Autor 18680 vizualizări


Anul 2017 marchează scurgerea a două milenii de la ultima mărturie pe care o avem despre Ovidius (17 d.Hr.). În mod tradițional, considerăm că la această dată s-a stins din viață poetul latin. Momentul este întâmpinat în lumea întreagă printr-o serie de manifestări culturale precum colocvii, expoziții, volume dedicate operei lui Ovidius și receptării acesteia de-a lungul secolelor, în diferite arii culturale.

În luna martie a anului curent, prestigioasa American Academy din Roma a găzduit un colocviu intitulat „Ovid: Death and Transfiguration”, unde specialiști din diverse domenii au reflectat asupra operei ovidiene din perspectiva morții. În fapt, termenul „transfigurare” din titlul conferinței face aluzie la felul în care Ovidius tratează această temă. Pentru că la Ovidius, moartea nu este numită direct, ci îmbracă haine metaforice. De la o operă la alta, metamorfozele corporale, dorința exprimată în vers de a pătrunde prin chiar acest mijloc în rândul numelor nemuritoare și, desigur, exilul politic vorbesc, pe rând, despre moarte. Or tocmai această din urmă ipostază a morții, survenită pe teritoriu tomitan, a avut cel mai mare ecou în cultura românească începând cu scrierile cronicarilor din veacurile XVII-XVIII. Exilul poetului ajunge astfel să fie asociat cu nașterea conștiinței originii latine a românilor, într-o primă etapă, iar, mai apoi, din secolul al XIX-lea, cu afirmarea conștiinței naționale.

Cronicarii și exilul tomitan al lui Ovidius 

Cronicarii moldoveni integrează chestiunea exilului lui Ovidius în contextul mai larg al istoriei țării, după cum arată regretatul Nicolae Lascu, specialist în exegeza ovidiană. Un exemplu notabil în acest sens este opera prințului cărturar Dimitrie Cantemir. Biografia și cauzele exilului poetului sunt prezentate pe scurt în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, dar problema exilului sau, mai bine spus, a prezenței poetului în actualul spațiu românesc este ceea care îl interesează cu adevărat pe Cantemir.

Pentru prințul moldovean, scrierile de exil ale lui Ovidius constituie o sursă istorică care demonstrează prezența dacilor și a geților pe ambele maluri ale Dunării. Astfel, în stilul său caracteristic, Cantemir se apleacă cu erudiție și pasiune asupra identificării anticei Tomis. Folosind o imensă documentație, din care nu lipsesc lucrările contemporanilor și predecesorilor săi, argumente de ordin etimologic precum și tradiții locale, cărturarul optează pentru identificarea cetății Tomis cu Cetatea Albă, ipoteză care se impune în epocă. Acest fapt explică de ce, în contextul expansiunii Imperiului Rus până la gurile Nistrului, țarina Ecaterina a II-a întemeiază, în 1791, orașul Ovidiopol în apropiere de locul exilului propus de Cantemir.

Ovidius și promotorii Școlii Ardelene 

Dacă pentru Cantemir și cronicari în general Ovidius și scrierile sale sunt parte a argumentației istorice, iar publicul căruia li se adresează aceștia este format dintr-o elită restrânsă de erudiți, cu totul altfel se pune problema la cărturarii reprezentanți ai Școlii Ardelene.

În conformitate cu ideologia iluministă, acești cărturari s-au străduit pe de-o parte să demonstreze originea latină a limbii române și vechimea prezenței românilor în spațiul intra-carpatic, iar pe de alta, ei urmăreau educarea unui număr cât mai mare de români în spiritul conștientizării originii lor nobile, romane.

