Ordinul 227: «Niciun pas înapoi»! Stalin, pe marginea prăpastiei

Bătălia de la Stalingrad s-a încheiat pe 31 ianuarie 1943. La ora 11, proaspăt feldmareşalul Friedrich Paulus, comandantul Armatei a 6-a, s-a predat ruşilor în bunkerul din subsolul ruinelor fostului Univermag, subsol în care funcţionează azi Muzeul Amintirii.

Prin gestul lui Friedrich Paulus, inimaginabil pentru Hitler – care-l făcuse cu o zi înainte, pe 30 ianuarie, feldmareşal, în speranţa că Paulus se va sinucide – bătălia se încheiase din punct de vedere practic. În Nord însă, Corpul XI, condus de generalul Karl Strecker şi alcătuit din 50.000 de oameni, a continuat lupta şi după 31 ianuarie. Comandanţii de divizie îl obligaseră pe Strecker să nu trateze cu ruşii. La 10:30 însă, în dimineaţa lui 2 februarie 1943, strigând „Trăiască Hitler!”, Strecker se predă.

„Staţia Meteo îşi încetează activitatea şi salută patria”

Puţini sunt istoricii, publiciştii, scriitorii interesaţi de Stalingrad sau de Al Doilea Război Mondial care să nu se fi oprit asupra acestei zile istorice, pentru a-i surprinde atmosfera. Jean Lopez, în capodopera sa Stalingrad. La bataille au bord du gouffre, surprinde din întreaga zi acest moment unic, dovadă de necontestat că Istoria scrie şi ea proză:

„La 12:35, Grupul de Armate Don (din Armata Roşie – n.n.) captează ultimul mesaj radio trimis în eter de Armata a 6-a. E Comunicatul Meteo:
«Plafon de nori, 5.000 metri, vizibilitate, 11 kilometri, cer limpede, temperatură – 31 C, ceaţă şi fum deasupra Stalingradului.
Staţia Meteo îşi încetează activitatea şi salută patria».
Bătălia de la Stalingrad s-a încheiat”. (Jean Lopez, Stalingrad. La bataille au bord du gouffre, Paris, Economica, 2017, p. 429)

Unul dintre cei mai mari reporteri ai tuturor timpurilor, Alexander Werth, corespondentul BBC la Moscova în timpul războiului, semnalează imaginile promovate de presa sovietică:

„A doua zi, ziarele sovietice au publicat primele fotografii înfăţişând scenele Capitulării: lungi şerpi negri de prizonieri germani trecând Volga pe gheaţă; Paulus, cu o faţă crispată, stând la o masă într-o odăiţă, interogat de generalii Rokossovski şi Voronov, cu ajutorul unui tânăr interpret, maiorul Diatlenko; şi imaginea unui număr de generali nemţi capturaţi așteptând într-un câmp acoperit de zăpadă; stând mai la o parte, încruntat şi întorcând spatele germanilor, generalul Dimitriu, purtând o căciulă înaltă. Era vădit furios pe germani; în urmă cu douăsprezece zile îi lipsiseră pe români până şi de raţia mizeră pe care o primeau înainte”. (Alexander Werth, Russia at War. 1941- 1945: A History, Skyhorse Publishing, 2017, Kindle Edition, p. 543)

Feldmareşalul Friedrich Wilhelm Ernst von Paulus, conducătorul Armatei a 6-a germane la Stalingrad, se predă armatei sovietice

Pe 2 februarie 1943 a luat sfârşit însă şi un eveniment care a ţinut cu sufletul la gură întreaga planetă timp de şase luni, din 23 august 1942, când are loc bombardarea sălbatică a oraşului de Luftwaffe, și până când capitulează Armata a 6-a. Jochen Hellbeck, în Stalingrad: The City that Defeated the Third Reich (Public Affairs, 2015, Kindle Edition), schiţează un tablou al importanţei Stalingradului în războiul mediatic global:

„Durând șase luni, bătălia s-a desfășurat și ca un război media global. Încă de la început, observatori din toate părţile s-au concentrat asupra încleștării gigantice de la marginea Europei, anunţând-o drept evenimentul definitoriu al celui de-al Doilea Război Mondial. Lupta pentru Stalingrad va fi devenit «cea mai hotărâtoare bătălie a războiului», așa cum scria un ziar din Dresda la începutul lui august 1942, tocmai când soldaţii lui Hitler se pregăteau de asaltul asupra orașului. Ziarul britanic Daily Telegraph a folosit practic aceiași termeni în septembrie. La Berlin, Joseph Goebbels citea cu atenţie presa inamicilor Germaniei. Bătălia pentru Stalingrad era «o chestiune de viaţă și de moarte, și tot prestigiul nostru, ca și cel al Uniunii Sovietice, va depinde de modul în care se va încheia», declara șeful propagandei naziste, făcând un semn cu capul către cotidianul britanic.

Începând cu octombrie 1942, presa sovietică cita cu regularitate rapoartele din Vest care preamăreau eroismul soldaţilor și civililor care apărau orașul de războinicii mecanici ai Germaniei. În puburile de pe cuprinsul Angliei, radiourile erau deschise când începeau știrile de seară, pentru a fi apoi închise imediat ce se terminau de transmis relatările despre Stalingrad. «Nimeni nu voia să audă altceva», remarca un reporter britanic. «Cu toţii vorbesc despre Stalingrad, doar despre Stalingrad».

Oamenii din naţiunile Aliate comentau cu euforie performanţa sovieticilor la Stalingrad. Acest sentiment nu reflecta numai spiritul alianţei antifasciste; el se datora, de asemenea, și faptului că soldaţii din Vest ai Alianţei nu puteau arăta nici o faptă eroică asemănătoare: în mai bine de un an armata britanică suferise înfrângere după înfrângere”.

Încleştarea de la Stalingrad, unică în istoria modernă prin coborârea războiului la nivelul luptei corp la corp de tip Ev Mediu, e urmărită cu atenţie nu numai în Anglia, ci şi în America. În Prologul la volumul Enemy at the Gate. The Battle for Stalingrad, William Craig îşi aminteşte:

„În octombrie şi noiembrie 1942, am cheltuit mult timp în afara studiilor pentru a citi tot ce găseam despre oraşul sovietic din pragul Asiei. Reportajele vorbeau de lupte în canale, pivniţe, clădiri de birouri, şi eu încercam disperat să-mi imaginez astfel de moment oribile în vieţile oamenilor. Pentru un băiat de 13 ani, trăind într-o lume de pace, astfel de imagini erau greu de închipuit” (William Craig, Enemy at the Gate. The Battle for Stalingrad, Open Road Media, 2015, Kindle Edition, p. 10).

Cele două volume ale romanului tolstoian al lui Vasili Grossman – Pentru o cauză dreaptă (apărut în 1955, tradus la noi la Cartea Rusă în 1957) şi Viaţă şi destin (apărut în 1989 la Moscova, tradus la noi în 2010) – însumează 1.700 de pagini. Cartea e consacrată Stalingradului în timpul desemnat de zilele premergătoare bombardamentului din 23 august 1942 şi de capitularea din 2 februarie 1943.

Războiul a făcut din Stalingrad vedeta planetei. Vasili Grossman scrie despre asta pe larg în Pentru o cauză dreaptă. În Viaţă şi destin, tema e reluată, într-o altă cheie însă. Prozatorul, înclinat către meditaţie, proclamă: „Fiecare epocă are oraşul ei universal, el fiind sufletul, voinţa respectivei epoci” (Vasili Grossman, Viaţă și destin, Editura Polirom, București, 2010, p. 823).

Sub acest semn, din 23 august 1942 până în 2 februarie 1943, Stalingradul e Oraşul Universal, Oraşul Epocii: „Cel de-al Doilea Război Mondial a constituit o epocă a omenirii, iar pentru un timp oarecare, Stalingradul devenise oraşul ei universal. Devenise gândul şi năzuinţa neamului omenesc. Pentru el lucrau uzine şi fabrici, rotative şi linotipuri, el îi ridica la tribună pe liderii parlamentari” (Vasili Grossman, op. cit., p. 823).

2 februarie 1943 e însă ziua în care Stalingradul a încetat să mai fie Capitala Lumii din punct de vedere mediatic: „Dar când din stepă au pornit spre Stalingrad mulţimile miilor de oameni, iar străzile pustii s-au umplut de lume, şi când în el au început să vuiască primele motoare de automobil, oraşul universal al războiului a încetat să mai fiinţeze” (idem, p. 823).

Sindromul Prezentului care ştie

După cele două călătorii ale mele la Stalingrad (una în 2015 şi alta în 2017), pentru a vedea la faţa locului – şi, prin asta, pentru a-mi însuşi o lecţie la tabla geografiei – scena pe care s-a jucat spectacolul mondial de şase luni, am citit mult despre bătălia care a marcat secolul XX, considerată şi una dintre cele mai sălbatice din istorie.

În cazul celor mai multe dintre cărţi şi studii, m-am întâlnit cu ceea ce aş numi sindromul rescrierii trecutului din perspectiva prezentului care ştie. Altfel spus, fără să-şi dea seama, mulţi istorici abordează evenimentele din 1942 care au premers bătăliei de la Stalingrad din perspectiva celor care ştiu sfârşitul: înfrângerea umilitoare a nemţilor, spargerea flancurilor ţinute de români, rezistenţa supraomenească a apărătorilor din Armata 62, condusă de Vasili Ciuikov, suferinţele fizice şi morale ale nemţilor din „pungă”, capitularea lui Paulus, trecerea iniţiativei strategice în mâinile rușilor.

De aici, câteva note definitorii ale abordării Stalingradului, între care, la loc de frunte, se numără concentrarea pe operaţiunile nemţilor, dar mai ales pe greşelile lui Hitler din 1942, şi împingerea în plan secund a dezastrului de la ruşi sub bombele Stuka, a disperării lui Stalin, a umilinţei retragerii.

