muritorilor, dar nu pe aceeaşi treaptă cu zeii tradiţionali.

Urmaşii săi la conducerea Imperiului Roman au beneficiat de acest sistem politico-militaro-religios deja instalat. Dacă urmaşii direcţi ai lui Augustus s-au folosit de legăturile familiale cu acesta pentru a îşi legitima poziţia, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu primii împăraţi din noile dinastii, respectiv Flavienii şi Antoninii. Vespasian şi Traian au trebuit să se impună pe scena publică romană, şi asta cât mai repede şi mai spectaculos posibil, deoarece ambii trebuiau sa se delimiteze cât mai clar de predecesorii lor (Nero pentru Vespasian, Domiţian pentru Traian). Şi nicio altă metodă nu oferea mai uşor popularitate în rândul cetăţenilor Romei ca ridicarea de monumente de utilitate publică, cât mai fastuoase... Acestea marcau topografia capitalei şi îi impuneau pe comanditari ca binefăcători şi, deci, conducători de drept ai cetăţenilor.

Monumentele, metode de legitimare în faţa poporului roman 

Vespasian a dorit să se impună în topografia romană prin mai multe monumente. În primul rând, în 75 d.Hr., a construit o piaţă mare (cunoscută mai târziu sub numele de Forumul lui Vespasian), centrată în jurul Templului Păcii, prin care împăratul amintea romanilor de faptul că îndepărtase primejdia războiului civil în 68-69, când se succedaseră la putere nu mai puţin de patru împăraţi. În acelaşi timp, îl imita pe Augustus, care construise Altarul Păcii, unul dintre cele mai spectaculoase monumente de propagandă imperială romană. Cel mai cunoscut proiect al său rămâne însă Amphiteatrum Flauium, cunoscut azi sub numele de Colosseum, un monument dedicat sărbătorilor publice cele mai populare, luptele de gladiatori, construit anume peste imensul palat personal al lui Nero, pentru a demonstra devotamentul noului împărat faţă de cetăţeni.

Traian a întâmpinat aceleaşi probleme la începutul domniei sale: nevoia de a restabili încrederea în persoana împăratului, puternic zdruncinată de comportamentul excesiv al ultimului conducător Flavian, Domiţian, dar şi nevoia de a-şi face sieşi şi urmaşilor săi un nume cât mai răsunător. Pentru atingerea acestor obiective, Traian a căutat în primul rând să se impună ca un împărat soldat, capabil să apere statul şi să îi aducă glorie militară şi prosperitate. Apoi a căutat să îşi clădească un renume de conducător drept, acordând senatorilor respectul cuvenit statutului lor şi implicându-i în guvernarea statului (ceea ce nu înseamnă că Traian ar fi cedat controlul).

De la Augustus, niciun împărat nu mai alipise statului roman un număr atât de mare de teritorii 

Cu o importantă experienţă militară înainte de accederea la tron – fusese tribun de legiune în provincia Syria şi comandant de armată în luptele lui Domiţian şi Nerva cu germanicii –, Traian porneşte la scurt timp după preluarea puterii războiul contra dacilor, mobilizând o forţă militară spectaculoasă (până la 200.000 soldaţi în a doua campanie). După prima campanie (101-102), Dacia devine regat clientelar, cu trupe romane staţionând pe teritoriul său. A doua campanie este cea care a pus definitiv capăt regatului dac, Traian transformând teritoriul Daciei în provincie romană.

Impunerea controlului prin crearea de provincii (aceasta, spre deosebire de predecesorii săi, care preferau păstrarea regatelor tradiţionale pe post de clienţi ai Romei) este una dintre trăsăturile principale ale politicii externe ale lui Traian, exploatată de altfel cu mare succes printr-o o serie de monumente de propagandă (statui, reliefuri, inscripţii şi monede). Astfel, pe lângă provincia Dacia, Traian întemeiază alte trei provincii în timpul războiului cu parţii în Orient: Mesopotamia, Assyria şi Armenia (veşnicul măr al discordiei dintre romani şi parţi), la care se adaugă Arabia, întemeiată pe cale paşnică. De la Augustus, niciun împărat nu mai alipise statului roman un număr atât de mare de teritorii; este, de altfel, maxima extindere teritorială a Imperiului şi acest lucru este vizibil în faima de cuceritor căpătată de Traian.

