Autor 43153 vizualizări


Unele dintre cele mai importante și mai interesante informații despre geți ni le-a lăsat poetul Ovidius, exilat la Tomis de către împăratul Augustus, motivul acestui exil fiind necunoscut până azi – poetul se apără și spune că nu a făcut nimic rău și că doar ochii lui sunt de vină că ar fi văzut o „crimă”, lucru pe care-l repetă de câteva ori în poeziile sale, dar nu dă nicio informație clară. 

Și biografia lui, de altfel, o avem tot în versurile scrise de el. Știm astfel că s-a născut în orașul Sulmo (azi, Sulmona, în Italia) într-o familie de equites/cavaleri. A studiat la cele mai înalte niveluri, la Roma, și a refuzat intrarea în politică, chiar dacă avea calea așternută în fața sa. A preferat să se apuce de poezie, devenind faimos încă de tânăr, femeile fiind principala sa inspirație.

S-a căsătorit de tânăr, iar la data plecării în exil o vedea pentru ultima oară pe cea de-a treia soție a sa. Fiicele sale s-au măritat în familii senatoriale bogate. Avem, astfel, imaginea unui om cultivat, talentat, sociabil, faimos, cunoscător de latină și greacă, autor de poeme în care trata în principal dragostea și aventurile erotice. Poeziile sale erau citite și recitate în saloanele înaltei elite, de multe ori chiar de autor însuși. 

Există mai multe variante privitoare la cauzele exilului său – că era prieten intim cu unele femei din familia imperială; că era amantul uneia dintre nepoatele împăratului Augustus, exilată și ea ulterior pe viață de acesta; că vila sa era loc secret de întâlnire între nepoata lui Augustus și amantul său sau amanții săi; că era oaspete regulat la petreceri și orgii unde erau prezente și femei din familia imperială.

După cum am spus, în scrierile sale dă vina pe ceva ce ar fi văzut și nu trebuia să vadă, pe o „crimă” la care a fost martor, dar despre care nu avea de gând să spună mai departe. De asemenea, dă vina pe versurile sale erotice, Ars amandi, despre care insistă că le-a scris pentru curtezane, nu pentru femeile nobile, și nu e vina lui că le citesc și acestea. E interesant de observat că lucrările sale nu au fost interzise, nici măcar în teatre, averea nu i-a fost confiscată și nu există vreo altă informație despre vreo altă pedeapsă adiacentă aplicată lui sau familiei lui. De asemenea, următorul împărat, Tiberius, în ciuda cererilor, nu i-a ridicat exilul. 

Astfel, „ghinionul” lui Ovidius este norocul nostru, al celor care vrem să obținem unele informații despre geți de la martori oculari, poetul roman fiind probabil singurul care a scris despre aceștia în timp ce era în mijlocul lor.

Cu toate că versurile sale sunt menite a isca milă și de a-și exagera condițiile de trai, putem extrage din ele multe idei interesante despre geți. Probabil scrierile sale și unele informații din ele au fost folosite ulterior de romani în campaniile lor pentru cucerirea totală și definitivă a Dobrogei. 

Aristocrat roman în orașul grecesc Tomis

Tomisul a fost construit inițial drept factorie comercială a orașului Milet, probabil pe la mijlocul secolului VII î.e.n., iar numele său vine probabil de la cuvântul grecesc tomi, care înseamnă tăietură sau deschidere, și s-ar putea referi la golful sau portul Tomis, acum sub apele Mării Negre. 

Ovidius scrie despre legenda fondării orașului, care nu are nicio legătură cu povestea falsă a aportului reginei massageților, Tomiris. Concurând împotriva celorlalte două orașe, Callatis și Histria, Tomis a reușit chiar să le înfrângă militar, cu ajutorul căpeteniilor barbare locale și a profitat de mutarea comerțului în portul său, ca urmare a înnisipării golfului de la Histria. 

În timpul războaielor contra lui Mitridate, Tomis și alte orașe de pe coasta vestică a Mării Negre au intrat în alianță cu acesta, laolaltă cu unele triburi barbare. La puţină vreme, generalul roman Marcus Terentius Varro Lucullus a condus o ofensivă în zonă și le-a adus sub controlul Romei în anul 72 î.e.n. Zece ani mai târziu, cu ajutorul militar al geților și bastarnilor, orașele grecești au reușit să se elibereze de sub controlul roman, învingându-l pe guvernatorul roman al Macedoniei, Caius Antonius Hybrida, lângă Histria. Din păcate, nu cunoaștem detalii despre alianța orașelor grecești cu barbarii și relațiile lor ulterioare. 

