Oraşul caselor aruncate la nimereală - Bucureşti

Autor 29006 vizualizări


În anii de dinaintea Unirii din 1859, integrarea Bucureştilor în categoria oraşelor europene nu era un lucru simplu de făcut. Era un oraş al contrastelor puternice, al îmbinării nearmonioase între Orient şi Occident, un oraş cum Vestul nu mai cunoscuse, dar care nu era nici în totalitate tipic civilizaţiei răsăritene.

Prima jumătate a secolului al XIX-lea a însemnat pentru capitala Valahiei debutul perioadei de dezvoltare şi modernizare. În ciuda numeroaselor proiecte propuse începând cu primii domni pământeni, procesul a fost unul îndelungat din cauza ritmului anevoios în care planurile erau puse în practică:„sistematizarea şi problemele edilitare sunt necontenit subiect de discuţie, dar mai puţin de realizare[1].

Prin această capitală a deosebirilor izbitoare s-au perindat foarte mulţi călători străini, unii dintre ei lăsând în scris impresiile formate după vizitarea Bucureştilor. Ideea care primează este aceea a unui oraş înşelător la prima vedere, un oraş cu dublă personalitate. Unii călători vorbesc cu drag despre Bucureşti, în ciuda elementelor surprinzătoare – într-un sens neplăcut – pe care le descoperă aici, alţii însă pleacă de-a dreptul contrariaţi de realitatea bucureşteană. Totuşi informaţiile pe care aceştia le-au lăsat, fie în scrisori personale, fie în articole sau cărţi publicate cu privire la călătoria lor în această ţară aflată la capătul Europei civilizate, reprezintă o bogată sursă de informaţii cu privire la urbea Bucureştilor, proaspăt intrat în modernitate. Perioada pe care o vom avea în vedere în articolul nostru este cea cuprinsă între domniile regulamentare şi anii Unirii.

„Asia şi Europa par să se întâlnească în acest oraş”

Una dintre cele mai echilibrate păreri despre Bucureştii acelor vremuri aparţine faimosului Helmuth von Moltke, viitor mareşal al armatei prusace. În anul 1835, pe când era doar un tânăr ofiţer, von Moltke trece prin Bucureşti în drum spre Istanbul. Majoritatea impresiilor de călătorie le lasă într-o serie de scrisori în care povesteşte drumul spre capitala Imperiului Otoman. „Eşti surprins să găseşti în acest pustiu [al Ţării Româneşti – n.a.] un oraş ca Bucureştii cu aproape 100.000 de locuitori. La Bucureşti sunt palate, societăţi şi vizite, teatre, modiste, ziare şi trăsuri de lux;dar cum ai pus piciorul afară din oraş recazi în barbarie.”[2]Pentru acest german, capitala Valahiei este un oraş al contrastelor:„La Bucureşti se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern şi bisericile cu arhitectură bizantină;cea mai amarnică sărăcie domneşte alături de luxul cel mai extravagant;Asia şi Europa par să se întâlnească în acest oraş”.[3]

Această idee a unui Bucureşti ca punct de întâlnire dintre Orient şi Occident apare la majoritatea stăinilor care au trecut pe aici. La vremea respectivă, Ţările Române, deşi aspirau la o dezvoltare în sens vest-european, erau încă puternic legate de cultura şi practicile orientale, iar aspectul capitalei era o oglindă fidelă a acestui fapt.

Bucureşti:de la extaz la agonie nu e decât un pas

Pentru mulţi străini, prima impresie asupra oraşului era una relativ pozitivă, însă confruntarea cu detaliile realităţii cotidiene duce la deteriorarea, până la repulsie, a acestei păreri. A se vedea, de pildă, descrierea făcută de publicistul britanic James Baillie Fraser în 1836:„De la Mitropolie, unde ruşii au deschis un loc de plimbare, sau de pe altă înălţime, Bucureştii fac o impresie cu adevărat frumoasă şi îmbucurătoare. Însă orice iluzie de plăcere şi curăţenie dispare pe îndată ce intri în străzile strâmbe, înguste şi murdare. Acestea nu sunt altceva decât receptaculul sau canalul tuturor murdăriilor. [...] Niciun oraş nu poate face o impresie mai deprimantă, deznădăjduită şi mizerabilă ca Bucureşti.”[4]