Traian, relaţie foarte bună cu Senatul 

Imaginea de bun conducător politic a fost atribuită lui Traian în special datorită bunei relaţii pe care acesta a întreţinut-o cu Senatul. Membrii acestei instituţii, ce reprezentau vechile familii aristocratice, constituiau în mod tradiţional principala opoziţie a împăraţilor, care făcuseră în general eforturi pentru a le restrânge puterile. Traian, urmând exemplul lui Augustus, a căutat nu să-i izoleze, ci să se folosească de senatori, care constituiau practic elita societăţii romane, oamenii cei mai bine pregătiţi şi cu cea mai mare experienţă în domeniul public. De asemenea, fără să se lase niciodată dominat, el le-a arătat întotdeauna respectul cuvenit poziţiei lor sociale. Toate aceste caracteristici i-au atras supranumele de optimus princeps, „cel mai bun dintre principi” – nume în care trebuie să vedem şi asocierea cu divinitatea supremă a Imperiului, Iupiter Optimus Maximus. Trăsăturile domniei sale au fost transmise prin mesaje mai mult sau mai puţin subtile, purtate de elemente de propagandă concretizate sub forma de monumente publice.

Podul de la Drobeta-Turnu Severin, o demonstraţie a puterii romanilor în zonă 

Când vine vorba de monumente publice, Traian avea la dispoziţie personajul potrivit care să i le proiecteze. Este vorba de unul dintre cei mai mari arhitecţi ai Antichităţii, Apolodor din Damasc, pe care se pare că l-a cooptat în cercul său încă din timpul misiunii sale de comandant militar în Syria. Acest faimos arhitect este probabil autorul majorităţii proiectelor împăratului, între care podul peste Dunăre de la Drobeta-Turnu Severin, monumentul triumfal de la Adamclisi, Pantheonul, arcele „triumfale” de la Ancona şi Benevento, termele lui Traian din Roma şi Forul lui Traian cu Columna.

Primele două monumente menţionate, podul şi monumentul triumfal, sunt ambele legate de războiul împotriva dacilor. Podul, deşi aparent o construcţie de utilitate strict militară, ce trebuia să asigure un transfer rapid de trupe de la sud la nord de Dunăre, avea şi o puternică latură propagandistică. Era, în primul rând, o demonstraţie a puterii romanilor în zonă, care, prin această construcţie, neegalată ca dimensiuni (1.135 m lungime, 15 m lăţime, 19 m înălţime) timp de 1000 de ani, voiau să arate că sunt acolo pentru mult timp. Evident, Traian fiind un excelent comandant militar, a construt şi fortificaţii la capetele acestui obiectiv strategic major. Însă pe lângă mesajul transmis locuitorilor zonei, Traian a făcut cunoscută peste tot în Imperiu această capodoperă inginerească, a cărei imagine apare atât pe monedele de aur, cât şi pe cele de argint şi bronz. Din păcate, perioada de funcţionare a podului a fost scurtă, suprastructura de lemn fiind demontată în timpul domniei lui Hadrian. Parte din pilonii de piatră şi beton supravieţuieşte până azi.

Tropaeum Traiani, cea mai impozantă construcţie de propagandă romană din afara spaţiului italic 

Monumentul triumfal de la Adamclisi, Tropaeum Traiani, construit între 107-108, aminteşte de marea victorie a armatelor romane împotriva dacilor din 102, când aceştia din urmă atacaseră Dobrogea, atunci parte din provincia romană Moesia Inferior, pentru a îl forţa pe Traian să îşi concentreze forţa militară în această zonă, şi nu asupra cuceririi Daciei. Bătălia a fost extrem de sângeroasă, romanii pierzând peste 3.000 de oameni, însă a încheiat definitiv această operaţiune a lui Decebal. Monumentul construit lângă locul bătăliei, pe un platou ce domină întreaga zonă, este un nou semn al puterii romane şi probabil cea mai impozantă construcţie de propagandă romană din afara spaţiului italic.


Forma sa este inspirată de monumentele funerare circulare romane, tumulii. Cilindrul ce constituia corpul edificiului era aşezat pe o bază circulară şi era protejat de un acoperiş cu ţigle de piatră, în formă de solzi, pe care se ridica trofeul. Străvechiul simbol al puterii, trunchiul de copac pe care erau atârnate armele inamicului, este folosit aici în forma sa litică, având la bază trei prizonieri daci. Decoraţia cilindrului era compusă din elemente vegetale şi animale, realizate la un nivel artistic ridicat prin folosirea tiparelor, şi de 54 (dintre care se păstrează 49) metope cu scene din timpul războiului, realizate la un nivel artistic ce indică folosirea unor meşteşugari provinciali, probabil de origine orientală (pe unele metope apar reprezentaţi palmieri). Niciodată până atunci un împărat nu făcuse un efort atât de puternic pentru a marca puterea sa în provincii. Monumentul de la Adamclisi, dedicat lui Marte Răzbunătorul (ceea ce făcea trimitere la răzbunarea împotriva lui Decebal, care încălcase pacea cu romanii), era pentru locuitorii zonei dovada palpabilă a faptului că romanii erau stăpânii de netăgăduit, orice opoziţie urmând să fie înfrântă indiferent de preţ, aşa cum indica plastic grupul captivilor daci de la picioarele trofeului.