În anul 55 î.e.n., toate orașele grecești de pe malul vestic al Mării Negre, inclusiv Tomis, au fost supuse de regele get Burebista, care le-a ținut sub ascultare probabil până la asasinarea sa, în anul 44 î.e.n. În anii 29-28 î.e.n., romanii i-au înfrânt pe liderii getici din zonă, dar teritoriul a rămas sub controlul regatului tracic al odrizilor, așa că era controlat, de fapt, după cum spune și Ovidius, de cavaleria getică și sarmată care atacau ocazional zonele rurale și chiar orașele care țineau de Roma.

Cartea despre geți a lui lui Radu Oltean este o apariție recentă, la Editura Humanitas

Singura prezență romană mai solidă în preajmă era flota romană danubiană, care însă nu putea face față războinicilor călare. Abia în anul 46 e.n., deci la circa 30 de ani după moartea lui Ovidius, întregul teritoriu dintre mare și Dunăre va fi încorporat în provincia Moesia. Istoria orașului era deci strâns legată de barbarii care roiau prin Dobrogea, iar unii, după cum vom vedea, locuiau chiar în oraș, fără nicio problemă, spre uimirea poetului roman. 

În timpul exilului lui Ovidius, deci din anul 8 e.n. până în 17/18 e.n., orașul era încă o așezare relativ mică, fără o viață culturală și socială bogată, la mila climei și a atacurilor barbare. Ovidius chiar scrie că singurele distracții pe care le poate avea în oraș sunt alcoolul și zarurile. De asemenea, una dintre dramele sale e că în jurul orașului nu existau vii, copaci sau livezi. În acel spațiu golaș, scrie Eusebiu din Cezareea în secolul IV, citând o sursă mai veche și necunoscută, încă se mai putea vedea mormântul poetului Ovidius. 

Viaţă grea şi rece ‒ şi la propriu, şi la figurat

După cum am menționat, scrierile lui Ovidius de la Tomis sunt menite a înduioșa inimile cezarilor care îl țin în exil. Totuși, dacă e să analizăm situația orașului și a climei complet străine unui aristocrat roman, am putea să-i dăm dreptate bietului poet care își deplânge soarta pe un țărm atât de ostil.  

Ovidiu vorbind geților la Tomis

Pe lângă tema frigului extrem de care suferă zona, și care cu siguranță îl afecta puternic, Ovidius prezintă în termeni oarecum duri, dar poetici și măreți, nația geților și îndeletnicirile lor. Cât o fi exagerat în aceste prezentări e greu de spus, dar imaginea barbarilor războinici nu poate fi foarte îndepărtată de adevăr. Astfel, Ovidius scrie oarecum măgulitor că „Nu este neam pe lume mai barbar decât geții”, principala activitate a acestor războinici fiind jaful, care se pare că e un modus vivendi ținut la mare cinste: „Aici, ordii de barbari te-amenință cu jafuri/Și cu război: rușine li-i altfel a trăi!”. Avem însă și imagini poetice, chiar dacă oarecum... glaciale: „De frig, barbarii își pun pe ei cojoace,/Își pun ițari: nu-și lasă decât obrazul gol;/Iar țurțurii de gheață le zuruie în plete,/De alba promoroacă scânteie barba lor”.

„Dau barbarii năvală pe caii lor cei iuți”. Tacticile războinice şi echipamentul geţilor

E interesant și foarte util pentru noi că un poet precum Ovidius, nedeprins cu războiul și orice fel de violență – cu toate că se plânge că la Tomis trebuie să poarte coif, armură și arme pentru a sta de strajă orașului, iar „... poarta e închisă,/Și zidul cel de pază ne apără de geți” –, se apleacă asupra armamentului și a tacticii getice, care e similară până aproape la identificare cu cea a neamurilor de războinici călare din stepele Asiei. Astfel, atunci când îngheață apele și câmpiile, „Dau barbarii năvală pe caii lor cei iuți./Săgețile lor zboară departe, pân’ departe,/Și toată-mprejurimea călări o pustiesc”. Oamenii din așezările din afara zidurilor, care nu reușesc să se adăpostească în oraș, sunt duși în robie sau omorâți, „căci îi străpung îndată/Săgeți încârligate și unse cu venin”. 

