Autor 5503 vizualizări


Picasso a fost, încă din tinerețe, un om cu simpatii de stânga, apropiindu-se ulterior de mișcarea comunistă și devenind, în cele din urmă, membru al Partidului Comunist Francez. A fost, totodată, un adversar al extremei drepte și un critic acerb al regimului franchist din Spania. Preferințele sale politice nu i-au influențat în mod decisiv arta și stilul, însă aveau să-l inspire în realizarea unor imagini celebre, dintre care Guernicaeste cea mai cunoscută. Manifest împotriva regimului generalului Franco, Guernicaa fost maniera prin care Picasso a condamnat regimul naționalist și legăturile sale cu Germania nazistă, sprijinindu-i în schimb pe republicanii de stânga. Din acest motiv, pictorul avea să insiste ca tabloul său să nu ajungă în Spania decât în momentul în care țara va avea din nou un regim republican.

Pablo Picasso nu a fost un artist profund angajat politic, dar nici nu a rămas indiferent față de realitatea înconjurătoare, căci a trăit, la urma urmei, într-o epocă ce a cunoscut cele mai mari conflicte militare din istorie, precum și importante schimbări sociale. Cu toate acestea, numărul picturilor sale „politice” este relativ scăzut. Cea mai cunoscută dintre acestea este, desigur, Guernica (1937), capodoperă inspirată din drama Războiului Civil din Spania;mai precis, de bombardarea orașului cu același nume de către aviația nazistă, venită în sprijinul lui Franco. Putem adăuga aici Le Charnier(1944-1945), pictură inspirată de genocidul nazist, Massacre en Corée(1951), tablou prin care artistul condamnă intervenția occidentală din Coreea, dar şi lucrările La Guerreși La Paix, create pentru decorarea unui Muzeu al Păcii care urma să fie deschis la Vallauris, în Franța, localitatea în care Picasso locuia din anul 1948.

Dipticul La Guerreși La Paixse înscrie în aceeași categorie de tablouri cu substrat politic, fiind create pentru decorarea unui Muzeu al Păcii care urma să fie deschis la Vallauris, în Franța. Artistul pictează aceste două lucrări de mari dimensiuni în 1952:suntem în perioada postbelică, la șapte ani de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial (perioadă în care artistul rămăsese în Franța ocupată) și la un an de la declanșarea primului conflict militar al Războiului Rece (Războiul din Coreea). Încă o dată, Picasso lasă indignarea resimțită față de ideea de război să-l inspire și realizează o operă alegorică prin care vorbește despre victoria Păcii;sau victoria Binelui asupra Răului.

La Guerre:imaginea războiului total

Picasso propune o reprezentare alegorică a Războiului contemporan, a luptei dintre Bine (Luptătorul Păcii) și Rău (Război). În prim plan, Războiuleste reprezentat printr-o figură cu coarne, o figură cu aspect demonic, simbolizând astfel Răul Absolut, Diavolul. Acest personaj ține în mâna dreaptă un cuțit lung însângerat, iar în spate pare să care un soi de plasă în care se află mai multe cranii umane. Prin intermediul acestor elemente artistul evocă Moartea asociată întotdeauna războiului și numărul mare de victime al conflictelor militare. În mâna stângă, personajul cu coarne are un fel de coș de culoare albă, din care par să iasă niște ființe cu forme ciudate, asemănătoare zimților, ce ne trimit cu gândul la gândaci, insecte sau, eventual, bacterii, evocând astfel dezvoltarea armelor biologice din epocă[1].

Războiul conduce un car negru (sau să fie un dric?) tras de trei cai, toți de culoare închisă, care calcă în picioare o carte în flăcări. Acesta este unul dintre cele mai sugestive elemente din tablou:arderea și călcarea în picioare a cărții trimit la distrugerea culturii, fie de către război în sine (prin dezumanizarea societății), fie de către regimurile dictatoriale care consideră cultura o amenințare și caută să o anihileze (în acest caz, ar fi vorba despre regimurile fasciste). Arderea cărții face trimitere și la un cunoscut citat dintr-o operă a lui Heinrich Heine, scriitor german de secol XIX (tragedia Almansor, scrisă în 1821-1822):„Dort wo man Bücher verbrennt, verbrennt man auch am Ende Menschen” (Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oameni). Cuvintele lui Heine au reprezentat o sumbră prevestire a ceea ce urma să se întâmple în timpul Germaniei naziste, unde s-a început prin arderea cărților ca simboluri ale așa-zisei „culturi degenerate” și s-a ajuns, în final, la lagărele de exterminare.

