Autor 3455 vizualizări


Societatea românească din cele două ţări a ştiut să se folosească de bogăţia mediului înconjurător în favoarea sa, dispunând mai întotdeauna de mijloace şi metode de luptă împotriva factorilor dăunători sănătăţii colective, drept dovadă medici ca Martin Lange, Adam Molnar şi Istvan Matyus şi mulţi alţii, cu precădere farmacistul P. Sigerus, naturaliştii Francesco Griselini şi Jozsef Benko (sec. XVIII-lea), au relatat în scrierile lor despre vasta arie de cunoştinţe ale poporului român în privinţa plantelor de leac cât şi denumirea lor etnobotanică . 

Necesară tot pentru prezervarea calităţii sănătăţii colective a reprezentat şi alimentarea cu apă de băut, astfel că nu au întârziat să apară metode evolutive de captare a apei potabile. În 1643, Vasile Lupu, folosindu-se de o conductă de olane, reuşeşte să aducă apa tocmai din zonele cu relief muntos. Ca exemplu comparativ, această încercare de acest fel se va face la Bucureşti abia peste un secol şi jumătate. De asemenea, secretarul lui Petru Cercel şi anume Franco Sivori relata că la Târgovişte apa era adusă la palatul domnesc cu ajutorul unor jgheaburi de brad . Apele minerale reprezentau şi ele un adjuvant în procesul păstrării sănătăţii populaţiei, precum cea de apă pucioasă de la Cozia (Călimăneşti) şi izvorul de la Gura Urleţii, menţionat în izvoare ca fiind închiriat în 1764 de către proprietarul locului Mitropoliei, iar unde aducerea apei cu ajutorul olanelor şi a conductelor nu era posibilă, se recurgea la tactici de ridicarea apei cu ajutorul roţii ca la moară, exemplu baia palatului cantacuzinesc de la Filipeşti care era alimentată prin acest mijloc . La Bucureşti, Târgovişte şi Iaşi existau băi publice; în capitala Ţării Româneşti, cea mai veche baie menţionată este de la mijlocul secolului al XVI-lea, iar a doua este menţionată în vremea lui Alexandru II Mircea .

În Ţara Românească şi în Moldova, cea care şi-a asumat sarcina de a exercita caritatea şi de a acorda asistenţă medicală sub diverse metode a fost Biserica.

 Încă din secolul al XI-lea au fost atestate spitale mănăstireşti; călugării care se îngrijeau de acestea preluaseră arta medicală a îngrijirii omului bolnav în Italia, la Monte Cassino, sau în Germania. Cel mai vechi xenodochiu, sau azil de îngrijire este cel de la Cluj-Mănăştur, semnalat în anul 1061, aparţinând ordinului Benedictinilor . Concomitent cu spitalele călugăreşti au existat şi azile-spitale orăşeneşti, cum este cel din Cluj din 1366, Oradea (1339), iar în 1385 cel din Braşov .

Adăposturile de călători numite în textele vechi şi ospătării, aveau rolul bine definit de a găzdui, hrăni, şi la nevoie de a oferi ajutor medical călătorilor. Primul adăpost de călători documentat este cel de la Simidreni, în 1524, urmat de ospătăria de la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti în 1613 cât şi de un xenodochiu la Cotnari .

Vladislav al III-lea dădea la 26 aprilie 1524 un hrisov în privinţa “locului şi locaşului numit bolniţa de la Simidreni unde este hramul sfântului Dimitrie (...) şi încă altui loc de binefacere care este în faţa porţilor bisericii de la mănăstirea Argeş, numit loc primitor de călători’’ ca să fie asigurată hrana tuturor celor de la bolniţă şi a călătorilor din adăpost. Ţinând cont de Legea cea veche a stânilor, dania de brânzeturi prevăzută în hrisov era pentru un număr de 10 călători şi tot atâţia fraţi, demonstrând totodată faptul că aceasta era un adăpost de mărime relativ modestă, în raport cu locaţia sa pe drumul Curtea de Argeş-Câmpulung.

Cât despre bolniţe, deşi concepţia principală în decursul timpului ar fi fost ca acestea erau doar nişte spitale aşezate pe lângă mănăstiri, ulterior s-a ajuns la concluzia că de fapt acestea reprezentau doar nişte anexe ale marilor mănăstiri având drept scop precis şi clar scutirea într-o oarecare măsură de asprimea vieţii monahale exclusiv a călugărilor bătrâni şi bolnavi . De asemenea, era interzisă intrarea laicilor în aceste bolniţe. Din documentele vremii nu se găseşte faptul că, aşa cum pentru călugări existau bolniţe, pentru laici existau vraceavniţele, deşi denumirea se regăseşte data de Macarie Cozianul în Lexiconul slavono-român din 1649, dar fără atestare documentară a existenţei instituţiei.

