Autor 6260 vizualizări


În perioada interbelică, Partidul Comunist din România nu a reprezentat o forță pe scena politică românească. Acesta a acționat în ilegalitate, luând în primire ordine de la Moscova, care prevedeau destabilizarea statului român, destrămarea granițelor sale și impunerea unui regim comunist supus Uniunii Sovietice. În perioada interbelică, a acționat când pentru destabilizarea statului român, când pentru întărirea sa, în funcție de situația internațională și de directivele primite.

În 1920, are loc la Moscova Internaționala Comunistă sau Cominternul, prezidată de Vladimir Ilici Lenin. Aceasta reunește toate partidele comuniste, socialiste și muncitorești din lume, care se vor afilia la Internaționala a III-a. Din România, a participat Partidului Socialist, care a fost nevoit să îndeplinească 21 de condiții ultimative pentru aderarea la Internațională. Cea mai importantă, a 12-a, stipula că toţi membrii sunt obligați să întreprindă acţiuni deschise sau camuflate, pentru a servi scopurilor fixate de Moscova. De asemenea Partidul Socialist trebuia să își schimbe orientarea într-una comunistă. Astfel, Partidul Comunist din România a luat naștere în urma Congresului organizat la 8 mai 1921, după scindarea unui nucleu dur al socialiștilor români radicali dispuși să accepte tezele Cominternului.[1]

Partidul era supus ideologic directivelor Cominternului, neavând o strategie de luptă revoluționară, și avea o componență ilegală ce se ocupa cu operațiuni de propagandă, partid  “alcărui radicalism politic îl făcea să fie un dușman desprins din vechea, tradiționala mișcare socialistă, alcătuit din adolescenți idealiști și intelectuali deziluzionați.”[2]

Pentru a se asigura că PCR va considera dezmembrarea statului român ca fiind prioritară celei a schimbării regimului, la conducerea partidului, au fost impuși, în următorii 20 de ani cetățeni străini începând cu 1924 și până la lovitura internă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a adepților lui, în 1944. Originea etnică era mult mai puțin importantă decât faptul că toți erau reprezentanți ai intereselor de dezmembrare a României, fără a se ține cont de vreun principiu umanitar sau etnic.[3]

Până în 1931, după congresul fondator din 1921, au mai avut loc trei congrese (1922, 1924 și 1928), care au fost defapt etape într-o continuă înnoire a elitei conducătoare. Primul Comitet Central ales la Congresul al II-lea din octombrie 1922 îi avea în componență pe Gheorghe Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, Marcel Pauker, , Ana Pauker, Petre Borilă, Elek Köblös, ș.a. La cel de-al III-lea Congres al Partidului (august-septembrie 1924), de la Viena, are loc o creștere masivă a ingerinței Cominternului:România devine, potrivit documentelor congresului, un stat de „naționalități”, iar Basarabia părea încă în așteptarea reunirii cu proaspăt înființata URSS. După acest congres, statul român interzice prin așa-numita lege Mârzescuactivitatea fracțiunii comuniste. Această interzicere a fost, în mod paradoxal, un rod al democraţiei existente în statul român şi o consecinţă indirectă a dreptului la liberă exprimare statuată de către Constituţia României din 1923. Congresul al IV-lea al P.C.R., care a avut loc în 1928 la Harkov, a pecetluit triumful nucleului stalinist al partidului.[4]

În decembrie 1931, are Congresul al V-lea al P.C.R., la Moscova. La acea dată, partidul număra 1500 de membri. În hotărârile Congresului sunt menținute vechile teze sau introduse unele noi, îndreptate împotriva intereselor naționale. Privind problema națională a României și sarcinile P.C.R., congresul adoptă o rezoluție de 7 puncte. Astfel, România era prezentată ca fiind un stat multinațional, care subjugă națiunile, acuzată de exploatare colonială a provinciilor și de pregătirea unui război împotriva Uniunii Sovietice. Spre exemplu, punctul 5 stipula:

Imperialismul român, încercând să zdrobească mișcarea revoluționară printr-o sălbatică teroare albă, se silește în același timp să-și întărească baza sa în regiunile ocupate, ducând o politică activă de colonizare și românizare. […] În Basarabia, imperialismul român se silește să-și întărească poziția sa prin românizarea intensivă a moldovenilor, care au fost declarați drept „români“. Masele largi ale țărănimii moldovenești și ale micii burghezii orășenești sunt tot așa asuprite ca și populația rusă, ucraineană și evreiască. Burghezia română singură n-are câtuși de puțină încredere în acești „români“ declarați de dânsa[…].(Documente din Istoria Partidului Comunist din România, vol. III, 1929–1933, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956, p. 371–377)[5].

