Autor 15600 vizualizări


Secolul XVII a fost caracterizat în aproape toată Europa de o dispută acerbă între puterea monarhică și corpurile reprezentative ale aristocrației. Cazul Angliei este unul special – acesta este singurul stat în care înfrângerea monarhiei nu a însemnat disoluția politică, ci chiar a întărit coeziunea statală. Iar această înfrângere este strâns legată de acțiunile unei persoane: Oliver Cromwell, cel care a condus Anglia ca Lord Protector între 1653 și 1658.

Triumful lui Cromwell a pus bazele evoluției ulterioare a Angliei atât într-o mare putere europeană cât și în principalul centru de răspândire a liberalismului în Europa. Pe termen scurt succesul a fost limitat – după moartea lui Cromwell a fost restaurată monarhia – însă precedentul setat a fost vital în instaurarea puterii parlamentare drept principal instrument de decizie al statului englez.

Un anonim devine un puritan radical

Cromwell s-a născut în 1599 în localitatea Huntigdon, într-o familie din mica nobilime. Aceasta avea tradiție în politica insulară, Thomas Cromwell fiind un important ministru al lui Henric al VIII-lea și partizan al reformării bisericii engleze. Absolvent la Cambridge, Oliver nu s-a remarcat în vreun mod special în primii 40 de ani de viață. În 1620 el s-a căsătorit cu Elizabeth Bourchier, fiica unui negustor de piei din Londra ce l-a adus pe Cromwell în legături cu negustorii importanți din Londra și o parte a micii nobilimi puritane britanice. Astfel a reușit să devină reprezentant al Huntigdon-ului în Parlamentul din 1628-1629.

Anii 1630 se pare că au fost marcați de o gravă criză interioară pentru Cromwell; se pare că acesta ar fi urmat un tratament pentru depresie la cabinetul doctorului londonez Theodore de Mayerne. În 1631 el și-a vândut proprietatea din Huntigdon pentru a se retrage la o fermă în St. Ives; un pas înapoi din punct de vedere al statului social al acestuia. Această perioadă a fost însă benefică pentru Cromwell, acesta găsindu-și liniștea spirituală, precum reiese dintr-o scrisoare adresate verișoarei sale Mary St. John în 1638:

”... El mi-a dat să văd lumină din lumina Lui... lăudat fie numele său pentru că a strălucit asupra unei inimi așa de întunecate precum a mea! Tu știi ce mod de viață am avut. Am trăit în întuneric și l-am iubit. Am fost o căpetenie, o căpetenie a păcătoșilor. E adevărat: am urât divinitatea, dar Domnul a avut milă asupra mea... ”[i]

Cert este că la începutul anilor 1640 Cromwell se transformase din punct de vedere religios dintr-un anglican moderat într-un puritan radical; se spune că această revelație religioasă s-ar fi transformat în ceva mai apropiat de o demență – acesta ar fi început să creadă cu seriozitate că toate acțiunile sale erau binecuvântate de Dumnezeu și că el realiza exact voința acestuia.

Începutul războaielor religioase engleze – comandant militar strălucit

În 1640 la conducerea Angliei se afla Charles I, al cărui conflict cu parlamentul era unul atât de natură religioasă – acesta era susținător al primatului Bisericii Anglicane, în timp ce o mare parte din membrii parlamentului erau puritani – cât și de natură ideologică, Charles continuând politica predecesorilor săi de încercare de sporire a puterii monarhice. În 1637 începe rebeliunea scoțienilor împotriva tentativelor de impunere a Bisericii Anglicane; în scopul strângerii de fonduri pentru realizarea unei intervenții armate Charles convoacă parlamentul pentru prima dată după 11 ani în 1640, Cromwell fiind ales drept reprezentant al Cambridge-ului. Când acesta s-a dovedit a-i fi ostil regele l-a dizolvat și a cerut alegeri noi, care au văzut însă întoarcerea în funcție a acelorași personaje; acesta avea să fie cunoscut drept Parlamentul cel Lung, o parte din membri rămânând în funcție până în 1640.

Conflictul deschis între rege și parlament devenise inevitabil, iar acesta a izbucnit în 1642. Cromwell s-a remarcat în cadrul confruntărilor drept conducător al unei divizii de cavalerie, ”The Ironsides”, în care sentimentele protestante radicale au stat la baza moralului, disciplinei și dorinței de a lupta; în 1644 acesta deja avansase la rangul de locotenent-general. Acest fapt este demn de lăudat având în vedere că până în 1642 Cromwell nu avusese decât o pregătire militară de bază.

Cromwell a fost și un important pilon în înființarea ”New Model Army” – aceasta a devenit o armată permanentă și profesionistă a Parlamentului, înlocuind vechiul obicei al strângerii armatelor locale. New Model Army a obținut victoria decisivă împotriva forțelor loiale lui Charles la Naseby în 1645; regele și armata loialistă s-au predat în anul următor, încheind practic războiul civil.

Folosirea armatei ca instrument de control și executarea regelui

Parlamentul a devenit divizat asupra problemei regelui. Cea mai mare parte devenise înclinată spre o restaurare a acestuia în schimbul unor concesii, precum acceptarea primatului prezbitarianismului(o formă mai radicală a puritanismului). Cromwell, a cărui poziție în Parlament devenise destul de respectată, era împotriva a ceea ce credea el ar fi însemnat înlocuirea unui primat religios cu altul. Membrii New Model Army aveau o viziune ce presupunea toleranță pentru majoritatea religiilor; aceștia îl respectau pe Cromwell pentru abilitățile sale de comandant militar, și erau în poziții conflictuale cu Parlamentul deoarece aceștia nu le plătiseră lefele promise pentru participarea în Războiul Civil.

