Olimpiada la persoana I. Au fost odată: Beijingul şi anul 2008

Cea de-a 29-a ediţie a Jocurilor Olimpice de Vară s-a desfăşurat la Beijing, între 8 şi 24 august 2008. România s-a clasat pe locul 17, după cea mai slabă prestaţie din ultimii 36 de ani. Autorul acestor rânduri, tânăr reporter pe atunci, a petrecut fiecare din acele zile, precum şi altele înainte, precum şi altele după, în China, încercând să-i înţeleagă istoria contemporană. Da, dragi cititori, am fost şi eu unul dintre cei 22.000 de ziarişti acreditaţi. Am fost şi eu un număr acolo. Am acasă, uitată în cine-ştie-ce sertar, chiar o hârtie doveditoare în acest sens.

Pe 27 iulie 2012, Jocurile Olimpice se întorc în Europa, la Londra, acolo unde, pe 24 iulie 1908, ajutorul de cofetar Dorando Pietri a câştigat Maratonul în cea mai frumoasă dintre câte poveşti a cunoscut Olimpiada şi din câte va mai mai cunoaşte (i-au retras medalia de aur, dar istoria lui Dorando Pietri a dăinuit şi va fi cândva scrisă şi în acest colţ de pagină, promit!). Autorul acestor rânduri are biletul de avion pregătit (one way ticket):va pleca sau nu va pleca definitiv la Londra, nu înainte de a lămuri câteva lucruri despre Beijing 2008 şi ce înseamnă o Olimpiadă într-o viaţă, fie ea şi de ziarist.

Deşertul

Ştiţi ce s-a întâmplat între 2008 şi 2012. Parcă nu patru ani, ci patruzeci de ani, cât o rătăcire prin deşert, ar fi trecut! Între Beijing şi Londra, o lume întreagă s-a prăbuşit, şi nu doar financiar.

Să rămânem în vara anului 2008, era mai bine. China m-a întâmpinat cu o zi caniculară şi cu cerul sprijinit greu de umerii pământenilor. Trebuie să vă mărturisesc:într-o lună de zile nu am văzut niciodată stele pe cerul Chinei. Industrializarea a lăsat un smog care ascundea şi norii, şi soarele. Copiii din Beijing desenează probabil cerul în gri, nu în albastru.

Vă amintiţi ce a fost în „Cuibul de pasăre” – ceremonia aceea atât de fastuoasă, şi totuşi trucată. China a lăsat, de la bun început, sentimentul că şi-a programat succesul, eliminând spontaneitatea, alungând-o ca pe o relicvă inutilă dinainte de minunata lume nouă. Am scris, într-una dintre primele cronici trimise acasă, la ziar, aceste cuvinte, de care nu mă dezic:„Jocurile Olimpice sunt o minciună corectă politic, superbă, fără de care civilizaţia modernă ar intra în sevraj”.

Îmi este dor de domnul Hă!

Da, Jocurile Olimpice din China au vrut să legitimeze politic o ţară în care nu doar cuvintele „Tibet” şi „Tiananmen” dau fiori autorităţilor. Dar!, cumva, chinezii chiar au reuşit. Cei nouă milioane de biciclişti din Beijing, oameni simpli, au fost o vreme mândri, şi au avut de ce să fie mândri. Urmează un oximoron, poate, dar, şi mai mult, un adevăr:China a făcut o demonstraţie deforţă paşnică.

Beijing, 2008:lozincile lui Mao domină oraşul. Sunt schimbate periodic, aşa că de fiecare dată par noi, deşi sunt tot mai vechi. Jocurile Olimpice sunt aici pentru oamenii tineri care credeau, chiar credeau, că va exista un viitor şi că va fi bine;nu are cum să fie.

Beijing 2008:munca excepţională a voluntarilor (îmi este dor de domnul Hă!), sufletele lor, care – ştiu sigur! – nu funcţionau perfect, ca un motor, engleza lor învăţată mecanic – acele obsedante fraze-standard rostite cu greşeli, dar cu deferenţă;adevărata mâncare chinezească, raţa de Beijing, Dumnezeule!, raţa!;prietenul meu Rain, despre care nu mai ştiu nimic şi nici nu voi mai afla vreodată nimic – a dispărut, de parcă n-ar fi fost, ca anonimul din faţa tancurilor;chinezoaicele care credeau că toţi cei care nu sunt chinezi sunt americani;vânzătorii din Silk Market, cea mai mare piaţă de falsuri din lume;vestea că a murit Aleksandr Soljeniţîn, la 89 de ani, de inimă.

Despre cuvinte şi lacrimi

În august 2008, la Beijing, aveam 25 de ani şi atunci, la 25 de ani, am băut cea mai bună bere din viaţa mea, un Tsingtao, cu un bătrân chinez al cărui nume nu îl ştiu, care mă dusese „acasă”, trăgând la o ricşă, pe o ploaie cum nu ştiu să mai fi fost de la Noe încoace. Am vorbit cu el câteva ceasuri, pe trotuar, în faţa hotelului – eu îi vorbeam în română, el îmi răspundea în mandarină. Nu înţelegeam niciunul niciun un cuvânt, dar parcă niciodată nu am ajuns mai aproape de inima unui om. Cuvintele sunt doar o convenţie? Numai Jocurile Olimpice pot face asemenea minuni? Nu ştiu.

Tuturor ne este, câteodată, silă de servilitatea fotografiilor vechi, gata să te slujească pentru eternitate, fotografii în care nimeni nu mişcă, imagini de-o clipă care închid în ele un timp irecuperabil. Ai vrea, uneori, ca personajele (le-ai şi uitat numele, ăsta cine naiba mai e?, domnule Li, tu eşti?) să iasă de acolo, să îţi strângă mâna, să te pălmuiască, să te îmbrăţişeze, să îţi spună ceva, orice, dar ele nu fac niciodată nimic.

Păstrez de la Jocurile Olimpice din Beijing o fotografie pe care nu am făcut-o eu, dar fără de care nu aş avea nicio dovadă că anul 2008 chiar a existat, că nu a fost doar un vis. În această fotografie apar tiristul american Matthew Emmons, care tocmai ratase o medalie, habar n-am la ce probă şi nu ştiu nici de ce, şi soţia lui, Katerina, care îi ştergea lacrimile, de parcă ar fi fost o actriţă din filmele lui Tarkovski, numai că de data aceasta era adevărat.