De aceea, România era pregătită de o revoluție burghezo-democratică, dar care trebuia să fie condusă nu de burghezia națională, ci de proletariat în alianță cu țărănimea. Se arată că numai în alianță cu URSS, țara își putea rezolva problemele și putea deveni o națiune industrială modernă.

În cadrul Congresului, Comitetul Central este restructurat, la conducere este impusAlexander Ştefanski-Gorn, comunist de origine poloneză, care a condus P.C.R. în perioada 1931-1936. În continuare împărţite între fracţiunea din interior şi cea aflată la Moscova:pe lângă veterani ca Boris Ştefanov sau Elena Filipovici, apar (sau reapar) Lucreţiu Pătrăşcanu, Remus Koffler, losif Chişinevschi, Vasile Luca, losif Rangheţ, Leonte Răutu sau Mihai Roller. Ceea ce este mai important, pentru viitor, se petrece însă în ţară:afirmarea unei noi generaţii de agitatori:Gheorghe Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Alexandru Bârlădeanu, mai junele Nicolae Ceauşescu, ş.a.[6]

Structura națională a PCR rămânea preponderent minoritară. O statistică din 1933 arată că PCR avea 1665 membri, dintre care:600 muncitori, 455 țărani, 227 funcționari, 178 intelectuali, 95 meseriași, 110 alte categorii. Din punctul de vedere al originii etnice:440 erau maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucraineni, 70 moldoveni, 170 diverse alte naționalități. După cum se poate observa, românii (inclusiv moldovenii) aveau o pondere de numai 26% în structura Partidului Comunist din România, deși ei constituiau 72% din populația țării.[7]

Activitatea PCR a suferit o schimbare de tactică față de perioada anterioară odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere în Germania. A avut loc o regândire a liniei politice a partidelor comuniste, în cadrul Internaționalei a III-a. După 1933, PCR nu a mai folosit lozinca autodeterminării până în 1940, când România a pierdut nordul Transilvaniei și Bucovina de Nord, anexate de către URSS.Partidula luat poziție împotriva revizionismului Ungariei horthyste și a cerut apărarea integrității teritoriale a României. În ceea ce privește Basarabia, Partidul Comunist din România și-a menținut vechea poziție, care era cea a Cominternului, dar defapt a guvernului sovietic, potrivit căreia aceasta fusese ocupată de„armata regală română” în 1918.[8]

În 1933 a fost înființat Comitetul Național Antifascist, care a reușit să atragă susținerea unor importante figuri culturale. Acest comitet făcea un apel privind pericolul reprezentat de Germania nazistă:

Adepții hitlerismului român iau ca exemplu Germania în propaganda lor.Ce se poate observa în Germania de azi? Cea mai grozavă teroare împotriva muncitorimii, împotriva celor mai de vază comercianți și liber profesioniști. Libertățile de presă, de întruniri și asociere câștigate cu jertfele de masele largi sînt nimicite, organizațiile sindicale, cooperativele, politice și culturale, adversare regimului hitlerist sînt sugrumate.[…]Facem apel la unirea tuturor forțelor muncitorești și intelectuale, să formeze pretutindeni, în toate orașele, satele, fabricile, birourile și cartierele din țară, comitete antifasciste trimițînd adeziunile lor scrise la Comitetul Național Antifascist.[…] Strîngînd în jurul acțiunii antifasciste pe toți acei care lucrează cu brațul sau cu mintea la orașe și în sate, vom putea stăvili în România triumful unui curent care poartă în el curentul de distrugere a tot ce este izvor de muncă și gîndire.[…][9]