Operaţiunile Wehrmacht din primăvara şi vara lui 1942 sunt văzute din perspectiva finalului din 2 februarie 1943. În consecinţă, în descrierea operaţiunilor, în radiografia faptelor şi vorbelor lui Hitler, se caută în mod automat greşelile care, potrivit istoricilor, au făcut inevitabil Stalingradul. De la subestimarea adversarului până la lipsa de flexibilitate a lui Paulus. În cazul lui Stalin, având în vedere c-a învins la Stalingrad, greșelile, aberaţiile, deși recunoscute ici-acolo, nu par a fi pe măsura celor comise de Hitler, care a pierdut.

Înţelegerea trecutului presupune însă să ne situăm în momentul cercetat și să judecăm personajele și evenimentele aşa cum au fost ele la vremea lor, cu viitorul neştiut în faţă, ca și cum habar n-am avea care a fost sfârşitul istoric.

După ce am văzut la Stalingrad până unde au ajuns nemţii (la o sută de metri de Volga!), mi-am dat seama că Hitler n-a fost nebun când a refuzat stoparea asaltului şi refacerea Armatei a 6-a. Cine se putea gândi că acea sută de metri nu putea fi străbătută până la Volga de cea mai puternică armată a Wehrmachtului, Armata a 6-a, condusă de Paulus?

Hitler e acuzat c-a lăsat descoperite flancurile prin atribuirea lor românilor, lipsiţi de echipamentul corespunzător. Cum îi putea trece prin cap însă că Armata a 62-a va rezista la marginea Volgăi exact atâta timp de cât avea nevoie Stalin ca să pregătească „Uranus”?

Dacă evităm însă rescrierea trecutului din perspectiva prezentului atoateştiutor, şi ne vom muta, cu viziune cu tot, în realităţile din 1942, vom descoperi, înainte de Stalingrad, o Armată Roşie umilită, o Uniune Sovietică în derută, un Stalin pe marginea prăpastiei. Au bord du gouffre, cum spune Jean Lopez chiar din titlul cărţii sale. Ordinul 227, intrat în istorie sub titlul „Niciun pas înapoi”, din 28 iulie 1942, ne-o dovedeşte.

Un document ţinut secret timp de aproape jumătate de secol

Puţine sunt cărţile consacrate lui Stalin în partea despre război care să nu descrie împrejurările în care a luat naştere documentul. Dmitri Volkogonov în Staline: Triomphe et tragédie înfăţişează astfel momentul petrecut la Kremlin:

„Într-o zi, după raportul lui Vasilevski (general locotenent Alexandr Vasilevski, şeful Marelui Stat Major din 26 iunie 1942, unul dintre puţinii militari care au planificat operaţiunile sovietice la nivel global, din 23 iulie 1942, reprezentând STAVKA la Stalingrad – n.n.), Stalin a început să se plimbe nervos încolo şi încoace prin biroul său şi, deodată, se apucă să vorbească şi despre altceva decât operaţiile:
«Ordinul Cartierului General nr. 270 din 16 aprilie 1941 a fost uitat! Uitat! Mai ales în Statele Majore! Pregăteşte un nou ordin pentru trupe cu această idee: Retragerea fără ordin e o crimă şi va fi pedepsită după severitatea tipică vremurilor de război».
– Pentru când îl vreţi?
– Pentru azi chiar. Veniţi imediat ce documentul e gata.
În seara de 28 iulie 1942, după ce-a revăzut a doua oară textul, Stalin a semnat celebrul Ordin nr. 227, al Comisarului Poporului pentru Apărare care, după război a fost bine ascuns pe fundul arhivelor militare”. (Dmitri Volkogonov, Staline: Triomphe et tragédie, Flammarion, 1991, pp. 385-386)

Amănunte despre transmiterea ordinului în toată Armata Roşie pot fi întâlnite în eseul „Ivan’s War” de Catherine Merridale:

„Ordinul 227 a fost emis pe 28 iulie. La insistenţele lui Stalin, el n-a fost tipărit niciodată pentru o distribuire generală. În schimb, conţinutul său a fost transmis fiecărui bărbat şi fiecărei femei din Armată. «Cuvintele voastre trebuie să fie puternice, concise, clare şi concrete», li s-a spus comisarilor politici. «Nu trebuie să fie o singură persoană căreia să nu-i fie familiar ordinul tovarăşului Stalin». În rânduri strânse, înghesuiţi sub soare şi în vânt, soldaţii ascultau rostogolirea apelului despre ruşine” (Catherine Merridale, Ivan’s war. Life and death în the Red Army. 1939-1945, Herny Holt & Co., 2007, Kindle Edition, p. 156).

Ordinul se găseşte pe Wikisource în rusă, engleză şi franceză. În română n-a fost tradus.

Varianta originală rusească a ordinului conţine şi un soi de lămurire a conţinutului chiar din subtitlu: „Asupra măsurilor vizând reîntărirea disciplinei şi ordinii în Armata Roşie şi interdicţia de retragere neautorizată de la posturile de luptă”.

Măsurile sunt stabilite pentru cele trei nivele de comandă ale Armatei Roșii:

1. Cartierele Generale de front şi comandanţii fiecărui front;
2. Statele majore ale Armatelor şi comandanţii fiecărei Armate;
3. Comandanţii şi comisarii de armată şi de divizie.

Măsurile pentru primul nivel sună astfel:

„Cartierul General al Armatei Roșii ordonă:
1. Cartierele generale de Front și, înainte de toate, comandanţii fiecărui front trebuie:
a. Necondiţionat, să elimine dorinţa de retragere din rândul trupelor şi cu o mână fermă să facă să înceteze propaganda că noi putem şi trebuie să ne repliem cât mai departe către Est, şi că o astfel de retragere nu face niciun rău.
b. Necondiţionat, să demită din funcţiile lor şi să-i trimită în faţa Curţii Marţiale de la Cartierul General Suprem pe comandanţii de Armate care au permis o retragere neautorizată, fără Ordinul Cartierului General al Frontului, a trupelor lor de pe poziţiile ocupate,
c. Să formeze în cadrul fiecărui front între unul şi trei (în funcţie de situaţie) batalioane disciplinare (800 de persoane fiecare ), în care ofiţerii, subofiţerii şi comisarii din toate serviciile Armatei care au fost vinovate de încălcarea disciplinei din cauza laşităţii sau incompetenţei să fie trimiși și puși în cele mai dificile sectoare ale frontului pentru a le da şansa de a spăla prin sângele lor crimele împotriva Patriei-Mame”.

Orașul Stalingrad a fost distrus aproape complet în timpul asediului armatei germane

La al doilea nivel, al Statelor Majore de Armată, şi, înainte de toate al comandanţilor fiecărei armate, măsurile vizează mai întâi aplicarea şi în acest plan a măsurilor ordonate pentru Cartierele Generale de Front. Comandanţii de divizii care se retrag fără ordin sunt trimişi la Curtea Marţială a Armatei şi nu la cea de la Cartierul General Suprem.

Se înfiinţează în cadrul fiecărei Armate companii disciplinare (până la 10), alcătuite din 150-200 de persoane. Aceste companii sunt în subordinea Comandantului de Armată. La Stalingrad, de ele răspundea Vasili Ciuikov, comandantul Armatei a 62-a.

Unde apar detaşamentele de stopare

La nivelul Statelor Majore ale Armatelor apare o măsură nouă, cea care, de altfel, va stârni şi va continua să stârnească polemici aprinse între istorici, publicişti, memorialişti:

„Statele majore ale Armatei şi, înainte de toate, comandanţii de Armate trebuie:

(...) b) Să formeze în limitele fiecărei Armate de la 3 până la 5 detaşamente bine înarmate (până la 200 persoane pe secţiune), care să fie puse imediat în spatele diviziilor instabile şi la care să se recurgă, în caz de panică sau de retragere în dezordine a unor elemente din divizie, pentru a trage asupra dezertorilor şi laşilor, şi de a ajuta astfel ostaşii cinstiţi ai Diviziei să-şi îndeplinească datoria faţă de Patria Mamă”.

Ordinul 227 atribuie şi următorului nivel – de divizie – îndatoriri în materie de aplicare a măsurii cu detaşamentele de stopare: „b. Să ofere sprijinul şi susţinerea lor detaşamentelor defensive ale Armatei în munca lor de reîntărire a ordinii şi disciplinei în unităţi”.

Chiar redus doar la măsurile draconice, Ordinul 227 se justifică în contextul istoric respectiv, deşi unii văd în el doar o aberaţie criminală. Michael K. Jones şi-a publicat cartea sa de răsunet, Stalingrad: How the Red Army Triumphed, în 2007, la 17 ani de la căderea comunismului.

Pe lângă documente de arhivă, cărţi şi articole anterioare, autorul foloseşte şi mărturiile din postcomunism ale veteranilor de la Stalingrad. Toate mărturiile, fără excepţie, găsesc în Ordinul 227 un document care exprimă starea de spirit a luptătorilor de pe malul de vest al Volgăi, stare de spirit care era, de fapt, a majorităţii militarilor ruşi şi a ruşilor de pe întinderea Uniunii Sovietice:

Laşitatea trebuie curmată din rădăcină.

E singura modalitate de a opri deruta ruşinoasă.

Antatoli Kuzlov a luptat în Armata I Tancuri pe parcursul retragerii haotice din vara lui 1942. În timpul bătăliei din oraş s-a transferat în Divizia 13 Gardă, a lui Rodminţev, cea care a apărat fâşia dintre centru şi zona industrială a Stalingradului. La vremea când Michael Jones şi-a alcătuit cartea, Kuzlov era preşedintele Asociaţiei Veteranilor din Volgograd. Despre ordin, veteranul îi mărturiseşte autorului:

„Mulţi dintre ostaşii noştri au susţinut Ordinul, deşi unii s-au temut că a venit prea târziu. Cu toţii aşteptam o reacţie decisivă din partea înaltului Comandament, în timp ce ne retrăgeam spre Volga” (Michael K. Jones, Cum a triumfat Armata Roşie, Corint, 2013, p. 98).

Prezent la Stalingrad ca reporter de război între august 1942- ianuarie 1943, timp de cinci luni, adică, unul dintre cei mai talentaţi ziariști ruşi, marele scriitor de mai târziu, Vasili Grossman consemnează un caz de pronunţare și executare a unei sentinţe pe loc, fără a se mai aștepta judecata Curţii Marţiale, în relatarea „Vlasov”, publicată în „Krasnaia Zvezda” (ziarul Armatei Roşii) din 1 noiembrie 1942.