La aceste descrieri legate de săgeți otrăvite poetul revine de mai multe ori, semn că acestea erau folosite intens de geți și provocau victime în mod regulat: „Cu arc și cu săgete muiate în veninuri,/Dușmanul de-a călare dă zidului ocol”, și „Ca ei să facă moartea mai crudă, mai cumplită,/Cu fiere de șerpoaică își ung a’ lor săgeți,/Și, înarmați cu ele, dau zidului târcoale,/Cum dă târcoale lupul în jurul unui țarc./Când arcul și-l încoardă cu struna cea făcută/Din păr de cal, tot timpul rămâne-așa, întins./Ca parii stau pe case săgețile înfipte...”. Teama tuturor e dată de rapiditatea cu care geții dau atacurile și se retrag: „Când nu te-aștepți, ca stolul de păsări vin dușmanii:/Abia-i zărești și-ndată cu prada s-au și dus”.

Ovidius povestește și un episod întâmplat anterior, dar nu se spune exact când, însă e clar că din acea perioadă când teritoriul Dobrogei era sub „administrația” regatului odris, și în preajma cetății Egisos/Aegyssus/Tulcea: „Cetate veche este la Dunăre sau Istru,/Cu ziduri tari: într-însa nu-i lesne de pătruns./Egisos a clădit-o și-i zice tot Egisos,/Pe numele lui însuși, de crezi ce spun ai lui./Când geții, fără veste măcelărind pe-odrisii/De-acolo, ridicară spre rege arma lor,/El, marele lui nume sporindu-l cu virtutea,/Încins de oaste multă, sosi numaidecât/Și nu plecă de-acolo decât atunce numai/Când înecă în sânge pe geții vinovați”.

„... graiul cel sălbatic, străin de limba noastră...”

Foarte importante pentru noi sunt referirile la limba geților. Am menționat anterior că Ovidius era un om de o vastă cultură, cunoscător de latină și de greacă. Totuși, din scrierile sale rezultă foarte clar că limba geților diferă complet de latină și de greacă. Dacă în cazurile când descrie frigul, condițiile de trai sau barbaria geților am putea să-l acuzăm de subiectivism și exagerare, nu există absolut deloc această suspiciune în cazul spuselor sale despre limba geților. Citatele din poemele lui Ovidius sunt destul de clare în acest sens. 

După o perioadă petrecută acolo, printre geți, Ovidius spune: „Mai aș putea în limba getică să scriu”, mai ales fiindcă „... pentru limba noastră pe-aice nu-s urechi!”. Geții nu au deprins nici greaca, iar de latină nici nu poate fi vorba: „... graiul cel sălbatic, străin de limba noastră,/Și care biruit-a și vorbele grecești”. 

Ovidius se simte frustrat de faptul că nu se poate înțelege deloc cu geții: „Și ei vorbesc o limbă corcită între dânșii:/Nu pot decât prin semne cu ei să mă-nțeleg./Eu sunt aice barbar: nu mă pricepe nime/Și geții râd ca proștii de graiul meu latin”.

Peste ceva vreme, scrie: „Tot locu-i plin de barbari./Ce urlet ca de fiară!/Tot locu-i plin de glasuri sălbatice de geți./Chiar limba mea de-acasă mi-e teamă c-am uitat-o,/Căci astăzi ca sarmații și geții eu vorbesc”. În fine, după șase ani petrecuți la Tomis, scrie: „Eu, de-atâta vreme, și limba le-o vorbesc” și „... am scris în graiul getic,/Cuvintele barbare le-am pus în vers latin!”. Dacă acest lucru e adevărat, nu putem decât să ne gândim cu tristețe că acele scrieri ale lui Ovidius s-ar fi putut păstra undeva, la fel ca restul operelor sale, și am fi avut astfel ocazia să știm măcar parțial cum suna limba geților. 

FOTO: ilustrație de Radu Oltean

Fragmentul face parte din articolul „«Nu este neam pe lume mai barbar decât geții.» Despre geți și locul lor în istoria antică europeană”, publicat în numărul 239 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 decembrie - 14 ianuarie, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum Cumpără Acum