Ca și în alte țări europene, amenințarea fascistă a radicalizat intelectualitatea de stânga. Apelului Comitetului i-au răspuns intelectuali precum endocrinologul C.I. Parhon, filozoful Tudor Bugnariu, istoricul Scarlat Callimachi, avocatul Ion Gheorghe Maurer, care au intrat în partid. Alții, precum psihologul și criticul literar Mihai Ralea sau politicianul Petru Groza, au intrat în dialog cu reprezentanții PCR și au susținut acțiuni antifasciste.

Principala organizatoare a acțiunilor de propagandă a fost Ana Pauker, care se întorsese de la Paris în 1934. Arestată în 1935, ea a fost judecată și condamnată la zece ani de închisoare într-un proces extrem de mediatizat, care a avut loc în iunie 1936 la Craiova. Datorită mașinii de propagandă a Cominternului, numele Anei Pauker a devenit un simbol internațional al opoziției față de fascism. Procesul de la Craiova a lansat cultul personalității Anei Pauker printre comuniștii români din țară și din străinătate.[10]

În ianuarie-februarie 1933, comuniștii au ajutat la organizarea unor greve importante la atelierele “Grivița” din București și la rafinăriile de petrol din Ploiești. Printre cei care au devenit cunoscuți în urma acestor greve și a procesului politic ce le-a urmat au fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu și Gheorghe Vasilichi[11]. Istoriografia comunistă postbelică a afirmat că revolta de la “Grivița” a fost inițiată și condusă numai de Partidul Comunist:

Evenimentele revoluționare din 1933 au avut un larg și puternic ecou peste hotare. Mișcarea muncitorească și progresistă internațională a acordat o înaltă apreciere spiritului de abnegație și combativitate de care a dat dovadă proletariatul român, sub conducerea partidului său comunist, formelor și metodelor novatoare, ca și unității de acțiune realizate de el în focul marii lupte revoluționare.[12]

Această grevă a fost înăbușită sângeros de către armată, la ordinul lui Carol al II-lea.

După Congresul al VII-lea al Internaționalei Comuniste din august 1935, se formează un Front Popular Antifascist prin colaborarea partidelor comuniste cu partidele social-democrate și burgheze democratice.Pe linia înfăptuirii concrete a Frontului, se înscriu diverse alianțe din a doua jumătate a anului 1935, cu partide de stânga (Frontul Plugarilor, MADOSZ, Partidul Socialist), dar și dintre partidele burgheze pe care Partidul Comunist din România a urmărit să le atragă în cadrul Frontului, o atenție specială a fost acordată Partidului Național-Țărănesc și Partidul Radical-Țărănesc. Discuțiile purtate cu conducerile acestor partide au avut urmări pozitive. Astfel, pe baza înțelegerii realizate cu PNȚ comuniștii au susținut candidați ai acestui partid în alegerile parlamentare parțiale din județele Hunedoara și Mehedinți în 1936.[13]

După izbucnirea Războiului Civil din Spania în 1936, partidul a reușit să recruteze un număr impresionant de voluntari români pentru Brigăzile Internaționale. Istoriografia PCR a prezentat un număr de peste 500 de voluntari în Brigăzile Internaționale[14], subliniind de asemenea faptul că partidul a reprezentat stindardul chemării la luptă:

Forma cea mai înaltă a solidarității internaționale s-a exprimat în țara noastră-ca și în mai toate țările lumii-în aceea că, la chemarea Partidului comunist, fii dintre cei mai devotați ai proletariatului, reprezentanți ai democrației, libertății, culturii și progresului au plecat în Spania să sprijine poporul spaniol în lupta împotriva rebelilor și a agresorilor fasciști.[15]Cercetările efectuate de Vladimir Tismăneanu sugerează numărul de 300 de voluntari.

Funcția de secretar general al partidului a fost îndeplinită de Boris Ștefanov, din 1936 până în aprilie 1940, când Cominternul a decis înlocuirea sa cu Ștefan Foriș. În Secretariatul general al C.C. al P.C.R. s-au perindat cadre precum Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășcanu, Iosif Chișinevschi, Vasile Luca, ș.a.