Fântâna „Dansul copiilor” din Stalingrad va ajunge unul dintre simbolurile cele mai cunoscute ale distrugerilor din oraş

Reportajul se ocupă de viaţa şi lupta celor răspunzători de transbordarea trupelor, muniţiilor şi răniţilor de pe un mal pe altul. Sunt din Stalingrad printre cei mai expuşi luptători artileriei şi aviaţiei inamice. Vasili Grossman e impresionat de sergentul pontonier Vlasov, fost şef de brigadă de colhoz, responsabil cu vistieria colhozului.

Ulterior, Vlasov va deveni personaj în romanul Pentru o cauză dreaptă. Vlasov îi povesteşte cum a refuzat șoferul motorist Kovalciuk să-l transporte cu șalupa, într-o misiune, peste Volga, speriat de gloanţele nemţilor. După ce sergentul a ajuns totuşi dincolo, apelând la alte mijloace, s-a trecut la rezolvarea cazului Kovalciuk:

„Câteva zile după aceasta, batalionul a fost pus în front, l-au adus pe ăla. Perminov (comisarul politic al batalionului de pontonieri – n.n.) a dat citirii sentinţa, a spus şi un cuvânt despre sângele a sute şi mii de ostaşi. Ăla a început să se roage, a început să plângă. Dar parcă mai poate fi vorba de milă într-un asemenea caz? Să fi fost după mine – l-aş fi rupt în bucăţi şi fără sentinţă. (…)
– în urmă Perminov a spus: «Cine vrea să execute sentinţa?» Am ieşit în faţa frontului. Am luat o armă de la un camarad şi l-am împuşcat. Mai poate fi vorba de milă?” (Vasili Grossman, Vlasov, în capitolul Stalingrad din volumul Viaţă și destin, Editura în limbi străine, Moscova, 1944, pp. 87-88)

Cazul e descris în notele luate la faţa locului şi în volumul Vassili Grossman, Carnets de guerre. De Moscou à Berlin, 1941-1945, Le Livre de Poche, 2008, varianta franceză a volumului A writer at War, apărut la Londra în 2005.

Volumul lui Vasili Grossman mai sus citat, Carnets de guerre. De Moscou à Berlin, 1941-1945, reunind, însoţite de comentarii, notele reporterului de război care a stat cinci luni în prima linie la Stalingrad, transcrie un fapt ieşit din comun.

În Divizia 45 de Puşcaşi, un soldat condamnat la moarte pentru automutilare scapă după ce-i împuşcat de plutonul de execuţie. Înhumat într-o groapă de obuz, iese în timpul nopţii şi se întoarce la compania sa. E executat a doua oară. De data asta, mult mai bine. Pe deasupra, spre deosebire de prima oară, îi iau uniforma, pentru a fi dată unuia viu. De regulă, în Armata Roşie din timpul Marelui Război, condamnatul la moarte e împuşcat în cap şi nu în corp, pentru a lăsa intactă uniforma, de care era nevoie.

Reporterii de război nu se dau în lături din a aborda, în articolele lor din „Krasnaia Zvezda” sau din „Pravda”, cazurile de împuşcare a dezertorilor.

În 1942 apare la Foreign Languages Publishing House, Moscova, broşura lui Konstantin Simonov, Stalingrad fight on, reunind reportajele de la Stalingrad ale altui mare reporter de război rus. Reportajul „The Battle on the outskirts” îl are ca erou pe Vadim Tkalenko, comandantul unui batalion care luptă în suburbiile oraşului. Pe parcursul confruntării se petrece următoarea întâmplare, istorisită de reporterul de război Konstantin Simonov:

„Dintr-odată, Tkalenko a remarcat figura unui om aplecat deasupra gardului, gata să-l sară.
– Stai!
Omul s-a oprit la aproape doi metri de Tkalenko. Era fără beretă şi fără puşcă; ataşate de curea avea câteva grenade de mână. Dezerta de pe câmpul de luptă – primul caz, mulţumim lui Dumnezeu, singurul caz. Tkalenko s-a folosit de pauza ce a urmat strigătului său de «Stop!» şi s-a uitat la faţa omului, pentru a încerca să-şi amintească numele lui, dar n-a reuşit. Faţa laşului era distorsionată, cu neputinţă de a fi recunoscută, nu atât de frică, cât de preocuparea abjectă, dezgustătoare, pentru propria lui soartă. Ochii săi ca de peşte păreau că scurmă pământul, ca şi cum ar fi căutat o gaură în care să se vâre!
– Unde plecai?, l-a întrebat Tkalenko cu răceală şi cu degetul pe trăgaciul puştii sale automate.
Omul n-a răspuns dar, lăsându-se în continuare mai jos, a încercat să treacă în viteză pe lângă ofiţer. Tkalenko a apăsat pe trăgaci, şi dezertorul, cu mâinile bâjbâind orbeşte peretele casei, s-a prăbuşit la pământ”. (Konstantin Simonov, Stalingrad fight on, Foreign Languages Publishing House, Moscow, 1942, pp. 25-26)

Ordinul trăit ca un electroşoc

Jean Lopez, în Stalingrad. La bataille au bord du gouffre, răspunde întrebării puse de mulţi istorici: Ordinul 227 a fost eficient?

„În imediat şi din punct de vedere militar, nu” (op. cit., p. 134).

Pe termen lung și din punct de vedere al stării de spirit însă, cercetătorul crede că ordinul a avut un efect important. Mai întâi asupra comandanţilor şi comandamentelor:

„Ideea, atât de răspândită, că duşmanul urmează să fie învins prin simpla uzură, prin alungirea constantă a liniilor sale de comunicaţie, nu mai era de apărat. Trebuia, se impunea, acceptarea bătăliei” (Jean Lopez, op. cit., pp. 134-135).

Insistând pe rolul moral al ordinului, Jean Lopez îşi imaginează efectul asupra soldaţilor:

„Obiectivul principal al Ordinului 227 e de a schimba starea de spirit a Armatei Roşii. Din acest punct de vedere, el a fost trăit ca un electroşoc. Drepţi, în rânduri strânse, soldaţii au ascultat vocile şefilor lor, repetând cuvintele lui Stalin, care conţineau litania ruşinii lor, a fugii lor în faţa datoriei, abandonarea populaţiei, despre care se presupune că erau obligaţi s-o apere de un duşman abominabil. Ordinul a întărit voinţa celor care voiau să se bată, i-a izolat pe slabi şi indecişi, a încrustat în inimi spiritul de sacrificiu, a mărit puterea de coerciţie a ofiţerilor” (idem, p. 135).

Nu numai Jean Lopez, dar şi alţi istorici conferă importanţă ordinului, judecându-l în context şi nu din perspectiva prezentului, când altele sunt condiţiile:

„Contextul şi sensul Ordinului nr. 227 au fost oarecum diferite. Practic, a fost o chemare la o retragere disciplinată, ordonată şi pentru sacrificii de ultimă redută atunci când este necesar. Obiectivul său a fost acela de a controla retragerea strategică a forţelor sovietice, pregătind, în acelaşi timp, psihologic, trupele pentru o ultimă defensivă la Stalingrad şi în altă parte” (Geoffrey Roberts, Victory at Stalingrad: The Battle That Changed History, Taylor and Francis, 2003, Kindle Edition, p. 65).

Catherine Merridale polemizează cu interpretarea prezenteistă:

„Ordinul nr. 227 n-a fost făcut public până în 1988, când a fost tipărit în cadrul politicii de glasnost sau transparenţă. La mai mult de 40 de ani de la sfârşitul războiului, măsurile sună crud oamenilor crescuţi în romantismul epic al victoriei. O generaţie care a crescut în decenii de pace se împotriveşte vechii lipse de milă a statului. Dar în 1942, cei mai mulţi soldaţi recunosc în ordin o restabilire a regulilor fireşti” (Catherine Merridale, op. cit., p. 156).

Un alt cercetător al bătăliei, Boris Laurent, editorul unei culegeri de documente aparţinând lui Paulus, tipărite sub titlul Friedrich Paulus, La bataille de Stalingrad, Nouveau monde, Paris, 2014, ia și el în considerare impactul asupra moralului destrămat al Armatei Roşii prin sinceritatea neaşteptată:

„Pentru prima dată, Stalin descrie o situaţie catastrofică a URSS. Ordinul insuflă soldaţilor voinţa de fier de a nu ceda în faţa unui inamic nemilos. E unul dintre turnantele psihologice ale teribilului conflict” (Friedrich Paulus, La bataille de Stalingrad, edition présentée et annotée par Boris Laurent, Nouveau monde, Paris, 2014, p. 134).

„Şi-au acoperit drapelele de ruşine”

Istoricii care apreciază documentul trimit la prima parte a ordinului, cea în care Stalin face o radiografie lucidă a situaţiei, proclamând că iluzia retragerii la nesfârşit, pentru că teritoriul URSS se întinde pe suprafeţe imense, a luat sfârşit. Adevărul crud e spus de ordin în polemică făţişă cu teoriile despre mijloacele fără limite ale URSS în confruntarea cu Germania:

„Dușmanul aruncă noi forţe pe front fără a se preocupa de pierderile masive și pătrunde adânc în teritoriul Uniunii Sovietice, acaparând noi regiuni, distrugându-ne orașele și satele, și violând, jefuind și ucigând populaţia sovietică. Luptele continuă în regiunea Voronej, lângă Don, în sud, și la porţile Caucazului de Nord. Invadatorul german pătrunde spre Stalingrad, pe Volga, și vrea cu orice preţ să prindă în capcană Kubanul și Caucazul de Nord, cu petrolul și grânele lor. Inamicul a capturat deja Voroșilovgrad, Starobelsk, Rossoș, Kupiansk, Valuki, Novocercassk, Rostovul pe Don și jumătate din Voronej. O parte din trupele de pe frontul Sud, împinse de cei care răspândesc panica, au abandonat Rostovul și Novocercasskul fără rezistenţă dârză și fără ordine de la Moscova, acoperindu-și drapelele de rușine. (...)