Importanta victorie împotriva dacilor, precum şi victoriile din alte războaie, în special cel împotriva parţilor, au fost folosite de Traian şi în alte zone, pentru a îi mări prestigiul şi a-l consacra în rolul de garant al statului şi puterii romane. Friza arcului de la Benevento, ridicat în 114, redă ceremonia triumfală organizată după victoria dacică, iar personificările Daciei şi Mesopotamiei fac trimitere la noile cuceriri teritoriale făcute în urma acestor conflicte.

Columna, o capodoperă a artei romane 

Traian a lăsat propria amprentă asupra topografiei capitalei Imperiului, reconstruind unul dintre monumentele emblematice, Pantheonul, distrus, pentru a doua oară, de foc în anul 110, şi construind termele ce-i poartă numele, unele din cele mai mari complexe de acest tip. Însă niciunul dintre monumentele create de Traian nu sunt mai impresionante ca forul său, inaugurat în 112. Columna a fost inaugurată abia în 113.

Urmând exemplele lui Caesar, Augustus, Vespasian şi Nerva, împăratul Traian îi depăşeşte construind cel mai fastuos for din Roma, format din piaţa deschisă, cu exedre şi statuia ecvestră a împăratului (a cărei bază a fost identificată de exemplarele săpături efectuate de arheologii italieni cu ocazia sărbătoririi a 2000 ani de creştinism), Basilica Ulpia şi Biblioteca, în centrul căreia se află cel mai important monument propagandistic din timpul domniei sale, anume Columna. Calitatea artistică a acestui complex este impresionantă: statuile dacilor de pe cornişele pieţii deschise sunt poate cele mai cunoscute reprezentări ale strămoşilor noştri, fiind apreciate şi de Constantin cel Mare, care şi-a decorat propriul arc triumfal cu opt astfel de statui. Materialul folosit era de cea mai bună calitate – marmură albă, dar şi de diferite culori pentru decorarea pavajelor. Columna însă este o capodoperă a artei romane, devenind manualul istoricilor de artă pentru perioada traianeică.

Forul lui Traian, dedicat împăratului de către Senat 

Subiectul la care face referire monumentul este războiul dacic, narat în 124 metope şi care constituie principala noastră sursă pentru desfăşurarea campaniilor. Monumentul era adresat unui public elevat, anume cititorii din biblioteca înconjurătoare, şi demonstra rolul decisiv al împăratului în conducerea destinelor statului roman. Însă nu putem să nu menţionăm un amănunt legat de Columnă, care ne arată tocmai diferenţa între domnia lui Traian şi cele ale împăraţilor despotici, anume rolul Senatului în ridicarea acestui monument. Inscripţia de pe baza Columnei menţionează, după titlurile imperiale, că monumentul a fost dedicat împăratului de către Senat, pentru a marca înălţimea colinei aplatizate pentru a ridica forul, fără să facă referire la victoria militară. Era, practic, o aducere aminte din partea principalilor posibili opozanţi ai împăratului că puterea sa se baza pe sprijinul lor. Cu toate acestea, forul rămâne o afirmare fără precedent a puterii unui împărat roman în capitală, fiind mult timp cel mai impresionant complex public, cum ne arată un episod din Res gestae (XVI,10,15) a lui Ammianus Marcellinus. Fragmentul menţionează că peste 200 de ani mai târziu, când împăratul Constantius al II-lea a vizitat Roma (împăraţii locuiau la Constantinopolis începând cu Constatin cel Mare), acesta a rămas uimit de ansamblul arhitectural, spunând că niciun muritor nu va mai putea imita o asemenea minune.

Prin monumentele propagandistice ridicate, Traian a reuşit să transmită calităţile ce au marcat domnia sa: prosperitatea asigurată atât de pacea internă, cât mai ales de victoriile împotriva inamicilor externi, soldate cu prăzi enorme de război şi extinderi teritoriale. Monumentele sale sunt însă unanime în a transmite un mesaj la fel de clar: toată această pace, bogăţie şi glorie depindeau de un singur personaj – împăratul. Prin acestea, Traian se asemăna întemeietorului Imperiului, Augustus, ipoteză pentru care mai există o serie de argumente suplimentare: faptul că ridicase un monument triumfal, asemănător celui construit de Augustus la La Turbie (care celebra victoria acestuia asupra triburilor barbare de la vest de Alpi), faptul că Traian construise un forum învecinat cu al lui Augustus, precum şi dedicarea trofeului de la Adamclisi lui Marte Răzbunătorul, aşa cum Augustus dedicase templul lui Marte din propriul for. Cei doi împăraţi rămân până azi renumiţi ca fiind cei mai „buni” împăraţi romani şi unii dintre conducătorii cei mai de succes din istorie. Această idee nu ne-ar fi parvenit însă dacă nu ar fi fost transmisă şi de monumentele acestor mari specialişti în propagandă.