Tot în aceaşi perioadă, medicul german Ernst Anton Quitymann traversează Ţările Române în timpul călătoriei sale prin Europa Răsăriteană, călătorie pe care o va descrie în cartea Deutsche Briefe űber den Orient. La fel ca şi alţii înaintea sa, observă dualitatea acestui oraş care, la prima vedere, impresionează în mod plăcut, dar care dezamăgeşte la un nivel de cunoaştere mai intim. Aseamănă Bucureştii cu Viena imperială din punct de vedere al dimensiunii, însă doar atât. În rest, „din depărtare, această întindere şi numeroasele turnuri şi clopotniţele bisericilor îţi fac o impresie măreaţă, care, însă, după o cunoaştere mai apropiată se pierde. Trebuie spus că civilizaţia occidentală caută să străbată prin crusta murdară a secularului orientalism asiatic şi să prefacă un oraş oriental într-o reşedinţă europeană.”[5]

O privire ceva mai diferită găsim la un principe rus, un anume Anatol N. Demidov, conducătorul unei echipe de naturalişti, care trece prin principate în drum spre Crimeea, în anul 1837. El surprindevanitatea societăţii bune a Bucureştilor, observând că „primul lucru când soseşti la Bucureşti este să te îngrijeşti de a-ţi face rost de o trăsură frumoasă. Întinderea mare a oraşului şi mai ales moda porunceşte acest lucru. Niciun om cu oarecare stare nu poate să se arate semenilor săi mergând pe uliţă pe jos.”

Un oraş care predispune la poezie şi visare

În ansamblu, cele mai frumoase cuvinte la adresa capitalei provin din spaţiul francez atât de drag oraşului despre care vorbim. În primul rând, trebuie menţionată Aurélie Ghika, nora lui Grigorie Dimitrie Ghica. De origine franceză, ea se căsătoreşte cu fiul fostului domn şi vizitează ţara în perioada Revoluţiei din 1848. Scrie apoi mai multe cărţi în limba franceză – La Valachie Moderne, Lettres d'un penseur des bords du Danube, La Valachie devant l'Europe– lucrări ce prezintă în Occident o imagine favorabilă asupra spaţiului românesc.

Aurélie Ghika vorbeşte frumos despre Bucureşti, într-un limbaj poetic ce construieşte o imagine realmente atractivă:„Bucureştii sunt un oraş aparte care nu seamănă cu niciuna din capitalele noastre europene, aliniate şi de o uniformitate care fac disperarea artistului. Uliţele lungi şi întortocheate, ca străduţele italiene, refuză orice lege a armoniei. Casele sunt aruncate la nimereală, într-o învălmăşeală ca nişte cuiburi în păduri [...]. Văzuţi de la înălţime, Bucureştii au aerul unui oraş fermecat, acoperişurile sale, de tablă, strălucesc în soare şi se argintează în lumina lunii ca şi cum zăpada ar urma unei văpăi de foc. Casele de la mahalale, despărţite unele de altele prin grădini micuţe, plantate cu arbori, sunt de un efect pastoral care îşi are farmecul său. S-ar zice că oraşul seamănă cu un parc presărat cu cabane. Graţia naturii suplineşte lipsa absolută de edificii impozante.”[6]

O părere asemănătoare întâlnim şi laUlysse de Marsillac, călător francez care ajunge pe pământ românesc la mijlocul secolului, în 1852, şi care se va stabili în ţara care i-a devenit o a doua casă. Acesta scrie o carte, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, pe care o dedică Principesei Elisabeta pentru ca, prin intermediul lucrării sale, ea să-şi cunoască mai bine ţara de adopţie şi farmecul capitalei. Se pare că Marsillac a ajuns să prefere Bucureştiul Parisului, de vreme ce mărturiseşte că „în ţările foarte civilizate, la Paris, de exemplu, există în mod cert satisfacţii pentru spirit şi pentru simţuri, dar sufletelor noastre le lipseşte ceva ce nu pot defini, dar simt profund. Totul este făcut acolo într-un mod mai curând artificial decât natural. Se preferă lumina gazului în locul soarelui;oamenilor le place mai mult să calce pe asfalt decât pe gazon [...] Dar, dacă ar exista o ţară în care să găseşti deopotrivă avantajele civilizaţiei şi cele ale naturii, nu ţi-ar plăcea să locuieşti acolo? Ei, bine! asta ne oferă oraşul Bucureşti.”[7]