Este menţionată în data de 12 octombrie 1641 bolniţa de la Suceava de către călătorul străin Petru Bogdan Baksic în urma călătoriei sale, acesta relatând despre palatul domnesc al lui Vasile Lupu, totodată şi despre faptul că în faţa palatului se afla şi un hospedale nu prea mare, în folosul bolnavilor şi săracilor-“ Inanzi lo Palazzo del Principe nella piazza, vi e un hospedale per li amalati e poveri, mă non troppo grande. Vii sono ancora li Bagni, all’usanza turchesca, non lontan di Palazzo, v sono molt’aque vive, e fontane fresche’’.

Bolniţa de la Simidreni documentată în anul 1524 de asemenea şi ea nu reprezenta o anexă a mănăstirii clădita de Neagoe Basarab în 1517, de fapt ea fiind un adăpost al călugărilor bătrâni şi bolnavi de pe lângă altă fundaţie religioasă, care a existat anterior pe locul mănăstirii, cum ar fi vechea Mitropolie a Ţării Româneşti. Bolniţa nu putea fi spital deoarece alături exista deja xenodochiul; vechimea celor două instituţii de asistenţă fiind sugerată de însăşi forma numelui Simidreni (de la Sân Medru), de pe vremea când numele se formau după modul latin (Sân Nicoară, Sân Georz), nu slav (Sveta, sfântul). Cuvântul bolniţă este un arhaism provenit din paleoslavicul bolnita, având înţelesul primar de infirmerie, totodată înţelesuri secundare de biserică, de cimitir călugăresc, cavou, groapă comună şi grobnic.

Din bolniţă a derivat cuvântul bolnicer, astfel că în texte cuvântul bolniţa se găseşte menţionat prima dată în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, şi anume în scrierea lui Gavriil, protul Athosului, care menţionează bolniţa clădită de către Neagoe Basarab în zona Athosului.

Tot în secolul al XVI-lea, se găseşte menţionat termenul în mai multe documente ale timpului, cum ar fi în scrierile lui Dosoftei, într-un hrisov din 1524 dat de Vladislav Voievod: bolniţa de la Simidreni, bolniţa de la Zograf construită de Ştefan cel Mare în 1470 , bolniţa construită de Neagoe Basarab la Cutlumuz , bolniţa de la Lavra din 1533 unde Vlad Vintilă a oferit 1000 de aspri, iar celei de la Hilandar, 800 de aspri; Ruxandra Lăpuşneanu a ridicat la Dionisiat, trapezăria şi bolniţa, iar Ieremia Movilă a ajutat la refacerea bolţii spitalului de la Lavra în 1585 şi în 1598 a dat bolniţei de la Zograf un obroc anual de 500 de aspri.

Cât despre felul în care erau organizate, bolniţele constau în chilii şi o bisericuţă, dispuse în forma unei incinte, cu biserica în mijloc şi situate în afara mănăstirii, dar există şi posibilitatea ca ele să formeze o aripă a mănăstirii (de exemplu, la Hurez bolniţa era izolată, cu 4 chilii având 3 săliţe între ele, în timp ce la Câmpulung, în 1810, se aflau 4 chilii pe zidul nordic al incintei ). Asupra rolului bolniţelor de instituţii spitaliceşti, acesta este bine definit de către documentele vremii, respectiv pravilele din secolul XVII-lea. Cartea Românească de Învăţătură menţionează la glava 9, zaceala 15, p. 93 următoarele: " Cela ce-s trimete pre fiiu-sau bolnav la şpitali, acela va piiarde puterea părinţască" (...) iar la zaceala 16, următoarele: "Aşea într-acesta chip să paţă şi fiiul cela ce va trimite pe tată-său în şpitali".

Bolniţele au fost întemeiate de către călugării slavi, iar începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ajung în circuitul românesc pe filiera slavă, medicina fiind profund influenţată de discordanţa misticismului şi obscuratismului religios, în care rolul predominant îl aveau icoanele făcătoare de minuni, rugăciunile şi posturile.