În plan secund, în spatele cailor, sunt reprezentate în negru câteva figuri umane înarmate (cu săbii, sulițe), adăugând tabloului alte câteva simboluri ale războiului. Tot ca element secundar sunt reprezentate, între roțile carului și picioarele cailor, două mâini albe pe fundal negru. S-a spus[2]despre acestea că ar putea face trimitere la picturile rupestre descoperite în epocă (cele de la Lascaux), însă această interpretare nu explică prezența lor în tablou. În schimb, ele ar putea evoca, prin modalitatea de reprezentare, un apel la milă (al victimelor) în fața figurii Războiului.

Atât personajul central, Războiul, cât și caii și personajele secundare par a se îndrepta, cu o atitudine amenințătoare, către cea de-a doua figură importantă a tabloului, aflată în extrema stângă a imaginii. Această figură reprezintă Pacea, care se opune figurilor demonice ale Războiului. Paceaeste reprezentată tot sub forma unei figuri umane nude, cu o ținută dreaptă, demnă (spre deosebire de Război, care pare cocoșat, gârbovit), o ținută de războinic. Figura impunătoare ține în mâini două simboluri ale păcii:în mâna dreaptă are o suliță de care atârnă o balanță, vechi simbol al dreptății și justiției, iar în mâna stângă poartă un scut mare, de un alb strălucitor, pe care este reprezentat un porumbel, cunoscutul simbol al păcii pe care îl regăsim în multe din picturile lui Picasso. Pe același scut, în spatele porumbelului, este desenat, cu linii fine, subtile, un chip feminin (inspirat mai mult ca sigur de Françoise Gilot, femeia din viața lui Picasso la momentul realizării tabloului), simbolizând Frumusețea care se opune figurii hâde a Răului.

Este de reținut că figurile rivale nu sunt de aceleași dimensiuni:Paceaeste semnificativ mai înaltă decât Războiul. Această diferență de dimensiune este, cu siguranță, unul dintre elementele prin care artistul a încercat să sugereze că lupta dintre cele două personaje, dintre Război și Pace, a fost deja câștigată de cea din urmă. Acest fapt este sugerat și către modul în care caii par a se opri brusc în fața luptătorului păcii, intimidați de acesta[3].

Adunând într-o singură imagine mai multe simboluri ale Războiului și prin maniera alegorică în care a ales să reprezinte acest subiect, Picasso a reușit să creeze o operă dramatică, cu un mesaj cât se poate de clar, de condamnare a războiului prin demonizarea acestuia și de preamărire a Păcii. În cuvintele poetului Claude Roy, „între Guernicași Războiul, sesizezi foarte repede trecerea de la un limbaj la altul, dar tonul, cântecul profund sunt aceleași. Dragostea de părinte, iubirea, pasiunea pentru pace și fericire, prietenia, marea plăcere pentru soare, mare, tauri și Mediterană, toate acestea îl înflăcărează pe Picasso [...]. Fie că-l numim cubist sau suprarealist, neoclasic sau expresionist, primitivizant sau supercivilizat, Picasso ne impune geniul său prin dragostea de oameni și de viață și ne molipsește cu disperarea lui când se afundă iarăși în noapte”[4].

Forţa contrastelor de culoare

În materie de culori folosite, acest tablou a fost adesea analizat în comparație cu Guernica. În pictura din 1937, lipsa culorii contribuie la dramatismul imaginii[5], creând o impresie mult mai puternică a morții, a distrugerii, a tragediei. Războiul, în schimb, este dominat de culoare. De aceea, s-a spus că acestui tablou îi lipsește din forța vizuală și emoțională pe care Guernicao avea din plin. Cu toate acestea, modul în care Picasso folosește contrastul alb – negru / închis – deschis și culorile vii conferă acestui tablou o forță proprie.