Francezul e captivat de capitala valahă, dar îi recunoaşte în mod obiectiv şi lipsurile, fără a fi însă foarte deranjat de acestea:„...Şi totuşi, Bucureştii anului 1869 seamănă foarte mult cu Bucureştii din 1669. Spaţiul în care se întinde este imens şi sfidează orice preocupare din partea unei edilităţi neputincioase. Centrul are totuşi aspectul de oraş, cu rezerva că nicio stradă nu este dreaptă şi că fiecare construieşte după capul său, o fantezie străină de orice artă.”[8]

Cişmigiul, „un Hyde Park al Bucureştilor”

Unul dintre locurile care a atras capitalei cele mai multe cuvinte de laudă a fost Grădina Cişmigiului. Pe locul unde se află şi astăzi grădina, la începutul secolului al XIX-lea nu era decât o mlaştină. Însă, în 1847, în vremea lui Gheorghe Bibescu, e chemat de la Berlin Wilhelm Mayer, grădinar peisagist, căruia i se încredinţează conceperea unui plan de înfrumuseţare şi îngrijire a grădinilor bucureştene.[9]În câţiva ani, cu precădere sub domnia lui Barbu Ştirbei, se va finaliza proiectul de amenajare a terenului, mocirla fiind transformată în cea mai frumoasă grădină a Capitalei.

Eugène Jouve, ziarist francez, vine în Principate în vremea Războiului Crimeei. E dezamăgit de capitala Ţării Româneşti, considerând că „de-abia dacă poţi să numeşti oraş această îngrămădeală în formă de prăvălii bogate, de dugheni sărăcăcioase, de clădiri frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace.”[10]Cu toate acestea, Jouve spune despre Grădina Cişmigiului că este „un Hyde Park al Bucureştilor”. Câţiva ani mai târziu, în 1856, germanul Ferdinand Lassalle vizitează şi el Cişmigiul care, în opinia lui, „întrece cu mult tot ceea ce ar putea oferi Germania.[11]

Cea mai potrivită descriere:„un cumul al contrastelor”

Aceasta este imaginea Bucureştilor în ochii străinilor. Oraşul care peste câteva decenii avea să fie numit Micul Paris era desconsiderat de majoritatea europenilor care l-au vizitat înainte să devină capitala României. Problema se pune însă în următorul fel:în ce măsură considerăm impresiile călătorilor străini ca fiind surse potrivite pentru a construi o imagine cât mai apropiată de realitatea oraşului? Dincolo de gradul înalt de subiectivitate caracteristic acestui tip de surse, trebuie avut în vedere faptul că ele reflectă şi personalitatea, concepţiile şi imaginarul celui care scrie. Sunt surse pentru istoria Bucureştilor, dar sunt, poate chiar înainte de toate, şi surse pentru istoria mentalităţilor. Inventariindu-le, putem trasa mai degrabă liniile unei concepţii generale aparţinând unui francez, englez sau german asupra modului în care ar trebui să arate o aşezare urbană demnă de calitatea de capitală decât putem distinge un contur clar al realităţii bucureştene. Fiecare dintre cei citaţi vede propriul Bucureşti, pe care îl raportează la Paris, Londra, Viena sau Berlin, rezultând păreri foarte diferite cu privire la acelaşi oraş. Totuşi, putem considera ca fiind foarte aproape de realitate aprecierea Bucureştilor ca „un cumul al contrastelor[12]– un oraş a cărui natură era greu de definit, nefiind nici pur oriental, nici occidental. Trebuiau sa mai treacă cel puţin câteva decenii pentru ca Bucureştii să finalizeze procesul surprins de călătorul francez H. Deprez, în 1847:„şi astfel, în fiecare zi, capitala Valahiei se dezbracă de caracterul său oriental pentru a lua aspectul oraşelor din Occident.[13]

NOTE


[1]Dan Berindei, „Dezvoltarea urbanistică si edilitară a oraşului Bucureşti în perioada regulamentară şi în anii Unirii (1831-1862)”, în Studii, tomul 5, anul XII, 1959, p. 155

[2]George Potra, Bucureştii văzuţi de călători străini (secolele XVI-XIX), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992, p. 157

[3]Ibidem

[4]Ibidem, p. 167

[5]Ibidem, p. 191

[6]Ibidem, p. 194-195

[7]Ulysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999

[8]Ibidem, p. 87

[9]George Potra, Din Bucureştii de altădată, Bucureşti, 1942

[10]Idem, Bucureştii văzuţi de..., p. 200

[11]Idem, p. 207

[12]Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor

[13]Idem