Un caz interesant în care erudiția este pusă în scopurile vulgarizării cunoștințelor este opera lui Vasile Aaron, cunoscut mai ales pentru popularele sale prelucrări ale legendelor antice, bazate în special pe Metamorfozele poetului latin. Nu întâmplător, transilvăneanului i se datorează și prima biografie românească a lui Ovidius, scrisă pe la 1803. Prin stilul accesibil și simplu, prin tonul glumeț – și este suficient în acest sens să amintim explicația pe care o dă Aaron poreclei poetului, Naso, „pentru că avea nasul mare” –, prin recursul frecvent la etimologia populară (identificarea cetății Tomis cu Timișoara pe baza asemănărilor fonetice), Aaron, deși rămâne departe de aspirațiile științifice ale lui Dimitrie Cantemir, reușește totuși să își îndeplinească pe deplin scopurile didactice cu această biografie ovidiană.


Nu lipsesc însă nici evocări mai personale ale poetului exilat la Tomis. Inochentie Micu Klein, exilat la Roma din ordinul împărătesei Maria Tereza, se regăsește în drama lui Ovidius de a trăi departe de Roma; ca și episcopul transilvănean, Ovidius fusese obligat la exil în urma unei decizii imperiale. În corespondența sa de după părăsirea definitivă a Blajului natal, Inochentie, cu educație clasică solidă dobândită la Colegiul din Cluj, împrumută adesea cuvintele poetului latin pentru a-și deplânge propria condiție de exilat. Având însă în vedere faptul că patria visată, Blajul, se afla la acea dată sub ocupație habsburgică, temele ovidiene ca amor patriae și exul immeritus au o dublă semnificație la Inochentie.

Desigur, cea mai evidentă este trăirea individuală, tristețea de a fi departe de locul de baștină, dar nu trebuie uitat că motivul surghiunului lui Inochentie Micu se datorează în primul rând implicării acestuia în mișcarea de revendicare de drepturi pentru românii ardeleni. Astfel, la sinodul convocat în 1744, episcopul nu s-a limitat la a cere drepturi pentru clerul unit, ci a declarat că, dacă împărăteasa de la Viena nu va acorda și românilor uniţi drepturile promise, va trece munţii în fruntea clerului şi a credincioşilor săi. Prin urmare, cele două teme, iubirea de patrie și pedeapsa nemeritată a exilului, ajung să aibă și o conotație universală, aceea de necesitate a eliberării de sub dominație străină a patriei, pentru că numai în acest fel românul încetează să mai fie un exilat în propria patrie. Or această semnificație latentă a temelor ovidiene se afirmă cu putere mai ales în scrierile militanților români pentru cauza națională din secolul al XIX-lea.

Ovidius în contextul aspirațiilor naționale din secolele XIX-XX. În secolul națiunilor, imaginea lui Ovidius prezintă o dublă atracție pentru patrioții români. Mai întâi, prezența poetului la țărmul Mării Negre și opera sa redactată aici sunt considerate o dovadă a romanității românilor. În al doilea rând, poezia exilului lui Ovidius, încărcată de nostalgia pentru Roma, devine sursă de inspirație pentru aspirațiile naționale ale românilor.  

Poetul latin, în literatura română 

Ecourile ovidiene se fac simțite în beletristica română încă de la începuturile ei. Constatând rolul jucat de poetul sulmonez în cultura românească, Tudor Arghezi îl numea „strămoşul nostru de limbă, de sânge şi simţire”.

Mai întâi apar primele traduceri în secolul al XVII-lea – o culegere de aforisme ovidiene datorată sasului Valentin Franck, în maghiară, germană și română, și fragmente din elegiile pontice traduse liber de Miron Costin. În secolul al XVIII-lea, Nicolae Costin traduce pasaje din Metamorfoze, lucrare care cunoaște numeroase traduceri și adaptări, mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Trebuie observat că majoritatea traducerilor din textele ovidiene făcute în secolul al XIX-lea se adresează publicului larg, iar spre sfârșitul secolului, textul ovidian, în original sau traducere, este inclus în programa școlară de gimnaziu și liceu. Prin studierea limbilor clasice în școală, în special a limbii latine, se urmărește racordarea la cultura occidentală, dar și sublinierea originii latine a limbii române, un proces care ia amploare în această a doua jumătate de veac al XIX-lea.