Unii neghiobi de pe front se liniștesc singuri spunând că ne putem retrage mereu spre Est, că noi avem un vast teritoriu, numeroase pământuri, o populaţie considerabilă și că va fi totdeauna multă pâine pentru noi.

Ei vor să-și justifice astfel comportamentul infam de pe front.

Dar asemenea vorbe sunt false și nu servesc decât dușmanilor noștri.

Fiecare comandant, fiecare soldat al Armatei Roșii și fiecare comisar politic trebuie să înţeleagă că mijloacele noastre nu sunt fără limite. Teritoriul statului sovietic nu este un deșert; el e populat de oameni – muncitori, ţărani, intelectuali, taţii noștri, mame, soţii, fraţi și copii. Teritoriul URSS pe care dușmanul l-a capturat și vizează să-l captureze înseamnă pâine și alte produse pentru armată, metal și combustibil pentru uzinele care furnizează armatei arme și muniţie, căi ferate. După pierderea Ucrainei, Belarusului, republicilor Baltice, Doneţului și a altor zone, avem mult mai puţin teritoriu, mult mai puţini oameni, pâine, metal, uzine și fabrici. Am pierdut mai mult de 70 de milioane de oameni, mai mult de 800 de milioane de puduri de pâine anual și mai mult de 10 milioane de tone de metal anual.

Acum nu mai suntem superiori germanilor în materie de oameni și de hrană. A ne retrage în continuare – ar însemna să alergăm spre pierderea noastră și în același timp a Patriei Mamă”.

Stalin acuză aici retragerea continuă a Armatei Roşii spre Est şi spre Sud, din vara lui 1942, cu vădite note de fugă în derută. O retragere văzută de reporterii de război ca stârnind uluirea, ba chiar şi revolta ruşilor.

Pe 21 iulie 1942, Rostovul este  cucerit de armata germană după o bătălie în care a spulberat tancurile sovietice pe câmpul de luptă

Vasili Grossman, ajuns la Stalingrad, stă de vorbă cu mulţi refugiaţi veniţi din stepele Donului. Aceştia îi povestesc experienţa refugiului. Înţepăturile la adresa Armatei Roşii nu lipsesc. Notele din Carnets de guerre, nepublicate în „Krasnaia Zvezda”, consemnează şi această discuţie dintre Grossman şi o bătrână care venea dintr-un sat:

„Istorisirea sa à propos de laşi: Un neamţ picase la pământ ca o lance. Era un bun moment pentru a-l doborî, dar toţi eroii noştri erau culcaţi în ierburile înalte: «Ei, voi, nenorociţilor!», le-am strigat (...). «I-au lăsat, idioţii ăştia, să înainteze adânc, până la Volga, le-au dat jumătate din Rusia»” (Vasili Grossman, Carnets de guerre. De Moscou à Berlin, 1941-1945, Le Livre de Poche, 2008, pp. 200-201).

Această stare de spirit a ruşilor e sesizată de ordin şi transformată într-un avertisment ameninţător:

„Populaţia ţării noastre, care iubește și respectă Armata Roșie, începe să se descurajeze de aceasta, să-și piardă credinţa în Armata Roșie, și numeroși sunt cei care blestemă Armata Roșie, pentru că i-a abandonat pe oamenii noștri sub jugul opresorilor germani, și ea însăși fuge spre Est”.

Prezentării fără fard a realităţilor îi urmează câteva concluzii. Una dintre ele atacă feroce propaganda Ne putem retrage la infinit:

„De aceea, este necesar să eliminăm vorbăria că putem să ne retragem la nesfârșit, că avem o grămadă de teritoriu, că ţara noastră este mare și bogată, că există o populaţie mare, și că pâinea va fi mereu din belșug. Asemenea vorbe sunt false și inutile, ne slăbesc și sunt benefice dușmanului; dacă nu încetăm să ne retragem, vom rămâne fără pâine, fără combustibil, fără metal, fără materie primă, fără fabrici și uzine, fără căi ferate”.

Altă concluzie fermă priveşte situaţia de pe câmpurile de luptă:

„Toate acestea duc la concluzia că e timpul să terminăm cu retragerea.
Niciun pas înapoi! Acesta trebuie să fie lozinca noastră.
Este necesar să apărăm fiecare poziţie, fiecare metru din teritoriul nostru, până la ultima picătură de sânge, să ne agăţăm de fiecare parcelă de pământ sovietic și să o apărăm atât timp cât este posibil.
Patria noastră mamă trece prin zile grele.
Trebuie să ne oprim, și apoi să izgonim și să zdrobim dușmanul cu orice preţ”.

Părăsirea poziţiilor fără ordin, retragerea în debandadă, îşi au cauza în lipsa de disciplină. Tonul capătă duritate:

„Ce ne lipsește?
Nu e ordine, nu e disciplină în companii, batalioane, regimente, unităţi de tancuri și escadrile aeriene.
Iată marea noastră lipsă!
Trebuie să stabilim în armata noastră ordinea cea mai strictă și o disciplină solidă, dacă vrem să salvăm situaţia și să ne păstrăm Patria.
E imposibil să mai tolerăm comandanţi și comisari care permit unităţilor să-și părăsească poziţiile.
E imposibil să mai tolerăm comandanţi și comisari politici care acceptă ca doar câţiva răspânditori de panică să determine situaţia pe câmpul de luptă, să împingă să fugă alţi soldaţi și să deschidă frontul dușmanului.
Răspânditorii de panică și lașii trebuie lichidaţi pe loc!
De acum înainte se cere o disciplină de fier pentru fiecare comandant, pentru fiecare soldat, pentru fiecare comisar – niciun pas înapoi fără ordinul superiorilor. Comandanţii de companie, de batalioane, de regimente, de divizii și comisarii care se retrag fără ordinele superiorilor sunt trădători de patrie.
Acestea sunt ordinele Patriei.
A executa aceste ordine înseamnă a apăra pământurile noastre, a salva Patria, a respinge și a extermina inamicul”.

Şi Hitler a dat un ordin gen

Niciun pas înapoi! În iarna lui 1941, când ruşii au declanşat ofensiva, generalii nemţi au pledat pentru retragerea armatei germane. Unii au fost de părere că până dincolo de graniţele URSS:

„La OKH (Oberkommando des Heeres, înaltul Comandament al Trupelor de Uscat – n.n.), această bruscă revenire ofensivă a Armatei Roșii a provocat o stupoare vecină cu panica. Cei mai curajoși vizau replierea pe linia de plecare din 2 octombrie, alţii o retragere până la frontiera poloneză” (Philippe Masson, „La contre-offensive soviétique”, în volumul La seconde guerre mondiale. Campagnes et batailles, Larousse, 1992, p. 129).

Hitler s-a opus.

Moscow to Stalingrad. Decision in the East, de Earl F. Ziemke şi Magna E. Bauer, volumul 2 din cele trei dedicate de The US Army Center of Military History Războiului din Est, reproduce ordinul trimis de Hitler Grupului de Armate de Centru pe 18 decembrie 1941:

„Führerul a ordonat: Nu pot fi făcute mişcări evazive mai mari. Acestea vor conduce la o pierdere totală de arme şi echipamente grele. Generalii aflaţi la comandă, comandanţii şi ofiţerii trebuie să intervină personal, pentru a obliga trupele la rezistenţă fanatică în poziţiile lor, în ciuda inamicului care vrea să pătrundă pe flancuri sau în spate. Aceasta este singura modalitate de a câştiga timpul necesar pentru a aduce întăririle pe care le-am comandat din Germania şi Occident”.

Adolf Hitler, înconjurat de Statul său Major. Al doilea din dreapta, generalul Friedrich von Paulus.

Ordinul lui Hitler, amintind izbitor de „Niciun pas înapoi!”, a salvat Armata germană. Cel puţin aşa susţine Liddell Hart, în celebra sa History of the Second World War, din 1970:

„Judecând retrospectiv, este limpede că acel veto pronunţat de Hitler în privinţa oricărei retrageri extinse a redat încrederea trupelor germane, salvându-le, probabil, de la o prăbuşire masivă. În acelaşi timp, insistenţele sale referitoare la respectarea sistemului de apărare «arici» le-a adus avantaje importante la începutul campaniei din 1942” (Liddell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Orizonturi, p. 318).

Istoricii trec sub tăcere o parte importantă a Ordinului 227. Stalin îşi argumentează măsurile sale crude invocând ordinul lui Hitler din 1941:

„După retragerea din această iarnă sub presiunea Armatei Roșii, când disciplina trupelor germane era pe cale să se piardă, nemţii au impus măsuri severe, care au dus la rezultate foarte bune. Ei au format 100 de batalioane disciplinare de soldaţi vinovaţi de încălcarea disciplinei prin lașitate sau dezorganizare, le-au luat decorațiile și i-au transferat în zonele cele mai periculoase ale frontului și le-au ordonat să-și spele păcatele.

În final, nemţii au format escadroane speciale, le-au plasat în spatele diviziilor instabile și le-au ordonat să tragă asupra lașilor în caz de retragere neautorizată sau în caz de predare. Cum noi știm, aceste măsuri au fost eficace, și acum trupele germane luptă mai bine decât au luptat astă iarnă. Și în prezent situaţia e că trupele germane au o bună disciplină, deși ele nu-și apără patria și n-au decât un scop de îndeplinit – să supună un alt popor –, în timp ce trupele noastre, care au înalta misiune de a proteja Mama Patrie violată, n-au o astfel de disciplină și în consecinţă suferă înfrângeri. E necesar să învăţăm de la dușmanii noștri, așa cum strămoșii noștri și-au studiat dușmanii și au smuls victoria”.

Semnale de alarmă privind dezastrul vin şi din presă. Alexander Werth le consemnează în cartea sa de referinţă. Editorialul din 30 iulie 1942 al „Pravdei”, „Niciun pas înapoi!”, marchează un moment crucial. Pentru prima dată în presa sovietică, după 6 decembrie 1942, debutul ofensivei ruseşti de iarnă-primăvară, apare în presa oficială de la cel mai înalt nivel teza „Niciun pas înapoi!” dominantă în Ordinul 227, ţinut secret însă:

„«Ostaşi sovietici! Niciun pas înapoi!» Aceasta e chemarea patriei noastre. Ţara noastră sovietică e mare şi bogată, dar nu există nimic mai dăunător decât să se creadă că, fără să ne încordăm forţele la maximum, am putea ceda chiar şi numai un petec de pământ, sau a abandona un oraş sau altul fără a ne bate până la ultima picătură de sânge” (Alexander Werth, op. cit., p. 418).