În 1647 regele a fost sustras de sub autoritatea Parlamentului de către un regiment din New Model Army, iar Cromwell a putut intra în negocieri directe cu acesta asupra unei posibile restaurări. Monarhul a scăpat însă din captivitate și în 1648 a încercat reluarea poziției sale prin forță, strângând din nou o armată regalistă. Acest episod a stârnit furia lui Cromwell față de Charles, iar după înfrângerea regaliștilor el a fost principalul militant pentru execuția regelui.

Parlamentul încă dorea totuși o reinstaurare a regelui; prin intermediul New Model Army Cromwell a reușit îndepărtarea celor ce doreau această rezolvare într-un episod cunoscut drept Epurarea lui Pride. Înainte de ședința ce avea să decidă soarta lui Charles, regimentul condus de colonelul Pride s-a instaurat pe scările Parlamentului și nu a permis accesul celor ce doreau colaborarea cu regele, pe baza unei liste făcute de Cromwell(aproximativ 100 din 150 de parlamentari au fost în această situație); acest episod este considerat drept singura lovitură de stat militară executată în istoria Angliei. Rămășițele Parlamentului a decis condamnarea la moarte a regelui, ce a fost executat pe 30 ianuarie 1649.

Commonwealth-ul, recucerirea Scoției și Irlandei și protectoratul

După execuția lui Charles, Parlamentul a proclamat Insulele Britanice drept o republică sub numele de Commonwealth. Irlanda și Scoția rămăseseră însă ostile Angliei. Executarea regelui, ce provenea din dinastia Stuart – la origine scoțiană – pornise un puternic sentiment pro-regalist în Scoția. În Irlanda, tensiunile religioase explodaseră în 1641, când o rebeliune a romano-catolicilor s-a terminat în masacrarea a mii de coloniști scoțieni și englezi protestanți din Plantația de la Ulster; aceleași forțe catolice preluaseră controlul efectiv al Irlandei.

Cromwell a promulgat prin intermediul Parlamentului o lege ce decreta toleranța religioasă pentru toate cultele în afară de romano-catolici, unitarieni și atei pentru a satisface cererile liderilor New Model Army, cu ajutorul căruia va porni la recucerirea totală a insulelor.

Prima vizată a fost Irlanda, împotriva căreia s-a pornit o campanie de recucerire imediat după proclamarea Commonwealth-ului. Cromwell a condus campania între 1649-1650, iar această perioadă a fost caracterizată de o desfășurare sângeroasă; el ura irlandezii atât pentru susținerea Bisericii Catolice, cât și pentru masacrul din 1641. Garnizoanele și populația civilă din Drogheda și Wexford au fost masacrate; recucerirea totală a Irlandei a fost completată în 1653; sub ordinele lui Cromwell s-a dus o politică de înlocuire a clasei nobiliare catolice cu una formată din protestanți englezi și scoțieni.


Cromwell (foto sus - pictură de Samuel Cooper) a fost nevoit să plece din Irlanda în 1650 deoarece scoțienii îl proclamaseră drept rege pe Charles al II-lea, fiul regelui executat de acesta. Astfel, el a pornit o invazie a Scoției și a fost aproape de a-l captura pe Charles după bătălia de la Worcester. Sfârșitul recuceririi din 1651 nu a constat în aceleași repercursiuni pentru scoțieni precum în cazul Irlandei, Cromwell având o opinie mult mai bună față de prezbiterienii majoritari în nordul Insulelor.

Parlamentul devenise între timp din nou măcinat de conflicte interne, motiv pentru care Cromwell îl dizolvă în 1653 și încearcă să guverneze prin intermediul unor instituții create și controlate de el sub titlul de Lord-Protector. Acesta titlu i-a fost setat pe viață prin intermediul ”Instrumentului Guvernării”, un document ce avea să țină loc de constituție.

Cromwell a urmărit în timpul guvernării directe în fapt instaurarea unui regim militar asupra Insulelor Britanice. El a instaurat generali ai New Model Army la conducerea districtelor, și a comandat ranforsarea unei politici de puritanism moral; au fost interzise printre altele luptele de cocoși, berăriile sau prostituția.

Lordul protector nu a avut însă timp pentru reformarea totală a Insulelor; a murit din cauza septicemiei provocate ca urmare a unei infecții urinare netratate în 1658. El a fost urmat de fiul său Richard; acesta însă nu a avut vreo susținere politică sau militară, iar în mai 1659 a fost nevoit să sfârșească protectoratul. George Monck, guvernatorul englez al Scoției, a intrat în Londra în 1660 la conducerea New Model Army și a reinstaurat Parlamentul cel Lung. Aceștia au decis restaurarea monarhiei prin aducerea pe tron a lui Charles al II-lea; drept urmare, în 1661 rămășițele lui Cromwell au fost deshumate și supuse unui proces simbolic de execuție postumă în ziua ce marca a 12-a aniversare a regicidului. 

Bibliografie

1.      T. Carlyle – Oliver Cromwell’s Letters and Speeches: With Elucidations
2.      R.R. Palmer, J.Colton – A History of the Modern World to 1815
3.      D.Plant – Oliver Cromwell 1599-1658
4.       http://www.bbc.co.uk/history/historic_figures/cromwell_oliver.shtml

 

NOTE

[i]T.Carlyle – Oliver Cromwell’s Letters and Speeches:With Elucidations, p.40