Și mai interesante sunt evocările ovidiene în lucrări originale. Motivul amor patriae este cel mai bine reprezentat. Ciclul „Legendelor istorice”, semnat de Dimitrie Bolintineanu, stă sub semnul dragostei de patrie și al atașamentului față de tradițiile strămoșești. În Proscrisul, după modelul lui Ovidius, exilul, depărtarea de patrie echivalează cu o moarte simbolică.

O utilizare și mai directă a lui Ovidius în spiritul patriotismului românesc se regăsește în poemul lui George Crețeanu intitulat „Nicolae Bălcescu”. Crețeanu împrumută de la sulmonez forma elegiacă a exilului și, mai mult, stabilește o strânsă analogie de destin între patriotul român și Ovidius. În acest fel, Crețeanu sugerează o filiație directă între cei doi mari patrioți. Aceeași idee de îngemănare de destin cu Ovidius prin iubirea de țară se regăsește și în opera lui Vasile Alecsandri, fin cunoscător al poetului latin și autor al unei drame care îi poartă numele, de asemenea și la Eminescu, și la George Coșbuc. La Octavian Goga, autor al „Cântecelor fără țară”, condiția de exilat depășește destinul individual al poetului și devine destinul unei întregi colectivități, a românilor aflați sub stăpânire maghiară în propria lor patrie. Poemul „Fără țară” pune cel mai bine în evidență conceptul ovidian de transfigurare a exilului în moarte.

Această sumară trecere în revistă a receptării lui Ovidius în literatura română din secolul al XIX-lea și până la începutul secolului XX arată faptul că pentru intelectualii români condiția de exilat, adevărată moarte socială, poate fi depășită numai prin emanciparea colectivă de sub dominație străină, altfel spus prin crearea unui stat național, singurul cadru în care românul poate reveni la viață.

Ovidius și nașterea statului național român  

Cucerirea independenței României în 1878 inaugurează o nouă etapă în aproprierea figurii lui Ovidius de către cultura românească. Dacă până atunci românii erau niște exilați în propria patrie, iar suferințele surghiunului lui Ovidius serveau drept model literar pentru suferințele unui neam fără țară, nașterea tânărului regat român, la care se adaugă acum și vechea provincie Dobrogea, marca încheierea exilului măcar pentru o parte din români.

De acum înainte, Ovidius devine în primul rând primul mesager trimis de Roma printre geți, simbolul latinității românilor în general și în particular un argument forte al romanizării Dobrogei. Deja la acea dată rezultatele descoperirilor arheologice din zona Constanței întăreau veridicitatea ipotezei care identifica locul exilului lui Ovidius, Tomis, cu orașul modern Constanța.

În fapt, după 1878, autoritățile române duc o intensă politică de integrare a Dobrogei în statul nou constituit. Se depun mari eforturi pentru ca provincia să devină „românească”, iar Ovidius pare să fie una dintre cheile reușitei acestui demers. Nu întâmplător, primele nuclee artistice locale împrumută numele poetului. În 1883 se constituie comitetul „Pro Ovidio” condus de primul prefect de administrație românească, Remus Opreanu. Iar la scurt timp, la 14 decembrie 1897, ia ființă „Cercul literar Ovidiu” din Constanța, condus de fondatorul său, Petru Vulcan, șef de birou la Prefectura orașului, cu obiectivele de a crea o bibliotecă universală și o școală pentru adulți, de a organiza diverse conferințe cu intrare liberă, de a edita o revistă literară – primul număr al revistei „Ovidiu” apare în anul următor – precum și de a promova cultivarea artelor frumoase.

Cum apare statuia lui Ovidius în peisajul Constanţei – scurtă istorie  

Una dintre inițiativele majore ale comitetului condus de prefectul Remus Opreanu este ridicarea unei statui lui Ovidius, devenit un fel de patron al orașului. Realizarea statuii îi este comisionată sculptorului sulmonez Ettore Ferrari (1849-1929). Alegerea lui este conformă obiectivelor naționale ale comitetului. Sculptorul italian, el însuși compatriot, peste secole, al lui Ovidius, este în același timp și un mare patriot italian, amic cu Garibaldi și Mazzini, membru al Parlamentului Italiei și autor al unor celebre statui ale unor personalități-„ctitori de țară”: statuile lui Lincoln de la Washington și a lui Garibaldi de la Pisa. Tot lui i se datorează și statuia din Bucureşti a lui Ion Eliade Rădulescu, fondatorul Academiei Române.