Pe 14 iulie 1942, în „Krasnaia Zvezda”, Ilya Ehrenburg, cel mai citit ziarist din timpul războiului, sună alarma sub titlul: „Patria e în primejdie!”. Punctul de plecare îl constituie reamintirea zilei de 14 iulie în istoria Franţei:

„Pe 14 iulie parizienii au cucerit sinistra Bastilie. Când au distrus-o, oameni au dansat; au jubilat pentru libertatea lor. Le-a fost uşor să cucerească Bastilia. Le-a fost maigreu să-şi apere libertatea în faţa vecinilor lor hrăpăreţi. Prusacii şi austriecii au invadat Franţa. Tânăra republică era ameninţată cu moartea. Atunci patrioţii au făcut apel la popor cu nemuritoarele cuvinte: «Patria este în pericol!»” (Ilya Ehrenburg, The Tempering of Russia, Eschenburg Press, 2017, p. 446).

Saltul la realităţile ruseşti ale momentului e inevitabil:

„Germanii s-au apropiat de Boguciar. Ei forţează înaintarea mai departe – către plexul solar al ţării – către Stalingrad. Ameninţă Rostovul. Tânjesc după Kuban şi după nordul Caucazului. E criminal să nu vezi ameninţarea şi e criminal să te descurajezi din cauza acestei ameninţări” (op. cit., p. 448).

Pe 31 iulie 1942, un alt scriitor convertit la publicistica de război, Alexei Tolstoi, autorul legendarului Calvarul, scrie în „Krasnaia Zvezda” sub titlul „Îndărătnicia”:

„Cum poate suporta inima Armatei Roşii mult timp ca nemţii să avanseze şi noi să continuăm să cedăm pământul nostru, oraşele noastre, satele noastre, livrând copiii noştri şi mamele noastre torturilor nemaipomenite, batjocorii amare a insolentului Neamţ? Nu e nici o scuză (...)” (Alexis Tolstoi, Écrits sur la guerre, Édition Nagel, 1945, pp. 35-37).

Constantin Simonov, autorul faimoasei poezii „Să m-aştepţi!”, publică la finele lui iulie 1942 poemul „Câmpia fără nume”, dedicat crizei din Armata Roşie. Prima strofă descrie ruşinea numită retragere:

„Din nou ne retragem, tovarăşi,
Din nou am pierdut bătălia
Şi soarele roşu-al ruşinii,
Îneacă în sânge câmpia”

Nu numai viii, cei care se retrag, trăiesc ruşinea, dar şi morţii. Aceştia, care sunt nu numai din acest război, dar şi din toate războaiele duse până acum de Rusia, se ridică pentru a-i mustra pe cei de azi:

„Şi nemaiputând de ruşine,
În noaptea aceasta, îmi pare
Că morţii Rusiei se scoală –
Că trâmbiţi răsună în zare”

Venind din urmă, morţii îi blesteamă pe cei care se retrag:

„Ascultă tovarăşe, – ascultă:
Din urmă vin morţii ursuzi –
Străbunii, nu numai urmaşii
Ne blestemă astăzi. Auzi?”

Stalin are motive să fie disperat

Suntem în 28 iulie 1942. Stalin are motive să fie mai mult decât îngrijorat. Are motive să fie disperat. Jean Lopez pune Ordinul 227 pe seama neliniştilor crescânde ale lui Stalin:

„În acest sfârşit de iulie 1942, toate semnalele sunt pe roşu. Optimismul din primăvară a lăsat locul disperării şi abandonului. Trebuie reacţionat, trezite spiritele şi impulsionată o turnură viguroasă pe teren. Precedentul Revoluţiei din 1917 nu poate decât să-l bântuie pe şeful bolşevicilor. I se putea întâmpla şi lui ceea ce i s-a întâmplat Ţarului, falimentul economic naşte dezastrul militar şi, urmare, revoltă populară. Aşa că se decide să intervină pe 28 iulie, într-o modalitate dramatică” (Jean Lopez, op. cit., p. 131).

Situaţia de pe front e catastrofală. Între 8-12 mai 1942, întreaga Peninsulă Kerci trece sub stăpânirea nemţilor. Lungă de 100 de kilometri şi largă de 19 până la 45 de kilometri, peninsula e un punct strategic. Pe de-o parte, de ea depinde Sevastopolul. Pe de alta, dacă ruşii o păstrează, pot bara calea nemţilor spre Kuban şi Caucaz. Pentru a o apăra, ruşii au fortificat anterior istmul Parpaş: un şanţ larg de 10 metri, adânc de 5 metri. În jurul şanţului, câmpuri de mine şi reţele de sârmă ghimpată, blochausuri, obstacole antitanc, artilerie formidabilă.

Armata Roşie masase aici 23 de divizii, aparţinând a 3 Armate şi numărând 210.000 de oameni. Nemţii şi românii aveau doar 11 divizii. Toate avantajele erau de partea ruşilor.

Trupele germano-române, conduse de generalul Erich von Manstein, printr-o manevră ingenioasă (atacă acolo unde Armata Roşie se aştepta mai puţin), în cadrul „Operaţiunii Trappenjagd”, cuceresc insula până pe 12 mai 1942. Pagubele sovietice: 162.282 de morţi şi prizonieri, 258 de tancuri pierdute, 1.100 de tunuri abandonate.

Wehrmacht are doar 7.588 de pierderi în oameni.

Între 2 iunie şi 4 iulie 1942, în urma unui asediu germano-român, în care e folosit şi tunul Dora – cel mai mare tun din Al Doilea Război Mondial; poate trage un obuz de 5 tone la o distanţă de 47 de kilometri sau unul de 7 tone la o distanţă de 38 de kilometri; poate pătrunde printr-un zid de beton de 8 metri; transportat cu 60 de vagoane; întreţinut şi protejat de 4.000 de oameni – cade Sevastopolul. Armata Roşie lasă pe câmpul de luptă 90.000 de prizonieri, 16.000 de soldaţi ucişi, 600 de tunuri abandonate, 18 nave distruse.

Făcând un bilanţ al primăverii sovietice, Jean Lopez scrie în Stalingrad. La bataille au bord du gouffre:

„Bilanţul celor trei bătălii de primăvară – Harkov, Kerci, Sevastopol – e un dezastru cu majuscule pentru Armata Roşie. Pierderile se ridică la 600.000 de oameni, 900 de tancuri, 1.000 de avioane şi o artilerie colosală (6.600 de tunuri!). Flancul Sud e zguduit în profunzime. Deja acaparată de apărarea Moscovei, STAVKA n-are mijloacele de a reface unităţile asupra căreia se va abate ofensiva germană. Înainte de a se lansa spre Don, Wehrmacht are partida câştigată pe jumătate. Marea retragere către Caucaz şi Volga apare inevitabilă” (Jean Lopez, op. cit., p. 92).

Pe 28 iunie 1942 se declanşează „Operaţiunea Blau”. Momentul capătă proporţii urieșești în viziunea multor autori:

„Pe 28 dimineaţa, sub un cer greu de furtună, Armatele a 2-a, a 6-a și a 4-a Blindată pornesc spre Est în direcţia Don. Ansamblul adună ușor o jumătate de milion de oameni. Armata a 6-a, singură, aliniază, o duzină de divizii: două de blindate, o motorizată, 10 de infanterie, articulate în cinci corpuri de armată din care unul de blindate. În cer, Luftflotte IV (armata aeriană) a general-colonelului von Richthofen e gata să intervină. Stukasurile sale vor veni în picaj în urletul sirenelor lor, semănând mitralieri și moarte. Aceste păsări de pradă impun combatanţilor de la sol să aibă nervi solizi pentru a evita panica văzându-le venind. Stukasurile dau impresia că v-au ţintit deja și că sunt pe cale să plaseze bomba în plin pe vehiculul sau pe poziţia voastră!” (Pierre Montagnon, La bataille de Stalingrad, Édition du Rocher, Kindle Edition).

Tăvălugul ajunge pe 5 iulie 1942 la Voronej. Pe 7 iulie cade Voronejul. Pe 17 iulie e deja pe Don.

În tranşeele Stalingradului, capodopera lui Victor Nekrasov, e rezultatul experienţei directe ca luptător, și nu ca ziarist, a lui Victor Nekrasov pe frontul din vara lui 1942. Kerjenţev, ofiţer de geniu, personajul narator din roman, cel care vede Marele Război pentru Apărarea Patriei prin ochii unui simplu combatant, în genul lui Fabrice del Dongo din Mănăstirea din Parma la Waterloo, schiţează realitatea stupefiantă a debandadei din Armata Roşie înainte de Stalingrad.

Batalionul din care face parte Kerjenţev, ofiţer-genist, personajul narator al romanului, se află pe malurile Oskolului, lângă Kupriank, la începutul lui iunie 1942. De la Divizie, batalionul primeşte ordinul de retragere până la Novo-Belenskaia, cale de 100 de kilometri, spre Est.

Cum arată Armata Roşie în retragere?

„Drumul e ticsit de Ford-uri, Gaz-uri, Zis-uri, Studebackeruri enorme, închise. Din acestea, ce-i drept, sunt mai puţine. Şi căruţe, căruţe fără sfârşit. Trece încet artileria divizionară. Pe ţevile lungi atârnă ciorchine de gâşte. S-aude cum guiţă disperat un purcel. Trec tot felul de căruţe, vehicule improvizate, chesoane goale. Sunt mulţi călăreţi. Doi inşi călăresc nişte vaci. Au legat moletierele de coarne şi merg aşa.