Cât despre spital, acesta nu ia formă ca instituţie decât din secolul al XVIII-lea, şi nu din dorinţa bisericii care încă urma vechile ei forme de asistenţă şi anume găzduire pe timp de 3 zile, alimente gratis, etc., ci din iniţiativă particulară. Cauzele întârzierii îşi au baza în factorii evolutivi ai social-culturalului societăţii româneşti. Istoricul A. D. Xenopol menţiona în Istoria Românilor faptul că domnitorul Ioan Sturdza a întemeiat un “spital pentru şangăii bolnavi din Târgu Ocna ”, dar nu există nici un document sau izvor literar care să afirme sau să infirme această idee. De asemenea, hrisovul lui Ion Sandu Sturdza din 26 februarie 1828 evidenţiază faptul că se dăduse poruncă în vederea înfiinţării unui spital pentru bolnavii şangăi “Văzând domnia mea o mare neîndemânare şi neînlesnire ce au bolnavii şangăi şi alte rufeturi a ocnilor spre îndreptarea şi însănătoşirea lor, nu numai spre lipsa celor mai cu îndestulare trebuiincioasă, dar şi despre neodihna lor la căutare, neavând loc dinadins spre aceasta alcătuit pentru şiderea lor în vremea neputinţei şi a bolii, din care pricină neavând prilejul de a face paza potrivită de multe ori mai rău vătăma... ştiind că încă de la procatohii noştri domni e alcătuit a târgul ocnilor înadins doftor cu doftoriile trebuincioasa spre căutarea acestor bolnavi, deci neapărat trebuinţă am găsit a fi de a se face în târgul Ocnilor oareşicare odăi pentru atâta numai şi de a închipui vreun irat spre ţinerea bolnavilor. Locul cel mai potrivit ar fi ograda bisericii domneşti, hotărâm a se face în ograda însămnată şapte odăi, care să fie spre şederea doftorului ce este alcătuit, ţinerea doftoriilor trebuincioase, şiderea cu odihnă a bolnavilor şi a celor care vor sluji în trebuinţele lor, făcându-să şi osabita căsuţă pentru bucătărie şi încă şi alta ca o chitărie, materialele să se dea de către rufeturi, cheltuiala facerii lor se va da de către cămăraş ”.

Spitalul de la Suceava este semnalat într-un hrisov al lui Gaspar Vodă Graţiani- “Noi Gaspar wod., cu mila lui Dumnezeu Domnu Ţării Moldovii, adică ni-am milostivit şi am dat părintelui şi rugatoriului nostru Chir Anastasie Crimcovici şi Mitropolit Sucevii cu un loc în mijlocul Târgului nostru Sucevii, din locul domnesc,din sus, (...) ca să facă acolo pe acel loc şpital, întru numele domnului, ca să fie pentru cei săraci şi neputincos şi şchiopi şi orbi şi alţii carii vor fi să se odihnească tot aciia, acolo intracel shpital. Iar după a noastră viiata cine va strămută sau va strica dania noastră acest spital, acela să nu fie ertat de Domnul Dumnezeu şi de prea curată lui Maică şi de tots sfntii. Şi altul să nu să amestice. S-au scris în Iaşi la anii 7127 mai 16 ”.

Înainte de demersurile ce priveau înfiinţarea spitalelor, au fost prezente încercările de organizare a unui serviciu medical cu doftor sau gerah, încercări menţionate odată cu anul 1771.

În sama de venituri şi cheltuieli a Epitropiei Casei Sfântului Spiridon din 1771, este menţionat un gerah în ocnă pe 7 luni, din iunie 1771 până la finalul anului, urmat de un spiţer în 1772, şi înlocuit cu un gerah în sămile tuturor anilor cuprinşi intre 1773- 1781; în sămile din anii 1782 1786, se menţionează un doftor al ocnilor, în timp ce în sămile din anii 1787- 1793 nu mai figurează nici un fel de personal medical, urmând să reapară odată cu 1794.

Mai înainte, la data de 17 mai 1619, Gaspar Vodă Graţiani întărea mitropolitului Moldovei şi anume Anastasie Crimca, drepturile de stăpânire asupra unei locaţii din mijlocul târgului Suceava în vederea ridicării unui spital pentru săraci, urmând că mitropolitul să ridice spitalul în cursul aceluiaşi an. Acest lucru este demonstrat de faptul că la data de 13 aprilie 1620, este întărit ctitoriei lui Anastasie Crimca şi anume mănăstirea Dragomirna de către Gaspar Graţiani şi un vad de moară aparţinând de râul Sucevii, unde este menţionat“Încă de la această moară să aibe grijă şi să dea la bolniţă, la săraci din târgul Suceava, cât va fi voia egumenului, căci acea bolniţă a fost făcută de ctitorul sfintei mănăstiri Anastasie Crimcovici”.