Este interesant de observat că proiectul înaintat de autoritățile române lui Ferrari prevedea ca Ovidius să fie reprezentat citind versuri geților. Deși, după cum știm astăzi, sculptorul nu a respectat aceste cerințe, intenția comanditarulului este evidentă. Grupul statuar ar fi reprezentat simbolic prezența civilizatoare a Romei în teritoriul geților, constituind o aluzie directă la etnogeneza poporului român. Nu este însă mai puțin adevărat că statuia din bronz al lui Ovidius, reprezentat într-o ipostază contemplativă, împreună cu soclul din marmură pe care este așezată și care poartă inscripționate celebrele versuri-epitaf din Tristele, amintesc trecătorului faptul că Ovidius a trăit, a creat și a murit printre geți. În plus, însuși faptul că Ferrari a realizat un duplicat al acestei statui pentru orașul Sulmona subliniază înrudirea dintre cele două orașe ale lui Ovidius, cel de baștină și cel devenit de adopție, și, pe această cale, înrudirea celor două popoare, român și italian. Aceeași idee animă și discursul înflăcărat rostit la inaugurarea monumentului, la 30 august 1887, de către Remus Opreanu, inițiatorul și principalul susținător al proiectului statuii și, de asemenea, cetățean de onoare al Sulmonei. Cuvintele lui Opreanu sunt grăitoare: „Această operă destinată a glorifica memoria marelui poet în locul exilului său, vechiul Tomi, şi a fi vie dovadă că acest pământ înainte de a fi român a fost roman”.  

„Vorbești de Ovidiu în birt, la hotel, pe bulevard, în bărbieriile turcești...” 

Statuia devine simbolul Constanției, adevărat loc de pelerinaj, iar mărturiile din presa vremii ne vorbesc despre entuziasmul popular pentru Ovidius, fapt ce îl determină pe Delavrancea să afirme cu o notă umoristică: „Vorbești de Ovidiu în birt, la hotel, pe bulevard, în bărbieriile turcești, unde te duci să cumperi monede și flori marine”.

Inspirat de statuie, cărturarul italian Angelo de Gubernatis, venit la Constanța în 1897 pentru a cerceta chestiunea exilului poetului latin, compune cu acea ocazie un sonet intitulat „Dal paese d’Ovidio”, care abordează și tema latinității românilor. Iar cu prilejul marii expoziții jubiliare din 1906, când la București, dar și în alte orașe ale țării, se organizează numeroase evenimente menite să evidențieze progresele înregistrate de micul regat după 40 de ani de domnie a prințului, ulterior regelui Carol I, delegația de peste 5.300 de coriști români din afara granițelor țării este primită oficial la Constanța în fața statuii poetului.

Ce reprezintă astăzi Ovidius pentru cultura română? Dăm cuvântul criticului literar Alexandru Piru: „Începuturile literaturii române nu coincid cu începuturile poporului român şi nici cu acelea ale limbii sale /.../. În limba vorbită de geto-daci, Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis, scrisese versuri potrivind modurilor latine cuvintele barbare («Getico scripsi sermone libellum structaque sunt nostris barbara verba modis»). Versurile getice ale lui Ovidiu s-au pierdut. Ne-au rămas în schimb epistolele din Tristia şi Pontica şi poate că o adevărată istorie a literaturii române cu ele ar trebui să înceapă, fiind întâile vestigii lăsate de muze pe solul nostru în limba ce va deveni apoi a Daciei întregi”.

Opinia criticului este confirmată de simplul fapt că anul acesta îl comemorăm pe poetul roman, care, pe firul istoriei, a ajuns să fie și strămoșul românilor.