Şi toate acestea se mişcă, însoţite de strigăte, ţipete şi pocnituri de bici, înainte spre miazăzi-răsărit, acolo, dincolo de orizont, dincolo de crâng, de moară, de trepiedul semnului topometric de pe câmp. Imensa omidă pestriţă se târăşte, şerpuieşte, se opreşte, tresare, iar se târăşte mai departe...” (Victor Nekrasov, În tranşeele Stalingradului, Editura Univers, 1972, pp. 56-57)

Semn al uriaşului talent care va da romanul Viaţă şi destin, Vasili Grossman descrie retragerea din perspectivă metafizică. Retrospectiva de până la Stalingrad e făcută în reportajul „Frontul Stalingradului”, datat decembrie 1942:

„Armatele se retrăgeau. Oamenii aveau un aer întunecat. Praful le acoperea uniformele, armele; praful era pe gura puștilor, pe prelata care acoperea lăzile cu hârtiile de stat-major, pe tastele negre şi lăcuite ale mașinilor de scris, pe valize, pe raniţe şi pe puștile aruncate în dezordine în căruţe.
Gri şi sec, praful se infiltra în nări și în gât.
Buzele uscate de el se acopereau astfel de crăpături.
Pătrundea în suflet şi în inimă, făcea privirile neliniştite, se răspândea în artere şi în vene, şi sângele luptătorilor devenea gri.
Praf teribil, praful retragerii”. (Vasili Grossman, „Le Front de Stalingrad”, în Années de guerre. 1941-1945, Édition en langues étrangéres, Moscou, 1946, pp. 272-273)

Mari unităţi germane declanşează ofensiva spre Sud, spre Rostov, în paralel cu cea spre Stalingrad. Pe 23 iulie cade Rostovul. Un reportaj din „Sentinela”, apărut în numărul din 6 septembrie 1942, sub titlul „Goana de la Rostov”, scris din perspectiva trupelor germano-române în drum spre Sud, spre Kuban și Caucaz, debutează astfel: „Duşmanul pornise o goană spăimântătoare şi nu ştiu ce l-ar fi putut opri şi nu ştiu ce l-ar fi putut ajunge”.

Stalin chiar nu era responsabil de nimic?

Citit azi, ordinul se remarcă prin sinceritatea fără egal în Rusia stalinistă în materie de înfăţişare a realităţii. Chiar dacă, spre deosebire de discursul din 3 iulie 1941, „Fraţi şi surori”, radiografia e ascunsă marelui public, totuşi, ea poate fi considerată remarcabilă.

Ar fi fost însă fără cusur dacă ordinul ar fi menţionat, măcar în treacăt, responsabilitatea lui, a lui Stalin, în cauzele dezastrului din vara lui 1942.

Capitolul „Şeful de Război” din cartea lui Jean Lopez se deschide cu o apreciere indiscutabilă:

„Stalin ţine în mâinile sale toate puterile politice şi militare. Niciun alt şef din timpul celui de-al Doilea Război Mondial n-a exercitat un control personal atât de intens, sub toate aspectele, asupra efortului de război” (Jean Lopez, op. cit., p. 46).

Unul dintre cei mai buni cunoscători ai URSS din anii 1941- 1945 – a semnat şi monumentalul volum Joukov. L’homme qui a Vaincu Hitler (Perrin, 2013) – Jean Lopez trece în revistă funcţiile lui Stalin din timpul Războiului:

Secretar general al PCUS, din 1912. După Marea Teroare, prin această funcţie, dictator absolut al URSS şi, prin cultul personalităţii, zeificat de ruşi.

Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului, din 1939. Altfel spus, şeful Guvernului.

Din 30 iunie 1941, preşedinte al organului de conducere supremă a Războiului: Comitetul de Apărare a Statului (GKO). Alcătuit din Malenkov, pentru PCUS, Beria, pentru NKVD, Molotov, pentru Politica Externă, Mareşalul Voroşilov, pentru Armată, GKO e văzut de Jean Lopez ca un organism nemaiîntâlnit până acum în istorie prin concentrarea puterii în mâinile câtorva oameni. El dictează totul, inclusiv viaţa şi activitatea din afara Frontului.

GKO dictează asupra Operaţiunilor militare prin STAVKA (Cartierul general). Stalin e membru STAVKA. Comisar al Poporului pentru Apărare, altfel spus, ministrul Apărării.

Una dintre cele mai tari prerogative ale lui Stalin e cea de a putea decide asupra folosirii rezervelor. Jukov îşi aminteşte că ele erau trecute într-un carneţel de care Stalin nu se despărţea niciodată, şi pe care nu-l arăta nimănui.

Niciunul dintre şefii din Alianţă n-are puterea lui Stalin. Lui Churchill, căruia Stalin, în vara lui 1942, la Moscova, îi reproşează refuzul de a deschide al doilea front, îi e greu, îi e chiar imposibil să-i explice dictatorului că un eşec al Debarcării sau un cost uriaş în oameni i-ar aduce căderea în Parlament.

Trăgând linie, Jean Lopez concluzionează: „Tot ceea ce priveşte războiul ajunge la Stalin şi trece prin Stalin” (op. cit., p. 16). Cercetător lucid, autorul observă:

„Azi, mai ales sub influenţa cercetărilor anglo-saxone şi graţie deschiderii (foarte relative) a anumitor arhive, pare să se fi ajuns la un consens în privinţa lui Stalin, adevărat şef de război, părinte al marilor victorii, dar şi... al imenselor eşecuri. Importanţa acestora din urmă nu trebuie subestimată. (…) Cele 10 milioane de sovietici morţi între 22 iunie 1941 şi luptele de la Stalingrad sunt în parte victimele erorilor colosale ale lui Stalin” (op. cit., p. 47).

Una dintre responsabilităţi, crucială, ţine de refuzul (până la „Operaţiunea Uranus") de a adapta Armata Roşie la cerinţele războiului modern. Mareşalul Tuhacevski dezvoltase în Armata Roşie teza acţiunii în adâncimea frontului inamic prin combinaţia tancuri-avioane. Stalin refuză această viziune (care se va dovedi corectă, nemţii pe asta au pariat), cramponându-se – şi sub influenţa lui Budionîi şi a lui Voroşilov, două epave bolşevice – pe teza atac-contraatac frontal, în stilul Primului Război Mondial.

E drept, în septembrie 1942, Stalin se lasă convins de militari (Jukov, în primul rând) să accepte lovitura în adâncime, dusă cu combinaţia tanc-avion, pentru a realiza cleştele de tip german. Faţă de Hitler, el îşi dă seama imediat de nevoia de a recunoaşte realitatea. Am putea presupune însă că n-a făcut-o cu inima uşoară. Spre deosebire de Hitler din 1942, el chiar se află cu spatele la zid în urma dezastrului din vara lui 1942.

O altă responsabilitate trimite la decimarea Armatei Roşii.

În Stalingrad. The Battle that Shattered Hitler’s Dream of Word Domination, Rupert Matthews realizează un bilanţ al Marii Terori în rândurile Armatei Roşii:

„În Armata Roşie au fost executaţi 3 din 5 mareşali, 13 din 15 comandanţi de armată, 8 din 9 amirali, 50 din 57 comandanţi de corp de armată şi 154 din 186 comandanţi de divizie.
Gradele de jos n-au fost atât de tare afectate, dar aproape 10% din ofiţerii Armatei Roşii au fost eliminaţi prin împuşcare, închisoare sau degradare.
Efectele Marii Terori asupra moralului şi capabilităţilor militare au fost enorme”. (Rupert Matthews, Stalingrad. The Battle that Shattered Hitler’s Dream of Word Domination, Arcturus Publishing Limited, 2012, p. 24)

Mult timp, chiar şi după moartea lui Stalin, ruşii au fost convinşi că Tătucul nu greşise, că de vină pentru eşecuri (după război, dezastrele devin eşecuri) fuseseră generalii, dar El fusese perfect.

Victoriile îi aparţineau în exclusivitate.

Marele şoc l-a constituit Raportul secret al lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS. După ce dezvăluie răspunderile lui Stalin în decimarea Armatei Roşii, a catastrofei din prima parte a invaziei, Nikita Sergheievici Hruşciov atacă violent conducerea Războiului de către Stalin:

„Chiar şi după ce a început războiul, nervozitatea şi isteria de care a dat dovadă Stalin, împletite cu operaţiunile militare reale, au provocat serioase pagube armatei noastre. (…)
Simultan, Stalin se amesteca în operaţiuni şi emitea ordine care nu luau în considerare adevărata situaţie la o anumită secţiune a frontului şi care nu erau de nici un ajutor, ci aveau ca rezultate uriaşe pierderi de personal”. (Raportul Secret al lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1998, p. 61)

Stalin răspunde direct şi de dezastrul din 1942

Ordinul 227 denunţă debandada Armatei Roşii din vara lui 1942. Analiza dezastrului e corectă. Când vine vorba însă de cauze, ordinul are mari slăbiciuni. Dezastrul de după Harkov îşi are cauza – potrivit lui Stalin – în iluzia multora că teritoriul URSS e nesfârşit, în acţiunea răspânditorilor de panică, în supraestimarea nemţilor, în absenţa ordinii şi disciplinei.

Da, aşa era. Numai că aceste slăbiciuni se iviseră şi se amplificaseră sub conducerea lui Stalin, cel care controla totul.

Stalin răspundea şi direct de dezastrul din vara lui 1942. Stalin are astfel o vină majoră în crearea atmosferei de optimist deşănţat care domneşte în Armata Roşie, în URSS, până la 28 iulie 1942, când se emite ordinul, şi când presa sovietică trage alarma – Patria în primejdie!

După respingerea nemţilor din faţa Moscovei, Stalin declanşează ofensiva de iarnă-primăvară. O uriaşă cheltuială de oameni şi materiale prin raportare la rezultate.

