Autor 4138 vizualizări


Reforma îşi găseşte originile în atmosfera de nelinişte religioasă care caracterizează sfârşitul Evului Mediu şi în incapacitatea Bisericii de a-i găsi o rezolvare.Spectacolul morţii, care provoacă un viu sentiment al riscului pe care îl prezintă păcatul, stimulează dorinţa mântuirii. Or, papalitatea pare a fi incapabilă să arate credincioşilor drumul de urmat. Mulţimea ascultă mai degrabă pe predicatorii populari, care anunţă apocalipsul şi pe cei ce se flagelează, care încearcă să obţină o garanţie a lumii de dincolo producându-şi în lumea de aici suferinţele şi pedeapsa pe care o merită păcatele lor. Pentru a scăpa de Iad, sau pentru a scurta perioada de Purgatoriu, creştinii se adresează intermediarilor (Fecioara sau Sfinţii), îşi înmulţesc operele de caritate (donaţii, rugăciuni pentru săraci, pelerinaje), poartă talismane sau încearcă să adune “indulgenţe”. Practica religioasă alunecă în felul acesta spre superstiţie fără să micşoreze frământarea creştinilor.

Acestei nelinişti de care suferă majoritatea se adaugă cea a elitei intelectuale. În acest mediu, dorinţa de a consolida credinţa prin experienţa trăită şi prin gândirea luminată, o însoţeşte pe aceea de mântuire. Or, pe ruinele tomismului triumfă nominalismul lui Wilhelm de Ockham. El afirmă că este imposibil să-l cunoşti pe Dumnezeu din cauza incompatibilităţii dintre revelaţia divină şi raţiunea umană. Religia nu mai apare de acum înainte decât ca un şir de afirmaţii dogmatice şi de ritualuri impuse.

Biserica de la sfârşitul Evului Mediu este slab pregătită pentru a da un răspuns acestor aşteptări şi repuneri în discuţie. Abuzurile sale, nefiind o noutate, sunt denunţate cu atât mai multă patimă cu cât timpurile noi le subliniază dimensiunile. Delăsarea şi obiceiurile brutale caracterizează clerul secundar ca şi pe călugări:beţie, jafuri, concubinaj şi gustul pentru profit sunt lucruri frecvente. Episcopii sunt mai puţin preocupaţi de diocezele lor decât de acumularea de funcţii şi de profituri. Cât despre Curia romană, aceasta se străduieşte să exploateze bisericile locale în timp ce pontifii îşi aranjează familiile (Alexandru al VI-lea Borgia), se războiesc (Iulius al II-lea) sau devin constructori (Leon al X-lea). Lipsurile Bisericii se observă mai des în indiferenţa ei faţă de îndatoririle pastorale, în formarea preoţilor, faţă de evanghelizare şi faţă de îndrumarea spirituală a credincioşilor.

Dacă abuzurile nu sunt noi, denunţarea lor este mai vehementă decât în trecut. Într-o creştinătate în care credincioşii aşteaptă un răspuns la cerinţele lor spirituale, neputinţa Bisericii provoacă scandal. Încă de la începutul secolului al XV-lea, Jean Gerson, doctor al Universităţii din Paris, somează Biserica să-şi asume rolul său pastoral. Cu şi mai mare violenţă, fratele Jerome Savonarola aruncă anatema asupra Curţii de la Roma şi asupra papei Alexandru al VI-lea Borgia. Dorind o “reînnoire a Bisericii”, el realizează la Florenţa, o teocraţie model dar efemeră. Peste tot se aud voci care declară necesitatea urgentă a unei reforme a Bisericii. Dar lipseşte voinţa. Sinoadele generale de la Constanz şi de la Bâle promulgă multe decrete reformatoare, dar papalitatea, care vrea să-şi menţină supremaţia asupra sinoadelor, refuză să le aplice. Dacă Iulius al II-lea convoacă sinodul de la Latran (1512), o face doar pentru a le pune beţe în roate lui Ludovic al XII-lea şi lui Maximilian, care au convocat un sinod la Pisa. Încheiat în 1517, sinodul nu face decât să-i invite pe cardinali să ducă o viaţă de preoţi şi să-şi limiteze acumularea de beneficii. În sfârşit, încercările de reformă ale Bisericilor naţionale, făcute de suverani, sfârşesc într-un impas, în afară de Spania, unde cardinalul Cisneros reuşeşte să reinstaureze disciplina şi să transforme universităţile.

Biserica instituţională, fiind incapabilă să se renoveze, iniţiativa este luată de mici grupuri. Creştini şi laici caută împreună noile căi spirituale, în afara ierarhiei ecleziastice şi pe baza unei religii individuale, purificate. Acesta este cazul grupărilor mistice, deosebit de active în Europa de nord (Flandra şi Renania), care încearcă să ajungă la divinitate prin rugăciune şi meditaţie. Această formă nouă de evlavie pune accent pe credinţa trăită individual. Ea dă naştere unor mici comunităţi cum ar fi “Fraţii vieţii comune”. Dar aceste practici religioase rezervate unor grupuri restrânse nu puteau să se extindă la ansamblul comunităţii creştine.

În acelaşi timp, umaniştii propun să se revină la Sfânta Scriptură, la Biblie, purificată de toate interpretările adăugate în Evul Mediu. Traducerea Noului Testament, făcută de Erasmus (1516) sau aceea a Epistolelor Sfântului Pavel, realizată de Lefevre d’ Etaples, oferă bazele unei noi spiritualităţi. Lefevre d ‘Etaples renunţă la dogme, la ritualuri şi la ierarhie şi preconizează o religie bazată doar pe cuvântului Domnului. Pentru el, orice creştin este şi preot, iar meditaţia clerului devine inutilă. Dacă aceşti umanişti nu iau în consideraţie nici un fel de ruptură cu Biserica instituţională, ei deschid totuşi calea către zguduirile reformei pe care Luther o inaugurează între 1517-1520.

Serge Bernstein, Pierre Milza,  Istoria Europei, vol. III, Institutul European, 1997, pag. 139-141

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/12/04/originile-reformei/