În activitatea practică, Partidul Comunist a urmărit stimularea conflictelor sociale pentru obținerea unor revendicări materiale de către muncitori, a desfășurat o intensă activitate în rândul breslelor, a inițiat unele manifestări politice îndreptate împotriva regimului. În același timp, Partidul Comunist a căutat să profite de acțiunile organizate de guvernanți, cum a fost Congresul breslelor din 1 mai 1939, pentru a-și lansa propriile lozinci politice.

La cererea Internaționalei a III-a, P.C.R. a militat ca politica externă a României să fie alături de Franța și Marea Britanie, pentru o întărire a Micii Înțelegeri, Înțelegerii Balcanice și a Societății Națiunilor. În acest sens, un document din decembrie 1938 preciza:

Suntem împotrivă ca minoritățile maghiară sau germană din Ardeal să se despartă.Suntem împotrivă, pentru că, până când în Ungaria domnește feudalismul ungar condus de zgardă către hitlerismul fascist, până atunci revizuirea nu este egală cu realizarea dreptului la autodeterminare. Suntem contra oricărei străduințe spre despărțire, pentru că drumul de ieșire îl vedem în primul rând în lupta împotriva asupririi exercitate de către clasa dominantă română, pentru că granițele de azi ale Ardealului cuprind acele părți ale poporului român și ungar care și în trecut au fost împreună și au luptat împreună de-a lungul unui mileniu.(ANIC Arhiva istorică a B.A.R., cota A XXIV-55, nr. Inv. 997)[16]

În martie 1939, când guvernul a decis mobilizarea parțială a rezerviștilor, P.C.R. a răspuns apelului precizând că va lupta cu arma în mână pentru a apăra independența națională. Poziția partidului s-a schimbat după semnarea pactului de neagresiune Molotov-Ribbentrop din 23 august. Astfel, Germania devenea în ochii Moscovei o țară pașnică, iar provocatorii unui eventual război urmau a fi considerați Franța și Marea Britanie. Mai mult, la 8 mai 1940, Cominternul a trimis partidului sarcina rezolvării pașnice a chestiunii Basarabiei și problemelor litigioase cu țările vecine, bazându-se pe autonomia teritorială pentru toate regiunile ocupate, și recunoașterea dreptului autodeterminării până ce naționalitățile asuprite se vor despărți de stat. Instrucțiunile Cominternului au fost trimise ca urmare a mutațiilor de pe frontul de vest, unde Germania obținea importante succese. PCR s-a supus așa cum a făcut de-a lungul perioadei interbelice, cu fiecare sarcină primită.



[1]Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx:O introducere în istoria comunismului românesc, Ed. Curtea Veche, București, 2007,  p. 20

[2]Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Ed. Polirom, Iași, 2005, p. 73

[3]Watts, Larry L., Ferește-mă, Doamne, de prieteni, Ed. RAO, București, 2011, p. 115

[4]Vladimir Tismăneanu, op. cit., p. 90

[5]Bogdan Murgescu-Istoria României în texte, Ed. Corint, București, 2001, p. 307

[6]Adrian Cioroianu, op. cit., p. 34

[7]Ioan Scurtu(coord, ) ACADEMIA ROMÂNĂ vol. VIII-România întregită, Ed. Enciclopedică, București, 2003., p. 312

[8]Ibidem., p. 361

[9]Ioan Scurtu(coord.), Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1982, p. 285

[10]Vladimir Tismăneanu, op. cit., p. 99

[11]Ibidem.,  pp. 100-101

[12]Ion Popescu-Puțuri, Augustin Deac, Crearea PCR, Ed. Științifică, București, 1971, p. 496

[13]Ioan Scurtu(coord.), op. cit., p. 362

[14]Vladimir Tismăneanu, op. cit., p. 101

[15]Simion Tavitian, Pagini pentru gloria istoriei, Ed. Politică, București, 1986, p. 95

[16]Ioan Scurtu (coord.), op. cit., p. 414

""