Comentând teza lui Stalin despre victoriile din campania decembrie-aprilie, John Mosier concluzionează în volumul Deathride: Hitler vs Stalin: The Eastern Front, 1941-1945:

„Stalin a pretins, şi e posibil să şi fi crezut asta, că armatele sale au repurtat mari victorii. Realitatea de pe teren era diferită. Pe hartă, teritoriul recucerit era impresionant, presupunând că s-ar fi trecut cu vederea faptul că exceptând Tula de la sud-estul Moscovei, şi Rostovul de la gura Donului, germanii încă deţineau fiecare oraş major pe care îl capturaseră în toamnă. Într-un război în care coloanele blindate puteau obţine pătrunderi de mai bine de 100 de kilometri pe zi, aşa cum de repetate ori reuşiseră germanii, pierderea sau câştigarea de distanţe ce erau dispuse după standardele războaielor de dinainte, era de o mică semnificaţie”. (John Mosier, Deathride: Hitler vs Stalin: The Eastern Front, 1941-1945, Simon & Schuster, 2010, Kindle Edition, p. 219)

N-ar fi fost, poate, chiar un dezastru dacă această imagine falsă, de militar de la începutul secolului, ar fi fost păstrată de Stalin doar pentru el. Chiar dacă va avea consecinţe nefaste în planul operaţiunilor militare, ea n-ar fi provocat criza din vara lui 1942 dacă n-ar fi fost cultivată de Stalin în intervenţiile sale publice. Mesajul de 1 Mai 1942, rostit în plină stingere a ofensivei din 8 ianuarie-20 aprilie 1942, clocoteşte de optimism delirant:

„Întreaga Armată Roşie trebuie să transforme anul 1942 în anul înfrângerii definitive a forţelor fasciste şi a eliberării pământului sovietic de ticăloşii hitlerişti” (citat de Rodric Braithwaite, în Moscova, 1941, Sfârşitul Blitzkrieg-ului, Editura Corint, 2015, varianta românească a lucrării Moscow 1941: City and Its People at War, 2006).

Coloană de prizonieri sovietici condusă spre captivitate după bătălia de la Harkov

Nu e o eroare de apreciere. E o iluzie mai mult sau mai puţin asumată conştient de Stalin în calitate de Stăpân absolut al Uniunii Sovietice.

O iluzie impusă naţiunii de condiţia oricărui dictator absolut: Cea de Atoatefăcător.

Oprirea nemţilor în faţa Moscovei era o victorie insuficientă pentru Stalin. El avea nevoie ca de aer de alte şi alte victorii. Toate măreţe. Atât pentru că orice dictator nu poate trăi fără victorii, fără succese, fără realizări, toate izvoare ale cultului personalităţi sale, cât şi pentru că dezastrul de după 22 iunie 1941 trebuia împins în plan secund. Ruşii trebuiau să-şi spună: nemţii nu numai c-au fost opriţi, dar ei se şi retrag sub loviturile Armatei Roşii, se retrag într-o stare jalnică.

Presa preia mesajul hiperoptimist (şi la ordinul lui Stalin) pentru a-l răspândi în Armata Roşie şi în URSS. Earl F. Ziemke şi Magna E. Bauer II în Moscow to Stalingrad. Decision in the East atrag atenţia asupra beţiei de fericire afişate de „Pravda”:

„În editorialul de Anul Nou 1942, ziarul guvernamental Pravda a spus că forţele sovietice au ajuns la punctul de cotitură al războiului, iar cu propriile lor «rezerve inepuizabile» precum şi cu tancurile şi avioanele din Marea Britanie şi America, ele ar realiza în cursul anului «înfrângerea completă a Germaniei Hitleriste»”.

La nici cinci luni (28 mai) are loc dezastrul de la Harkov. Chiar şi în aceste condiţii, dând curs mesajelor transmise de Stalin, în Uniunea Sovietică se întreţine o atmosferă de optimism dezastruos. Alexander Werth citează în acest sens, în cartea sa, un comentariu al ziarului Armatei Roşii, „Krasnaia Zvezda”, cel mai citit ziar din URSS-ul Marelui Război, din 21 iunie 1942, în plină derută a Armatei Roşii:

„Armata germană rămâne mai departe împietrită în apărare. Ea a fost lipsită de conducerea ofensivă pe care a avut-o cândva. (...)” (Alexander Werth, op. cit., p. 401)

Mesajele lansate de autorităţi, în frunte cu Stalin, provoacă un optimism mortal în rândurile milioanelor de ruşi. Vasili Grossman e de Anul Nou 1942 pe front. Potrivit lui Carnets de guerre, el îi scrie soţiei:

„Draga mea Lioussiura, iată, am sărbătorit amândoi Noul An, tu la Tiraspol, eu pe front... Orizontul din faţa noastră se luminează, un sentiment de încredere, de forţă, a pus stăpânire pe armată şi fiecare zi face Victoria mai aproape” (op. cit., p. 135).

Catastrofa ofensivei cu orice preţ

În realitate, ofensiva dintre 6 decembrie-20 aprilie 1942 are cel mult o valoare psihologică, şi aceea îndoielnică. La prima izbitură de berbece a Armatei Germane, ruşii îşi dau seama că n-aveau aproape nimic: avioane, tancuri, tunuri şi mai ales comandanţi. Din punct de vedere militar, ofensiva duce la o criminală risipire a forţelor sovietice – în oameni şi în tehnică:

„Mai mult de un milion de soldaţi au luat parte la fiecare dintre acestea. 139.586 au fost pierduţi «irevocabil» în decembrie şi de două ori mai mulţi în următoarea lună (272.520). Penuria de resurse era atât de mare încât unele unităţi din artileria lui Jukov puteau trage doar două obuze pe zi. Rata medie de avans a fost de 2,4 km pe zi – minoră în comparaţie cu avansul anterior al germanilor sau cel ulterior al Armatei Roşii” (Geoffrey Jukes, Al Doilea Război Mondial. Frontul de Est, 1941-1945, Editura Corint, Bucureşti, 2015, p. 37)

Victoriile cu orice preţ sunt rezultatul unei iluzionări sau al paranoiei de a lua dorinţele drept realitate. Era convins Stalin că nemţii sunt terminaţi, că e suficient un brânci pentru a-i azvârli dincolo de graniţe, sau ştia adevărata situaţie, şi pur şi simplu manipula în stil comunist?

E greu de răspuns. Nici deschiderea arhivelor de după căderea comunismului n-a fost de prea mare ajutor în descoperirea lui. O explicaţie – repet – ne-ar putea fi dată prin raportarea la mania regimurilor comuniste din toate timpurile: punerea între paranteze a realităţii când aceasta intră în conflict cu ceea ce crede conducerea despre ea.

În primăvara lui 1942, la nivelul STAVKA se pune problema strategiei pentru 1942. Ce să facă Armata Roşie după rezultatele nesemnificative ale ofensivei de iarnă?

Stephen Walsh, în Stalingrad. 1942-1943. The Infernal Cauldron, schiţează un tablou al Uniunii Sovietice de la momentul respectiv:

„Marile priorităţi strategice ale verii lui 1942 constau în exploatarea noii alianţe cu Anglia şi Statele Unite, în timp ce se repara şi se restabilea spulberata economie sovietică de război. Pe parcursul extraordinarei rezistenţe în faţa invaziei germane din 1941, mai mult de 1500 cele mai importante industrii de război ale Uniunii Sovietice au fost evacuate în noi locaţii în Centrul şi Estul URSS. În orice caz, ele trebuiau descărcate şi reasamblate piesă cu piesă înainte ca producţia să poată începe din nou” (Stephen Walsh, Stalingrad. 1942-1943. The Infernal Cauldron, Simon & Shuster, 2000, p. 34).

Armata Roşie avea şi ea nevoie de un răgaz, după efortul supraomenesc din vara şi iarna lui 1941 şi primele luni ale lui 1942:

„Armata Roşie, lovită grav, dacă nu distrusă de Wehrmacht în 1941, aşa cum mulţi comandanţi experimentaţi, precum Jukov recunoşteau, se găsea într-o disperată nevoie de reantrenare în arta războiului modern. Avea substanţiale resurse în oameni, dar ele nu erau infinite şi nu puteau umple pierderile şi înfrângerile pe scară largă din 1941” (Stephen Walsh, op. cit., p. 34).

Prin urmare, comandanţii militari din STAVKA – Gheorghi Jukov, Boris Sapojnikov şi Andrei Vasilevski – pledau pentru ceea ce ei numeau o apărare activă. Armata Roşie trebuia să evite aventura în ofensive strategice, până când industria de război nu atingea capacităţile maxime de producţie şi unităţile nu se întăreau, mai ales prin promovarea unei noi generaţii de ofiţeri, prin instruirea noii generaţii, deoarece generaţia 1941 dispăruse.

La finele lui martie 1942, o reuniune comună a STAVKA şi GKO ia în discuţie planul elaborat de militari privind apărarea activă, concomitent cu reconstituirea potenţialului uman şi material al Armatei Roşii.

Marea întrebare e dacă Stalin va accepta ca Armata Roşie să nu treacă la ofensivă în 1942. Îl îndemna la atac nu numai iluzia că nemţii sunt sfârşiţi, dar şi nevoia de victorii cu orice preţ. Ca şi Hitler, lui Stalin îi repugnă defensiva.

După cum era de aşteptat, Stalin a sărit în sus când a venit vorba de apărare. Volumul Moscow to Stalingrad. Decision in the East îl citează:

„Ar trebui să ne aşezăm în apărare, să ne irosim timpul şi să aşteptăm ca nemţii să atace mai întâi? Trebuie să dăm câteva lovituri anticipative pe un front larg”.

În eseul „Stalin. New Biografy of a Dictator”, apărut la Yale University Press în 2015, istoricul rus Oleg V. Hlevniuk schiţează un întreg tablou al responsabilităţii lui Stalin în planificarea mai multor acţiuni ofensive aberante:

„În vara anului 1942, s-au planificat ofensive în Crimeea, pe Frontul Central şi în jurul oraşelor Harkov şi Leningrad. Stalin s-a implicat puternic în punerea la punct a acestor operaţiuni” (Oleg V. Hlevniuk, Stalin – o nouă biografie a unui dictator, Editura Litera, 2017, p. 306).

Robert Forczyk, în Kharkov 1942. The Wehrmacht strikes back, nu şovăie să taxeze asta drept catastrofă:

„Decizia lui Stalin de a conduce multe ofensive planificate în grabă se clasează alături de aproape catastroficele decizii de desfăşurare a Armatei Roşii înainte de Barbarossa, ofiţerii experimentaţi din Stavka erau obligaţi să scrâşnească din dinţi în tăcere văzând cum Stalin risipea cele câteva rezerve pe mai multe fronturi, urmărind prea multe obiective” (Robert Forczyk, Kharkov 1942. The Wehrmacht strikes back, Osprey Publishing, 2013, Kindle Edition, p. 65).