Picasso utilizează contrastul alb – negru pentru a sublinia diferența simbolică dintre cele două personaje. Paceaeste reprezentată într-o culoare foarte deschisă, iar scutul său este de un alb strălucitor, acesta fiind cel mai luminat punct al imaginii. Războiul, în schimb, și toate elementele sale – cai, car, figurile din planul secund –, sunt reprezentate în negru, gri și umbre. Acest contrast este pus în evidență și de către fundalul colorat. Roșul închis din partea dreaptă, din jurul figurii cu coarne, pare a crea o adevărată mare de sânge, evocând astfel Moartea și victimele războiului. În partea opusă, a Păcii, domină albastrul, culoarea cerului senin, a unui nou început, culoarea armoniei și a păcii. În partea superioară pictorul a trasat și o fâșie de culoare verde, simbolizând refacerea naturii, renașterea de după război.

La Paix:lumea fără război

În comparație, tabloul Paceaevocă o atmosferă cu totul diferită. Atât prin scenele reprezentate, cât și prin culorile folosite, artistul construiește o imagine feerică a păcii, a unei lumi care nu mai cunoaște Războiul. De la dreapta la stânga, ni se înfățișează mai multe personaje. Mai întâi, un grup de patru personaje, între care o femeie și un copil, par a se relaxa pe iarbă, într-o grădină. Femeia își alăptează copilul în timp ce citește, iar deasupra lor se află o viță de vie și un copac cu fructe viu colorate. Cartea, simbol al culturii, indică libertatea societății pe timp de Pace, în timp ce în Războiulea era considerată o amenințare.

Apoi, pe un fundal vast de culoare albastră, care ocupă mare parte din tablou, artistul a reprezentat mai multe scene, care au însă ceva în comun:ele dau impresia unei bucurii veritabile, neîngrădite. Un cal alb trage un car ținut de un copil, simbol al inocenței (diferența majoră față de carul Războiului!);calul alb este înaripat, evocând așadar Pegasul din mitologia antică grecească. Două femei, aflate în fața calului, dansează pe muzica unui faun (alt element mitologic antic, roman de această dată) pe care îl observăm în stânga tabloului. Doi copii se alătură acestui joc:aceștia se joacă cu un glob în care se află păsări și o plasă cu pești, însă animalele închise nu sugerează nimic negativ;ele sunt doar un element inocent din joaca celor doi copii. De asemenea, bufnița (aflată pe capul unuia dintre copii), creatură noctură și uneori simbol rău-prevestitor, nu are aici un rol întunecat, negativ, ci face parte din tabloul ludic[6].

Un ultim element important din această scenă este clepsidra, ținută în echilibru pe deget de una dintre femeile care dansează. Simbol al timpului trecător, al înaintării inevitabile către sfârșit, către moarte, clepsidra pare însă se fi oprit, sugerând eternizarea acestei scene fericite și, implicit, a Păcii.

 

 


Pablo Picasso se naște în octombrie 1881, în orașul spaniol Malaga, într-o familie de clasă mijlocie. Talentul l-a moștenit de la tatăl său, Don José Ruiz y Blasco, pictor și profesor de artă (de nivel mediocru însă), care l-a încurajat și pregătit pe tânărul Picasso încă de la vârsta de 5-6 ani, înscriindu-l apoi la o școală de arte. Aici, Picasso va dovedi rapid că are mai mult talent decât tatăl său. După patru ani petrecuți în La Coruña, oraș-port la malul Atlanticului, familia se mută la Barcelona, iar tânărul Picasso, în vârstă de 14 ani, este înscris la Escuela de Bellas Artes, direct la clasa de avansați. Doi ani mai târziu, tatăl său – intuind că fiul are nevoie de o și mai bună pregătire în arte – îl trimite să studieze la Academia Regală de la Madrid. Aici însă, Picasso își dă seama că pregătirea oficială, academistă, nu este pentru el, considerând că îi suprimă propriul stil artistic[7]. Ulterior, după ce renunță la studii, se întoarce la Barcelona și începe să experimenteze din ce în ce mai mult cu penelul, inspirat de viața culturală efervescentă a orașului catalan. Mai târziu se mută la Paris, la momentul respectiv cel mai important centrul cultural al Europei, oraș care îi va influența în mod decisiv parcursul artistic.

 

 


[2]Ibidem.

[3]Frank Elgar, Picasso. A study of his work, Londra, Thames and Hudson, 1960, p. 248.

[5]Picasso, București, Editura Meridiane, 1971, p. 38.

[7]Tim McNeese, Pablo Picasso, Chelsea House Publishers, 2006, pp. 22-25.