Deşi s-a invocat existenţa acestui spital la Suceava în 1619, relatat într-un document transcris în 1818 în condica Mitropoliei Moldovei, acesta reda probabil în traducere (căci originalul nu se cunoaşte) cuvântul bolniţa. De asemenea, atunci când un călător străin anonim vorbeşte în 1641 de hospedale, nu se referă la termenul propriu-zis de spital, ci la înţelesul de atunci al cuvântului, şi anume hanul. Astfel ca bolniţa de la Suceava nu a fost altceva decât un azil “pentru săraci şi neputincioşi şi şchiopi şi orbi’’ sau “per gli amalati e poveri” conform călătorului P. Baksic.

Pe lângă spitalele cu caracter permanent, odată cu epidemiile grave de ciumă, lepră ce au afectat întregul demers al populaţiei, apar aşezate în afara zidurilor marilor oraşe ca Braşovul, Sighişoara, Sibiul sau Clujul, lazarete speciale, cu caracter temporar.

De asemenea, dupa cum am menţionat anterior, în Cartea Românească de Învăţătură din 1646, se vorbeşte de şpitali, dar textul românesc este însă tradus din latineşte din opera juristului Prospero Farinacci, unde termenul corespunzător are forma hospitale.

Îndreptarea Legii din 1652, folosind acelaşi pasaj, pune “casa de mişăi bolnavi” în loc de şpitali, tot un exemplu concludent în explicarea dată a realei apariţii şi evoluţii a spitalului propriu-zis. Astfel, cel dintâi adevărat spital din Moldova şi Ţara Românească a fost cel de la Colţea, clădit de spătarul Mihai Cantacuzino în cadrul unui complex mănăstiresc în 14 decembrie 1704. Epoca de înflorire culturală din vremea lui Constantin Brâncoveanu şi-a pus amprenta asupra modului în care s-a răspuns nevoilor societăţii româneşti prin întrunirea la Bucureşti în jurul stolnicului Cantacuzino a unui număr de învăţaţi. Dorinţa de înfiinţare a unui spital la Colţea a avut baza în experienţa personală a stolnicului în Orient, unde văzuse felul în care spitalele din Cairo funcţionau, cât şi din influenţa celor ce îl înconjurau; medici-foşti elevi ai Universităţii din Padova, astfel ca organizarea spitalului s-a făcut după o instituţie veneţiană şi anume Hospitale di Santo Lazaro e Medicanti. Spitalul de la Colţea avea 24 de paturi, în număr egal împărţite între bărbaţi şi femei, câte doisprezece, fiind despărţite printr-un paraclis.

Spitalul avea ca personal medical un chirurg şi un spiţer, dar nu exista şi un medic astfel că la nevoie se cerea asistenţa unui medic dintre cei din oraş. Totodată, faptul că administrarea era încredinţată unei entropii de negustori scoate în evidenţă forţa clasei ce se ridica şi neîncrederea în reprezentanţii bisericii.

 Înfiinţarea spitalului de la Colţea a constituit un îndemn puternic pentru fondarea altor instituţii asemănătoare, astfel că în afară de azilul de la Târgovişte a lui Dudescu, şi cel de la Sfânta Vineri din Bucureşti, denumite impropriu spitale, adevăratul “lăstar” al fundaţiei de la Colţea a fost spitalul Sfântul Pantelimon, ridicat între 1735 şi 1752 de Grigore Ghica Vodă, care avea 12 paturi şi era folosit ca loc de îngrijire a bolnavilor cronici.

A apărut al doilea spital, în vecinătatea celui ridicat pentru bolnavii cronici, ridicat pentru numărul crescând de bolnavii afectaţi de epidemia de ciumă, spital cu denumirea de Sfântul Visarion. Ulterior, iau fiinţă şi alte spitale mai mici, în mod treptat, încercând să facă faţă situaţiei grele a sănătăţii publice, cum este cel de la Craiova înfiinţat în 1737.

 În Moldova, se ridică spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi în perioada 1757-1763 de către domnitorul Constantin Racoviţă şi având drept scop devenirea nucleului puternicii mişcări cu caracter medical din capitala Moldovei.



""