Autor 5445 vizualizări


Cine sunt cei mai buni comandanți militari ai Evului Mediu timpuriu? Îi putem numi pe Carol cel Mare, Alfred cel Mare, Eric Haraldsson, William Cuceritorul ș.a. Între aceștia, un loc binemeritat îi aparține lui Otto I, cunoscut mai degrabă drept Otto cel Mare. Deși a fost un mare comandant militar, el a rămas în istorie drept fondator al primului Reich german, alcătuit in Germania, Italia și Lorena.

Încă din clipa în care și-a succedat tatăl la tron, în anul 936, Otto părea hotărât să definească imaginea monarhului medieval ideal. După ce succesiunea sa la tron a fost recunoscută de nobilii germani, a fost încoronat de către episcopul de Mainz. Ceremonia a avut loc la Aachen, în vechea capelă a lui Carol cel Mare, subliniind astfel importanța tradițiilor creștine și france. Ulterior, Otto a acordat o importanță deosebită episcopilor din regatul său. Nu doar că i-a numit în funcții importante în stat, dar le-a acordat un rol esențial în politica sa estică (Drang nach Osten), ca și misionari.

Cea mai mare realizare a sa a avut loc în anul 962, când papa Ioan XII l-a încoronat Împărat al Sfântului Imperiu Romano-German, în bazilica Sf. Petru de la Roma, readucând la viață vechiul titlu imperial ce avea să fie purtat, de atunci înainte (și până în epoca modernă) de monarhii germani.

Însă Bătălia de la Lechfeld, din 955, în care Otto i-a învins definitv pe maghiarii care încercau să înainteze către Europa Occidentală, a fost cea care i-a consolidat reputația de strateg militar de geniu.

Amenințarea hoardelor barbare din Est a fost, multă vreme, sursa coșmarurilor Europei Occidentale, încă din ultimele zile ale Romei Imperiale. Din nord veneau Vikingii, din sud Maurii, iar din Est călăreții nomazi huni și avari. Maghiarii au fost penultima manifestare a acestei „terori estice” (urmați, aproape trei secole mai târziu, de mongoli), apărând pentru prima oară la granițele germane în anii 860-870, după ce se stabiliseră în câmpia Panoniei. De la sfârșitul secolului al IX-lea, raidurilor lor au făcut ravagii în Europa Centrală, iar maghiarii au ajuns să fie cunoscuți pentru brutalitatea atacurilor lor.

Scopul maghiarilor nu era de a cuceri teritorii, ci de a aduna cât mai multă pradă. Atacau regiuni cu granițe slab păzite, luând prin surprindere diverse așezări, și plecau doar cu ceea ce putea fi purtat pe spinarea cailor. Evitau să fie atrași în lupte deschise și pentru mulți ani au profitat de sistemele defensive slabe din Saxonia, Thuringia și Bavaria. Unul din cele mai devastatoare atacuri a avut loc în anul 924, când maghiarii au traversat Bavaria, au trecut Rinul și regiunea Alsacia-Lorena și au ajuns până în teritoriile franceze.

În timpul acestei campanii, tatăl lui Otto, Henric I, l-a capturat pe fiul unei căpetenii maghiare și a putut negocia un armistițiu:în schimbul unui tribut, maghiarii se angajau să nu mai atace Europa Centrală și de Vest timp de nouă ani. Apoi, Henric s-a folosit de această perioadă de pace pentru a-și întâri sistemul de apărare, reușind în același timp să negocieze o alianță cu alți nobili germani. Crearea unei noi centuri de fortificați și a unei forțe de apărare formate dintr-o cavalerie puternică l-au încurajat pe Henric, acum mai încrezător în propriile forțe, să refuze plata tributului în 932. Gestul său a fost urmat de o nouă invazie maghiară în 933 și de o victorie în nordul Thuringiei, maghiarii fiind intimidați de cavaleria germană.

Din acel moment, raidurile maghiare nu au mai fost la fel de puternice, dar Otto încă se confrunta cu atacuri periodice în Franconia și Suabia. În același timp, maghiarii începuseră să vadă în germani o posibilă amenințare la adresa teritoriilor lor. Astfel, campaniile maghiare din 954-955 pot fi considerate o ultimă încercare de intimidare a inamicilor occidentali.

Maghiarii au profitat de o revoltă organizată de fiul și ginerele lui Otto, iar în 954, maghiarii au reușit să traverseze toată Germania, ajungând până în Aquitania franceză, în timp ce Otto era distras de luptele cu nobilii din regatul său.

Campania din anul 954, în termeni de teritorii traversate, ar putea fi considerată un exemplu al pericolului reprezentat de maghiari. De fapt, ea a arătat că acest tip de raiduri erau din ce în ce mai ineficiente. Într-adevăr, maghiarii reușeau să acumuleze multe prăzi atacând sate și orășele slab apărate, dar în momentul în care li se opunea rezistență în așezările fortificate, ei erau forțați să renunțe.

Cu lecția învățată, când campania a fost reluată în 955, maghiarii strânseseră o armată de 50.000 de oameni (formată, în general, din țărani). Au invadat Bavaria și au început asediul orașului Augsburg. Estimând că armata lui Otto era deja slăbită de pe urma luptelor interne, maghiarii sperau să-l prindă într-o ambuscadă în timp ce armata sa venea în ajutorul orașului Augsburg sau, eventual, să-l atragă într-o bătălie pe câmpiile din jurul râului Lech. Aici, maghiarii intenționau să se folosească de vechea tactică de a ataca, de la distanță, cu arcași, pentru a-și slăbi adversarul.

Confruntați cu amenințarea maghiară, nobilii din spațiul german – inclusiv cei ce se răsculaseră cu un an înainte – s-au unit în jurul lui Otto, pentru a pune capăt, definitiv, amenințării barbnare. Astfel, Otto i-a putut confrunta pe maghiari în fruntea unei armate de aproape 10.000 de cavaleri, veniți din Bavaria, Suabia, Boemia, Franconia, Lorena ș.a.

Confruntarea finală a avut loc pe 10 august 955, iar Otto a obținut o victorie totală. A fost proclamat Imperatorpe câmpul de bătălie, după vechea tradiție romană. În următorii ani, Otto avea să devină protectorul papalității și, practic, cel mai puternic om din Europa la acea vreme. Cât despre maghiari, ei nu s-au mai întors niciodată în teritoriile germane, abandonându-și ulterior cultura nomadă. S-au stabilit în cele din urmă în teritoriile din Câmpia Panoniei, creând Regatul Ungariei, și s-au convertit la creștinism.

 

 

 

 


Jack Watkins, Otto the Great, the Battle of Lechfeld and the First German Reich, în Military History, nr. 31, aprilie 2013

""