Un secret de stat: măcelul de la Harkov

În cursul ofensivei de iarnă-primăvară, pornind o ofensivă în dimineaţa lui 18 ianuarie 1942, Armata Roşie a înaintat la vest de Izium (aproape de Harkov) şi a realizat un intrând cu o lăţime de 30-40 km şi o profunzime de 50 km.

Pe 25 martie 1942, Grupul de Armate Sud primeşte Directiva de începere a Operaţiunii de lichidare a pintenului sovietic. Prin urmare, în zonă sunt masate puternice forţe nemţeşti, pregătite de ofensivă. Din nenorocire pentru ruşi, Stalin are ambiţia de a declanşa o ofensivă din acest intrând pentru a cuceri Harkovul şi a ajunge la Nipru. Iniţiativa le aparţine lui Semion Timoşenko (partea militară) şi lui Nikita Hruşciov (partea politică). Amândoi, împreună cu generalul Bagramyan, şeful de Stat Major al lui Timoşenko, ştiind că Stalin îşi dorea o ofensivă spectaculoasă, insistă pentru cucerirea Harkovului.

Stalin aprobă, încântat, în ciuda obiecţilor altor militari din STAVKA.

Pe 12 mai 1942, sub comanda lui Timoșenko, o formidabilă forţă a Armatei Roșii (24 divizii de infanterie, 18 brigăzi de blindate și două corpuri de cavalerie, într-un cuvânt, 765.000 de oameni, 1.200 de tancuri, 1.300 de tunuri și mortiere și 926 de avioane) se năpustește asupra nemţilor cu intenţia de a-i împinge spre Vest.

La capătul unei bătălii care a durat până pe 28 mai 1942, Armata Roșie e sfărâmată pur și simplu: 277.190 de oameni, dintre care 170.958 uciși, 652 de tancuri, 4.924 de tunuri, 542 de avioane distruse sau capturate. Sute de ofiţeri superiori ruși, între care nouă comandanţi de divizie sau corpuri de armată, sunt uciși.

Una dintre cauze constă în absenţa informaţiilor despre comasarea de forţe germane în zonă pentru curăţarea intrândului de la Izium:

„STAVKA nu avea idee de forţa de luptă germană, presupunând că armatele ruseşti se vor confrunta tot cu unităţile slăbite din iarnă. Serviciile de informaţii militare sovietice nu reuşiseră să depisteze marea creştere în efective a Grupului de Armate Stud” (Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial, Editura RAO, Bucureşti, 2015, p. 343).

A doua cauză trimite la slaba pregătire a Armatei Roşii. S-ar fi impus să fie ascultată părerea militarilor potrivit căreia o ofensivă serioasă nu trebuie declanşată fără o întărire a forţelor umane şi materiale. Armata Roşie era la acelaşi nivel ca şi în decembrie 1941. Respingerea nemţilor fusese în principal opera Generalului Iarnă.

A treia şi principala cauză ţine exclusiv de Stalin. Nu doar pentru c-a acceptat aventura cuplului Timoşenko-Hruşciov, dar şi pentru că i-a lăsat de izbelişte.

Semion Timoşenko şi Nikita Hruşciov îşi dau seama că-i loviseră pe germani chiar când aceştia îşi pregăteau propria ofensivă. În noaptea de 20 mai, Timoşenko îl convinge pe Hruşciov să-i telefoneze lui Stalin pentru a-i cere aprobarea de anulare a ofensivei.

Are loc o scenă tipică pentru felul lui Stalin de a conduce Războiul; descrisă de Antony Beevor în volumul Al Doilea Război Mondial:

„Hruşciov primeşte legătura la conacul de la Kunţevo. Stalin îi spune lui Georgii Malenkov, secretarul Comitetului Central, să ia legătura cu el. Hruşciov cere să vorbească direct cu Stalin. Stalin refuză şi îi spune lui Malenkov să afle ce voia Hruşciov. Când Stalin aude motivul, strigă că «Trebuie să execute ordinele militare» şi îi spune lui Malenkov să încheie convorbirea. Se spune că ura lui Hruşciov faţă de Stalin datează din acel moment şi a dus la denunţarea fermă a dictatorului la Congresul al XX-lea al Partidului din 1956”. (Antony Beevor, op. cit., p. 344)

Pe 19 noiembrie 1942, Armata Roşie a declanşat „Operaţiunea Uranus”, contraofensiva de la Stalingrad. În primă fază, țintele principale au fost Armatele a 3-a și a 4-a române ce asigurau flancurile Armatei a 6-a germane care lupta în Stalingrad.

Dezastrul de la Kerci trimite tot la Stalin. Acesta e reprezentat în zonă de un acolit, întruchipare a incompetenţei: Lev Mekhlis, şeful Direcţiei principale a Afacerilor politice a Armatei Roşii, membru al Comitetului Editorial al „Pravdei”, Comisar adjunct la Apărare.

În zonă, Lev Mekhlis e şeful Secţiei Politice a Frontului Crimeei şi reprezentantul STAVKA. Comandant militar e generalul Kozlov. Observă David M. Glantz și Jonathan M. House în When Titans Clashed: How the Red Army Stopped Hitler:

„În continuare și mai rău, Stalin îl desemnează ca reprezentant al Stavka pe acest front pe Lev Mekhlis, notoriul om-secure. În mod făţis Mekhlis și-a terorizat comandanţii și a remaniat personalul. Combinaţia între un comandant mediocru, un personal fără experienţă și un comisar sâcâitor a osândit frontul din Crimeea” (David M. Glantz, Jonathan M. House, When Titans Clashed: How the Red Army Stopped Hitler, University Press of Kansas, 2015, Kindle Edition, p. 134).

Cu toate acestea, începutul dezastrului care va lua sfârşit abia pe 2 februarie 1943, la Stalingrad, îl constituie Harkovul. Scrie Antony Beevor, în Al Doilea Război Mondial:

„Aproape 240.000 au fost luaţi prizonieri, împreună cu 2.000 de tunuri de câmp şi grosul forţelor de tancuri trimise în bătălie. Un comandant de armată şi mulţi alţi ofiţeri s-au sinucis. Kleist observă după bătălie că zona era atât de plină de cadavre de bărbaţi şi de cai, încât vehiculul său abia putea trece” (op. cit., p. 344).

De altfel, aşa cum arată toţi cercetătorii, masacrul e ţinut la secret. E dezvăluit abia după moartea lui Stalin. La vremea respectivă, Harkovul a fost prezentat ruşilor ca o victorie.

De ce Harkov? Din mai multe motive:

1) Armata Roşie e înfrântă în timp ce se lansase într-o ofensivă. Pentru aceasta fuseseră puse la bătaie importante forţe militare şi umane.

2) Înfrângerea ia aspectul unui măcel. Asupra ruşilor se năpusteşte o maşinărie infernală, întruchipată de combinaţia tanc-avion.

3) Înfrângerea vine pe fondul optimismului periculos întreţinut de propaganda sovietică la ordinul lui Stalin. Armata Roşie îşi pierde cumpătul, dându-şi seama că ofensiva de iarnă-primăvară nu fusese expresia forţei URSS.

4) Responsabilitatea dezastrului îi revine în exclusivitate lui Stalin. Mai întâi, prin încrederea arătată lui Timoşenko. Apoi, prin ordonarea unei ofensive pripite, deşi chiar concluzia STAVKA fusese aceea că trebuie evitate ofensivele. Apoi, prin refuzul de a accepta retragerea, aşa cum i-o ceruse N.S. Hruşciov.

De la Harkov începe debandada Armatei Roşii. Spre Est până la Cotul Donului şi dincolo, până la Stalingrad. În Sud, prin Rostov, până la Maikop, unde sunt câmpurile petrolifere. În timpul derutei din vara lui 1942, după cum observă Antony Beevor, în eseul său „Stalingrad”, Stalin intră în derivă:

„În timpul rapidei înaintări germane, Stalin a căutat să-şi învinovăţească generalii. Schimbă comandanţii unul după altul, în speranţa deşartă că vreun nou conducător neîndurător ar putea însufleţi rezistenţa şi schimba situaţia. A mers până acolo încât l-a sunat pe un comandant de armată pentru a-l destitui şi pentru a-i spune să-l cheme la telefon pe unul dintre propriii săi comandanţi de corp de armată care urma să-l înlocuiască. Se răspândea sentimentul de eşec şi dezastru, spulberând şi încrederea parţial recăpătată după bătălia din jurul Moscovei” (op. cit., p. 135)

Stalin e răspunzător de dezastrul care începe cu Harkov şi pentru c-a refuzat cu obstinaţie să creadă că nemţii vor ataca în Sud. Convins că atacul va fi din nou la Moscova, el a ţinut însemnate rezerve de oameni şi materiale în Centru. Sudul a rămas descoperit.

Nimic mai mult nu spune despre orbirea lui Stalin decât incidentul Reichel.

Pe 19 iulie 1942, comandantul Joachim Reichel, primul ofiţer al Statului Major al 23 Panzer Divizion, cade cu avionul dincolo de linie. Are cu el o servietă conţinând planurile şi obiectivele fazei I a „Operaţiunii Blau”. Căutat de nemţi, comandantul nu e de găsit. Se găseşte în schimb avionul. De la Holder până la Hitler, nemţii intră în trepidaţii.

Dacă planurile au picat în mâinile ruşilor?

Planurile au picat, într-adevăr, dar degeaba. Stalin refuză să creadă în atacul din Sud, prin „Operaţiunii Blau”, declanşată în 28 iunie 1942.

Dictatorul suspectează o intoxicare. O ţine întruna cu ţinta Moscova.

Abia pe 17 iulie 1942 renunţă la teza sa absurdă; contrazisă de toate semnalele.

Nici n-avea cum. Pe 17 iulie 1942, Armata a 6-a ajunsese pe Don.

Să nu te întrebi de ce nu suflă un cuvânt Ordinul 227 şi despre responsabilitatea lui Stalin în dezastrul despre care atât de sincer vorbeşte documentul?!

Foto: Guliver/Getty Images, Guliver/AFP, arhiva personală Ion Cristoiu